cele mai bune mame

1

(fragment din volumul autobiografic Privind înăuntru)

Am fost mamă de copii mici înainte ca internetul să ne intre atît de violent în vieți, astfel încît nu am experimentat senzația de a fi mamă în zilele noastre. Trebuie că aș fi clacat grozav dacă aș fi fost o mamă atît de nesigură cum am fost, dar într-un grup de mămici gata să sfîșie pe oricine nu face ca ele. Mi se pare aproape imposibil să fii mamă și să rămîi zdravănă la cap cu toate presiunile pe care le pun celelalte mame pe tine: să naști natural și doar natural, să alăptezi pînă la trei ani cel puțin, să nu cumva să dai zahăr copilului, să fii bio, să practici attachment-parenting, să alăptezi în public sau să nu alăptezi în public, să pui poze cu bebelușul tău pe rețelele de socializare sau să nu pui vreuna, doamne ferește!, să dai carne copilului sau să nu dai carne, să dai medicamente sau să folosești doar homeopate, să vaccinezi sau ferească sfîntul!, să nu cumva să vaccinezi. Iar orice derapaj de la dogma grupului să fie sancționat prin batjocorirea ta și înfierarea publică, prin aplicarea celei mai îngrozitoare etichete posibile atunci cînd ai un copil mic cu care și așa abia te descurci: de mamă rea.

Nu există răutate mai mare, judecată mai aspră, condamnare mai rapidă și executare mai crudă decît în grupurile de proaspete mame. Fiecare discuție devine o competiție crîncenă pentru titlul de cea mai bună mamă.

Negreșit, am avut și eu preferințe și opinii personale despre cît ar fi normal să alăptezi, cînd să nu mai dormi cu copilul, despre vaccinat sau mîncat, ca toată lumea. Nu m-am gîndit că în spatele lor ar fi și altceva decît ceea ce îmi plăcea să numesc, pînă deunăzi, principii de viață. Aduni experiență, mai citești o carte, mai vezi un film, te-ai trezit cu o sumă de principii, te crezi deștept, le știi dacă nu pe toate, pe majoritatea.

Eram vreo 11 femei doldora de principii la sesiunea aia de grup. Una avea principiul că trebuie să-și alăpteze copiii pînă la școală, dar și principiul că nu trebuie să dea deloc carne copilașului. Alta că trebuie ținut în brațe non-stop. Alta că e musai să nască natural, mai avea puțin pînă la termen, indiferent ce spune medicul și ce probleme ar apărea. Încă una alăpta, deși practic nu mai suporta să fie la dispoziția copilului non-stop (copil mărișor, de altfel), dar avea principiul că nu poți înțărca copilul cînd vrei tu, doar cînd vrea el. Absolut toate aveam principiul că tot ce facem e spre binele copiilor, că e la mijloc binele lor suprem.

Apoi au început exercițiile, ca de fiecare dată, și la unul dintre ele ne-am întors în timp, în burțile și brațele mamelor noastre, prunci de data asta. Am resimțit epidermic cum a fost să fim mici, cum am fost îngrijite de mamele noastre, ce ne-a lipsit, ce ne-a fost dăruit, ce ne-am dorit și nu am primit niciodată. Ne-am uitat atent la nevoile noastre de bebeluși, de copii mici, de copii puțin mai mari. La felul în care le-am etichetat pe mamele noastre, care nu au știut să răspundă dorințelor și nevoilor noastre. La cum ne-am proiectat, încă de mici, ca mame pentru viitorii noștri copii. La cum ne-am dorit mai mult decît orice pe lume să nu fim mame cum au fost mamele noastre pentru noi, ci mame mai bune pentru copiii noștri. Cum am făcut față de noi promisiunea asta și, cînd a venit vremea, am tras cu dinții să o îndeplinim. Ca să le arătăm noi lor, mamelor noastre, dar și nouă însene și copiilor noștri că noi suntem mame bune, nu ca ele. Că suntem cele mai bune mame.

Unde era binele copiilor în ecuația asta? A, nu era. E o diferență, am înțeles atunci, să vrei să crești copii fericiți și să vrei să fii mamă bună. În prima, e despre copil. În a doua, e despre tine.

