27 de pași

0

Pe Übermensch, pe Tibi Ușeriu,  îl știu așa cum îl știe orice român, l-am urmărit cu inima cît un purice la 6633 Arctic Ultra, am citit interviuri cu el, am văzut niște video-uri, i-am ascultat relatările telefonice de pe traseu. L-am admirat, cot la cot cu milioane de oameni, m-am minunat să-i aflu traseul existențial. Consider că e unul dintre cei mai faini români. O inspirație din cele adevărate, autentice, nu fabricate pe social-media sau prin televiziuni de maximă audiență.

Am vrut de mai multe ori să-mi comand cartea lui, dar mereu picam pe stoc epuizat, așa că am reușit abia acum, înainte de a pleca în vacanță.  Și ce bine că am reușit, mi-am petrecut vacanța cu niște bărbați mișto, voi povesti despre fiecare, pe rînd.

Trebuie să admit că am luat cartea asta pentru conținut. Eram curioasă să știu mai multe despre acest supraom, așa cum îl văd eu. Pentru o alergătoare de pamplezir, cum sunt eu, care iese la alergat în pădure de 4, hai poate 5 ori pe săptămînă, doar pentru că îi face bine și e sănătos, fără fir de spirit competițional, ce face Tibi este science fiction pur. Nu am avut așteptări la formă, fiindcă Tibi e alergător, nu scriitor. Dar am dat, de la primele pagini, care m-au uimit tare, de o carte mai bine scrisă și structurată decît a unor scriitori pe care îi știu eu. O lectură care curge, dozată exact așa cum trebuie, cu imagini extrem de puternice.

Cartea asta ar fi fost năucitoare și dacă ar fi fost scrisă prost. Fiindcă spune povestea unui destin excepțional, în cel mai literal sens al cuvîntului. Copilul bătut “în stiluri”, cum îi place să repete, atît de mamă, cît și de un tată care îl exilează în grajd, cu animalele, de un bunic tiranic, care îl folosește drept slugă, de stăpîni cu suflete negre la care lucrează ca slugă la propriu, reușește să fugă de acasă imediat cum crește, atras de Occidentul strălucitor și, trecînd prin cîteva meserii mai puțin sau mai mult onorabile, sfîrșește membru de clan mafiot, șef de bandă infracțională, sparge magazine de bijuterii și bănci și duce o viață desprinsă parcă din filmele de acțiune cu băieți frumoși și răi. I se înfundă o dată, evadează, i se înfundă a doua oară, evadează. A treia oară, nu mai are cum evada din închisoarea de maximă siguranță unde va sta închis, între pereți albi, singur, vreme de patru ani – timp suficient cît să înnebunești de minimum patru ori. După nouă ani de detenție – cinci un pic mai relaxați, cu reguli ceva mai laxe, urmează șase luni de depresie și apoi hotărîrea de a alerga. Pentru toți anii în care a stat închis, fără posibilitatea de a mișca.

Ce mi se pare mesmerizant la acest bărbat extraordinar este forța lui psihică, forța minții lui, o forță nepămînteană. Pasajele care descriu orele de detenție în izolator (patru ani întregi în fața unui perete alb) și multele ore petrecute pe trasee extreme, fie că e Tor de Geants, concursuri montane de la noi sau 6633 Arctic Ultra la temperaturi crîncene, de nesuportat, sunt hipnotizante. Nu te poți gîndi, tu, om normal, ce ai face în asemenea situații, cum ai face față frigului, oboselii, halucinațiilor, efortului fizic supraomenesc. Nu îmi e deloc clar de unde își extrage Tibi o asemenea putere, o asemenea îndîrjire, determinare,  însă respectul și admirația pe care le simt sunt combinate cu o uluire constantă, care a ținut pe tot parcursul lecturii și care va dura multă vreme după.

