Lima, mai 2022
“Încă nu existau blocuri în Miraflores pe la începutul anilor cincizeci, era un cartier de case cu un singur etaj sau cel mult două, cu grădini cu nelipsite muşcate, poncianas, dafini, buganvilea, gazon şi terase pline de caprifoi sau iederă, cu balansoare în care vecinii aşteptau să se întunece pălăvrăgind şi inspirând parfumul iasomiei, în unele parcuri erau tufe de capoc cu spini şi flori roşii şi roz, iar aleile drepte şi curate erau pline de flori parfumate, jacarandás şi zmeură, iar pata de culoare o dădeau atât florile din grădini cât şi cărucioarele galbene ale vânzătorilor de îngheţată D’Onofrio: halate albe şi bonete negre, anunţându-şi prezenţa pe străzi, zi şi noapte, printr-un claxon
strident care-mi părea un corn barbar, o reminiscenţă preistorică. Încă se mai auzea ciripitul păsărilor în acel Miraflores unde familiile tăiau pinii când fetele ajungeau la vârsta măritişului, căci dacă n-o făceau bietele de ele rămâneau nemăritate, ca mătuşa Alberta”
Așa începe unul dintre romanele mele preferate; e una dintre cărțile care mi-au marcat existența, “Rătăcirile fetei nesăbuite”, scris la 70 de ani de Llosa. Umblînd pe străzile din Miraflores, un nume pe care l-am iubit de la prima citire – mi-am dat seama că, deși sînt prima oară aici, eu am mai umblat pe străzile astea în capul meu, citindu-l pe Llosa. Azi doar revin și fizic pe aici, la fel cum fac în multe alte locuri prin care m-am preumblat cu mintea, cufundată complet în cărți care mi-au luminat viața și mi-au încălzit inima în perioade mai înghețate ale existenței mele. Și ce bucurie și ce privilegiu să pot azi să umblu și cu piciorul, să miros, aud și văd aievea toate astea!
***
Paracas, mai 2022
Un leu de mare se scaldă lîngă noi. Ei le spun lupi de mare – lobos. Sub o stîncă, doi pinguini se uită mirați la noi. Pinguinii sînt monogami, ne spune ghidul cel vorbăreț și vesel, de aia nevastă-mea mă alintă “pinguinule”.
Număr în cap animalele pe care le-am văzut în mediul lor natural în ultimii ani; animale cu care m-am întîlnit mai întîi în cărțile lui Jules Vernes cînd eram copilă. În cărțile de aventuri și călătorii. Animale și locuri pe care nici nu am îndrăznit să-mi imaginez că le voi întîlni și vedea aievea. Sînt, totuși, doar o fată necăjită de la țară, cum mă tachina un fost iubit. Am făcut ceva drum de acolo pînă aici.
Trecem pe lîngă celebrul candelabru – o geoglifă de acum 2500 de ani, asemănătoare cu liniile de la Nazca, care mie îmi pare mai degrabă un cactus. Ghidul ne povestește că în urmă cu mulți ani, pe cînd se știa prea puțin despre conservare, urcau cu turiștii acolo și coborau în șanțurile lui adînci.
Întoarse în Paracas decidem să mîncăm, ca să avem totuși răspuns la întrebarea cum e mîncarea aici. Adevărul e că în afară de cina de ziua Janei, nu am mîncat decît mic dejun de cînd am venit și cîte un churros luat de pe stradă, nu ne-a fost foame, ne-a fost prea somn și Jana s-a îndrăgostit de churros. Deci da, e foarte bună mîncarea peruană, iar sucul de maracuja e făcut în rai.
Apropo de raiuri, ne întoarcem la Huacachina. Mai înainte, dau iama în niște tufe uriașe de bougainvillea – alt cuvînt întîlnit de foarte devreme în cărți pe care nu l-am putut asocia cu nimic cunoscut vreme îndelungată. Sînt fascinată de florile intens colorate sau transparente, ca de hîrtie cerată, și îi spun Janei în timp ce mă pozează cu nasul în ele, fericită: într-o zi voi locui într-o casă năpădită de tufe de bougainvillea, o să vezi. Într-o zi nu prea departe. Și las intenția asta, așa cum am lăsat atîtea altele care au devenit realitate, să se disipeze ușor în aerul foarte sărat.
Oaza din Ica e tot acolo, un rai tangibil, ne așteaptă cuminte în ultimele rămășițe de soare ale zilei. Urcăm pieptiș dunele de nisip, desculțe, ne găsim un loc confortabil pe o mică creastă, ne întindem în nisip să pîndim apusul; nu sîntem singurele, mai vin și alții, iar de pe crestele de sus încep să zboare în aerul auriu al înserării aripi de parapantă. Îmi amintesc cum e să zbori și îmi pare rău că nu ne-a venit ideea asta mai devreme.
Soarele cade în spatele unor dune uriașe, se face răcoare, am în rucsac tot ce am nevoie să nu îmi fie frig, pun pe mine, ne afundăm picioarele în nisipul cald ca într-un culcuș. Jana zice să ne facem o poză și așa boschetare, să nu o ardem numai dive, mă conformez.