Pentru una dintre noi, să alăpteze copilul pînă la școală (ea nu fusese alăptată și iubită) și să nu-i dea carne, să-l crească bio și vegan era modul în care (își) demonstra că era o mamă mult mai bună decît fusese mama ei. Ăsta era idealul ei de mamă perfectă, asta a încercat să devină. Pentru alta, să nu renunțe la alăptat, deși era frustrată și alăpta cu furie și obidă, însemna același lucru: să fie o mamă mai bună decît mama ei. Toate încercam, fiecare cum putea, să fim mame mai bune decît mamele noastre. Să luăm premiul cel mare, pentru cea mai bună mamă.

Și eu am vrut să fiu o mamă mai bună decît mama mea. Pe ea am blamat-o cînd, la trei luni, de fiecare dată, laptele mi s-a oprit și nu am mai putut alăpta decît parțial, iar apoi, după încă puțină vreme, deloc. De mică auzisem în casă că nici mama, nici bunica nu au avut lapte și că nici eu nu voi avea. Nu am avut. Fetele începuseră să țipe de foame după trei luni în care avuseseră hrană din abundență. Mă programaseră, oare, și aș fi putut alăpta mai multă vreme dacă nu mi-ar fi băgat în cap dintotdeauna că nu o să pot? Aș fi putut să încerc și mai mult, cu riscul de a înfometa copiii, că pe vremea mea consultanți de alăptare nu existau? Poate. Dar adevărul e că habar nu am. Atît am putut atunci, atît am făcut. Dar nu a existat zi în care să nu îmi doresc să fiu o mamă mai bună decît mama mea. Tîrziu am început să-mi doresc conștient nu să fiu o mamă bună, ci să cresc copii fericiți și liberi. Să nu mai proiectez nevoile mele pe ele.

A fost o mare lovitură pentru noi toate să vedem că în ecuația aceasta, mamă-copil, nouă ne pasă inconștient mult mai tare de noi, de ce fel de mame suntem și, poate mai mult, ce fel de mame părem, decît de ce au nevoie în mod real copiii noștri. Și că în competiția asta cu mamele noastre, cu celelalte mame pe care le jignim și etichetăm în scopul de a ne legitima modelul propriu, cei care rămîn pe afară sunt exact copiii noștri. Care cresc alături de mame furioase, frustrate, depresive, anxioase, prea ocupate să cîștige competiția de cea mai bună mamă ca să se mai preocupe de binele lor.  De fapt, a fost atît de dureros încît unele nici nu au mai venit la terapie o vreme.

Cunosc mame care țipă la copiii lor foarte mici și petrec foarte puțin timp cu ei, dar pe Facebook le pun zilnic zece poze, însoțite de cele mai siropoase texte despre iubirea sfîntă de mamă. Fiecare like încasat le mai așază o cărămidă la iluzoriul piedestal de cea mai bună mamă.

Nu există cea mai bună mamă. Orice ai face, tot o dai în bară și e absolut firesc să fie așa. Rănile noastre creează răni copiilor noștri, tot așa cum rănile mamelor noastre ne-au creat nouă răni, iar mamele noastre la rîndul lor au avut răni primite de la mamele lor, care de la mamele lor… Posibil să fim, însă, prima generație de mame care au o șansă teribilă, pe care niciuna dintre generațiile anterioare nu au avut-o: să oprim la noi leapșa rănilor transgeneraționale, vindecîndu-ne și luînd astfel povara de pe umerii copiilor noștri. Cu atenție la sine, cu plivire, cu forțare de a ieși din mecanismele oarbe pe care le perpetuăm fără să ne dăm seama măcar.

Nu există cea mai bună mamă. Orice manuale de parentaj am urma, copiii tot vor găsi ce să ne reproșeze și tot vor găsi ce vindeca mai tîrziu. Și e firesc să fie așa, ba chiar dezirabil, căci viața este o căutare perpetuă, o evoluție neîncetată, au și ei lecțiile lor de învățat, experiențele lor dureroase de trăit.

Există însă mame care își doresc ca copiii lor să fie fericiți și liberi și care înțeleg că nu există copil fericit și liber cu mamă nefericită și încătușată. În spaime, anxietate, depresie, competiții sterile, stereotipuri toxice, neiubire de sine. Mamele alea vor schimba, încetul cu încetul, lumea, începînd cu ele și propriii copii.

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Alexandra
4 iunie 2021 16:33

Superb articolul, big like pentru postare 😉