Pe drum, mă întîlnesc cu șoferul de rată care te-a găsit înfipt în copac. Pot jura că-i același.
Șapte dimineața în capătul ăsta de lume și tu ții în brațe un volan care ți s-a înfipt în stern. El trece cu rata primei ore, plină de lume, te vede și pentru o clipă crede că ai adormit așa, înfipt în plopul ăla despre care am spus atîta vreme că mi-a retezat mie existența, deși ți-o retezase ție. Să fim drepți, ne-a retezat-o amîndurora, mie mi-a împărțit-o în două. Înfipt. Înfipt. Înfipt. A te înfige.
Verbul ăsta ți se potrivește mănușă. Obișnuiai să te înfigi în viață cu capul înainte, o apucai cu ambele mîini, în mine, mă apucaseși cu ambele mîini, în băutură (mai ții minte dimineața de dinainte de dimineața aia cînd te-ai pișat în pat, beat, și eu m-am trezit udă și îngrețoșată?, eu da, a venit peste mine în timp ce zăceam întinsă pe lespezile încinse de soare ale mormîntului tău și piatra se lichefiase și băltea sub mine exact ca urina ta inconștientă, incontinentă).
Șapte dimineața în capătul ăsta de lume și eu dorm și nu știu că peste o oră viața mi se va desface în două falii, că viața mi se va desface în două vieți, șapte dimineața în capătul ăsta de lume peste care se lasă deodată o negură densă, amară, impenetrabilă. Șapte dimineața, eu dorm, iar șoferul ăsta oprește și te găsește înfipt în copac, cu volanul înfipt în stern.
Pe drumul spre tine, mă întîlnesc cu șoferul. Recul.
21 de ani din ziua aia și durerea e tot acolo, ca o pasăre mare și adormită, 21 de ani, drumul e același, plopii au fost tăiați, plopii au fost tăiați, 21 de ani și eu încă mă tem că mă voi întîlni cu mașina alor tăi cu care nu vreau să mă întîlnesc, 21 de ani și intru iar cu mașina-n satul mic, unde toată lumea mă știe, la fel de expusă și vulnerabilă ca atunci, cînd făceam urlînd două drumuri pe zi la tine cu bicicleta. 21 de ani și încă mă izbește cît de frumos și liniște e în cimitirul tău. 21 de ani și încă mi se pare cumplit de nedrept că tu zaci aici, în frumusețea și liniștea asta, iar eu am rămas dincolo de poartă, în lume, să mă zbat, să mă bat și să pierd și cîștig toate luptele, una cîte una. 21 de ani și încă hohotesc lîngă crucea ta kitschoasă pe care scrie 1975-1998. Erai un copil, eram o copilă, mi-ai putea fi copil acum. Cîți ani se plînge un mort?
Curînd, anii pe care i-ai petrecut dedesubt vor fi egali și apoi mai mari decît cei pe care i-ai petrecut pe pămînt. Curînd, fiica noastră, care nu are nicio amintire cu tine, va avea anii pe care îi aveai cînd te-ai înfipt în plopul ăla.
Te-am uitat, am uitat de mult cum arăți. Doar viața mea a rămas pentru totdeauna împărțită în două, tăiată de moartea ta care s-a înfipt în mine ca un topor și m-a retezat. Cealaltă viață a mea.
Îți spun: e frumos aici la tine, cimitirul ăsta e locul perfect în care să fii mort și să îți petreci veșnicia, trebuie că e minunat să fii mort aici, să asculți greierii și cosașii cu țîrîitul lor monoton, foșnetul vîntului prin ierburile uscate și înalte, brazii neliniștiți, păsările, e locul perfect în care să fii mort, te invidiez. Îți spun: mie mi-a fost atît de rar liniște de cînd ai plecat și atît de des grozav de greu. Iar mie îmi place țîrîitul greierilor, îmi plac ierburile înalte, brazii cu brațele lor mișcătoare. Îți spun: e nedrept să stai aici și să te bucuri de toate astea, e atît de nedrept, mereu te-ai descurcat mai bine ca mine.
Flacările lumînărilor pe care ți le-am aprins tremură și se sting.
(Femeia asta încă îl plînge, zic ei.)
Mă întind pe lespezile calde, lacrimile cad pe piatră, pic, pic, dedesubt nu mai e nimeni, oasele albe au fost strînse în saci, dedesubt nu mai e nimeni, tină, lut, oase în saci, viermii cei grași au pierit de mult, viermii cei grași ce-ți ieșeau din nări au pierit, mă întind pe lespezile calde și mă afund ca într-o îmbrățișare, ține-mă strîns, liniștea asta, cerul albastru brăzdat de dîrele albe ale unor avioane în care nu te-ai urcat niciodată, foșnetul brazilor, țîrîitul greierilor, liniștea asta, liniștea asta. La tine nu se întîmplă nimic, nu ajunge nimic, în capătul ăsta de lume nu răzbate nimic, nici durerea, nici întristarea, exact cum au promis că va fi. Tumultul lumii se oprește la poartă.
Stau întinsă pe lespezile încinse de soare și liniștea caldă se strecoară în mine ca apa. Aș putea adormi, aș putea rămîne aici pentru totdeauna, ține-mă strîns, lasă liniștea să picure și să se strîngă în mine. Vreau o burtă plină.
(Femeia asta încă vine, se întinde pe mormînt și îl plînge cu lacrimi și vorbe.)
Tîrziu, mă ridic, mîngîi marmura neagră, kitchoasă, privesc în jur, amețesc.
Pe pietrele lor scrie veșnică pomenire, veșnică amintire, cînd nimic (mai ales amintirea) nu e veșnic.
(Crizbav, 17 iulie 2019)