Foarte fain mi se pare felul în care își înțelege mecanismele psihologice și cum uzează de rănile lui, la modul cel mai conștient posibil, pentru a își extrage forța de care ziceam mai devreme. Iar aici cred că e partea din care avem cel mai mult de învățat. Am transcris cîteva pasaje care mi s-au părut importante, în caz că citiți doar recomandarea mea, nu și cartea, deși insist, citiți-o, e genul ăla de lectură care te schimbă puțin cu fiecare pagină parcursă. Care îți dă speranță, putere, curaj. Care te poate ajuta să faci o schimbare, un shift important, către ceva mai sănătos și bun pentru viața ta. Eu nu cred în motivaționale și inspiraționale, fiindcă majoritatea sunt căutate, își propun să fie așa și eșuează lamentabil, însă efectul acestei cărți este unul motivațional și inspirațional, în cel mai pur mod posibil, tocmai pentru că nu își propune să inspire pe nimeni. Tibi doar spune o poveste în cel mai cinstit și pitoresc mod, iar poveștile autentice, bine spuse, sunt singurele care pot mișca și inspira cu adevărat, cred eu. Fiindcă Tibi a ales în mod conștient binele, s-a apucat strîns de el și nu îi mai dă drumul, tocmai fiindcă vine din partea opusă și știe cît de ușor îl poți pierde din vedere. E nevoie de multă muncă să rămîi acolo, de partea binelui. A făcut pace cu trecutul și din lupta asta de a fi bine cu sine își trage puterea de supraom, fiindcă asta aduce împăcarea cu propriii demoni: o putere uluitoare.

(…) În special mama, de care mă temeam mai rău ca de orice. Pe atunci, nu știam cum te poate bate Miliția, dar știam de ce e în stare mama cînd se înfuria. Mama era o forță a naturii. Te putea trimite la somn cu o palmă. Sau te putea chinui atîta timp, și atît de intens, că părea o veșnicie. Pe lîngă restul oamenilor cu care intram în contact, stăpîni, ciobani, profesori, mătuși sau vecini aiurea, un singur om mă putea bate mai tare decît mama: tata.

Pe vremea aceea, lumea toată parcă se dilise.(…)

 

Eu unul, oricît încerc să fug de demonii mei, ei aleargă alături de mine. Sunt antrenați. Nu par să obosească și să rămînă în urmă. Țin pasul. Mi se cocoață cu tupeu pe umăr, îmi șoptesc fel de fel de chestii în urechi. Mă întreabă ce mi-a venit să fac asta, îmi povestesc despre trecutul meu întunecat, îmi reamintesc greșelile, imaturitatea, alegerile aiurea. Îmi poruncesc să mă opresc. Uneori îmi vorbesc așa de tare, că mă uit în jur să văd dacă nu cumva îi aud și alții. Sunt nepoliticoși.

 

Am refuzat sinuciderea din două motive. Primul? Îmi iubesc și îmi respect mama. Ea mi-a făcut cel mai frumos cadou posibil: viața. În ciuda anilor grei în care s-a străduit cum a putut să ne crească și să ne țină lîngă ea cu gelozie, știu că, în felul ei, m-a iubit mereu. Relația noastră de azi e relaxată. Putem privi trecutul nu cu mînie, ci cu seninătate. Putem privi înapoi cu umor. Eu îi zic: „Dar tu, mamă, m-ai traumatizat. M-ai bătut în stiluri. Odată mi-ai băgat o chitară în cap, mai ții minte?” Ea rîde și răspunde: „Apăi sigur ai făcut tu ceva. Tot timpul făceai cîte o prostie. Drac erai de mic. Acuma, uită-te la tine, te-ai făcut mare cît un bou.” Pot să mă supăr pe ea?

 

Ai șansa să luminezi un pic doar dacă ți-ai făcut tema de casă pe întuneric, ca o cîrtiță, atunci cînd nu te-a văzut și știut nimeni. Abia atunci, după ce ai muncit în obscuritate vreme îndelungată, ai dreptul să speri că poate, cîndva, dacă toate or fi bune și planetele s-or alinia, mintea și corpul nu te vor trăda și genunchii nu te vor lăsa și vei ajunge la acel capăt pe care l-ai visat vreme îndelungată. Abia atunci poți străluci puțin, cum se reflectă soarele dimineața, din mersul mașinii, în fereastra unei case.

 

Găsiți cartea aici, iar în acest weekend transportul e gratuit pentru orice comandă.

Articolul anteriorchild in time
Articolul următor21 de ani
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru