yes, life is good

1
Există locuri de care te îndrăgostești fulgerător și definitiv. Și cu fiecare pas pe care îl faci te afunzi în dragoste și mai adînc.
Lisboa ar putea fi cel mai frumos oraș din cîte am fost. Sigur e cel mai intim. Cel mai cald & fermecător. Cel mai liniștit.
Cu străzile lui mirosind a leandri & soare. Cu piațetele lui umbroase, sub care se ascund mici terase. Cu boltele de struguri și tufele de bougainvillea. Cu rufele albe și albastre fluturînd la geamuri. Cu casele bătute în faianțe și pavajul lucios, alunecos. Cu tramvaiele lui galbene și tuk-tuk-urile care cară turiști obosiți să urce și coboare coline. Cu colțurile lui fermecătoare de străzi care îți taie respirația în tot locul. Și fotografiile alb-negru ale bătrînilor locului, atîrnate pe zidurile caselor.
Pura poesia, așa cum am găsit scris pe un perete. Un oraș ca o poezie pură.
M-am îndrăgostit pînă peste cap.
I think this is the beginning of a beautiful obsession.
***
Azi m-am uitat la oameni și flori. La leandri, în mod special. Aveam leandri acasă, pe scări, înfloreau vara și mă amețeau cu mirosul lor dulce-amar. Noi stăm la munte, nu e locul leandrilor la munte. Îi pusese mama mare, iarna îi muta în beci. De atunci îi caut, îi caut mereu, le strivesc floarea între degete, trag cu nesaț aroma lor în nări. Îmi plac țările care îi au din belșug. Le caut și pe ele.
M-am uitat și la oameni. La femei, în special. Sînt atît de frumoase, de naturale, de sofisticate în simplitatea și naturalețea lor; nimic strident, fals, vulgar. La clădiri m-am uitat. Mi-am dorit în secret să mă fi născut și eu într-un loc așa. Geografia precede destinul, am citit azi la cineva. Aș fi putut să mă nasc aici: m-am născut în satul ăla de lîngă munte. Dar aș fi putut să mă nasc în Kabul, la fel de bine. Sînt norocoasă că m-am născut unde m-am născut. Că pot să studiez, să mă plimb.
Pe malul rîului, Iisusul uriaș tronează impasibil. Și destul de surd; în fine, lumea islamică pare să iasă de sub jurisdicția lui.
Pe un perete, la apus: Yes, life is good. For some of us, completez în cap. Și habar nu avem de ce.
***

La ocean, în tihnă, cu prietenii mei. Oceanul Atlantic e oceanul înghețat – simți cum ți se sfarmă ovarele în mii de bucățele cînd intri în el. Sînt puțini cei care se încumetă, iar apoi îi vezi fugind zgribuliți. Pe plaja sălbatică de ieri am simțit iar puterea teribilă a Atlanticului care m-a speriat cîndva într-o perioadă mult mai rea din viața mea: îți cuprinde picioarele cu tentaculele lui reci și puternice și te trage spre el cu o forță incredibilă. 

Azi, tot el mă liniștește. Dorm cu vuietul valurilor strecurîndu-se pe geam, muzica pe care o iubesc cel mai mult. Nu e nimic să mă relaxeze mai tare decît zgomotul ritmic al oceanului izbindu-se de țărm. Noaptea, lumina lunii cade pieziș peste ape și o argintează, eu o privesc din pat. Adorm așa, cu oceanul în cap. 

Rîdem, mîncăm, facem plajă, ne plimbăm în sus și în jos pe străduțele orășelului mic pînă simt mușchii zvîcnind – sînt răsfățată, nu e nevoie să fac nimic, doar să fiu. Ce schimbare binevenită, să se ocupe alții, să nu fii tu mereu în control și în grija tuturor lucrurilor. Doar să fii. 

Prietenii mei, două cupluri, combinații de români, armeni, italieni – stabiliți în Olanda. Plec azi cu băieții după niște cumpărături și ei rîd de mine că i-am dus la ceva restaurant foarte sustenabil din Lisabona, a cărui mîncare s-a dovedit prea sustenabiă pentru gustul nostru. Stefano, care mă știe de ceva ani de acum, îi zice lui Simon, care abia m-a cunoscut:
– You have to be very careful with Petronela, or you can end up in a book as the villain.
Rîd singură. De mine le e frică pînă și bărbaților prietenelor mele.
Ultima seară în Lisabona. Aseară. Unii i-ar spune mindfulness stării ăsteia, eu îi zic minunare. Minunare că sînt, minunare că lucrurile se așază cum vor ele, dar în felul în care e bine pentru tine, minunare că soarele care cade pieziș peste rîu, peste orașul fermecător și peste tine va rămîne acolo și cînd nimic din toate asta nu va mai fi. Bem vinhu verde, iar skipperul, un portughez bătrîn care seamănă cu Anthony Quinn, povestește în patru limbi vorbite perfect despre tsunamiul care a devastat Lisboa în 1755. Ar mai putea veni unul la fel? Desigur, Lisabona e pe o falie seismică mare, dacă Dumnezeu vrea să murim înecați, așa murim, face mucalit. Prietena mea îmi spune că mă iubește și că i-a fost dor de mine în timp ce valuri calde de lumină aurie ne înfășoară și velierul despică apa, iar avioanele văzduhul de deasupra noastră.
Sînt amețită, poate de la vinhu verde, poate de la toate emoțiile astea, rîdem, ne pozăm, ne uităm pieziș cum răsare luna peste capul lui Hesus.
Adorm într-o mansardă din Barrio Altu, cu cea mai frumoasă vedere asupra orașului, mă trezesc printre nori oiță, deasupra Apusenilor.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Mirela
Mirela
12 februarie 2023 13:36

Mulțumesc pentru tot ce împărtășești cu noi draga Petronela! Suntem cu toții aici cu un scop, pe care unii îl descoperă, alții nu, însă peste toți tronează Cerul și ne apără îngerii noștri păzitori trimiși de Atotputernicul Dumnezeu-Creatorul și Împăratul Creației! Să fii fericită și binecuvântată in toate zilele vieții tale ! Amin și Doamne ajută tuturor! ❤️