La 6 fix, de parcă ar avea program bine stabilit, începe spectacolul crepusculului; cerul se înroșește, privim topite, aerul e plin de zgomote. Îi zic Janei: să ne luăm un moment să conștientizăm totuși unde sîntem, am cam ajuns la capătul lumii și numai noi știm cît de lung a fost drumul pînă aici. Mai devreme, într-o discuție, îmi spusese că e o supraviețuitoare și asta e ceva cu care m-am identificat și eu multă vreme, însă îmi dau seama în momentul ăsta de pură magie că asta a rămas în trecut; azi nu mai sîntem supraviețuitoare, ci viețuitoare în sensul cel mai literal al cuvîntului, ființe vii, care trăiesc, nu doar supraviețuiesc. Învingătoare, chiar. Pline de cicatrici, unele mai la vedere, altele mai ascunse, însă întregi.
***
Arequipa, mai, 2022
Arequipa o să îmi rămînă în minte foarte amestecat. Culorile ireale ale Mănăstirii Santa Catalina, munții de jur împrejur, o zi foarte caldă și binevoitoare în care ne-am plimbat pe săturate.
Apoi răul, deshidratarea, avionul pierdut spre Cuzco fiindcă la ora aia eram la urgențe, o zi blurată în care m-am simțit slăbită, deshidratată, am zăcut și am așteptat să treacă.
Fie-mea a rîs și a zis: tu pe orice continent te duci trebuie să le verifici sistemul de sănătate. Checked și în Peru, au clinici private de nivelul celor de acasă. Puteți face toxiinfecție dacă e, are cine se ocupa. E adevărat că vă vor vorbi cu multe diminutive – limba spaniolă suportă un număr incredibil de diminutive, dar vă vor face bine.
Azi sînt normală. Sau, mă rog, cît se poate de normală în condițiile date. Mă hidratez, desigur.
***
Machu Picchu – Aguas Calientes, mai, 2022
Trenul se leagănă ușor printr-un peisaj năucitor. Am ajuns pînă la urmă aici, după multe aventuri, avioane pierdute, greve ale celor de la Inca Rail. Dis de dimineață, în Arequipa, încă mă simțeam slăbită și aveam oarece dubii că voi reuși. Șoferul care ne-a adus pînă la Ollantaytambo a reușit să ajungă la timp. Ba am avut vreme să ne holbăm uimite la micul inca pueblo, la munții care cad pe noi, la localnicii îmbrăcați tradițional.
Lumina mierie a apusului cade peste capătul ăsta de lume, în timp ce trenul care ne duce spre Machu Picchu, mai exact spre Aguas Calientes de unde vom urca apoi la orașul dintre nori, se mișcă printre munți care par că fumegă, așa cum stau cu capetele printre zdrențe de nori.
Aguas Calientes e un orășel fermecător de munte; e noapte și nu vom vedea decît de dimineață că din cameră aproape că se prăbușesc munții peste noi. Ieșim să bem un matesito de coca, ne plimbăm pe străduțele lui abrupte. Ca în toate locurile pe care le-am văzut pînă acum în Peru, și aici sînt o grămadă de clădiri neterminate. Peruanii pur și simplu locuiesc în case neterminate, uneori etaje întregi rămîn în construcție pentru a evita plata impozitelor, exact ca în Africa. Rezultatul e un șantier imens, teribil de inestetic, care contrastează puternic cu măreția și superbitatea peisajului.
Ziua mea a început în România, așa că deja vin val urările, mesajele, mă culc cu senzația că voi avea o zi de naștere foarte lungă, lăbărțată pe două continente și fusuri orare.
Ne trezim devreme, căci continuăm să ne culcăm devreme, model găină; îmi e foame, prima dată în ultimele zile, semn că corpul își revine. Mîncăm micul dejun – eu tot de regim – pe acoperișul micului hotel cocoțat pe munte, în junglă și ne pregătim de Machu. Ghidul nostru e Pavel, un cuzcano (cum își spune) tînăr, cu dreaduri și tatuaje incașe. Îmi povestește cum vreme de doi ani, în pandemie, locurile astea au fost niște locuri fantomă; nimeni nu a mai venit. La Machu Picchu au reapărut urșii, iar localnicii au făcut foamea la propriu. Un singur turist chinez a fost prins de lockdown în Aguas Calientes și a rămas trei luni pînă a putut pleca. Pentru el a fost făcută o excepție și a fost lăsat să viziteze situl – imaginează-ți că era complet singur acolo, a avut Machu Picchu doar pentru el!
Îmi spune că invazia spaniolă a adus doar răul în Peru; Cuzco a fost complet distrus, era un oraș incaș asemănător cu Machu Picchu, dar a fost devastat de spanioli. Știi care e diferența dintre cele două? Faptul că spaniolii nu au ajuns la Machu Picchu. Atît. Pe el nu l-au distrus. Știi cum se apărau femeile de viol în timpul invaziei spaniole? Mînjindu-se cu bălegar și excremente de animale în zonele intime. Spaniolii au venit cu bisericile lor, cu crucile, cu Dumnezeul catolic, dar ce fel de Dumnezeu e ăla care cere moarte, violuri, tîlhărie, distrugere?
Și incașii au cucerit, însă ei nu au distrus. Tot ce făceau era în acord cu natura. Pachamama. Mama pămînt. Universul. Ei nu credeau precum creștinii în iad. Pentru ei, Pachamama avea trei dimensiuni, aerul, reprezentat de condor, pămîntul, reprezentat de pumă, și subteranul, reprezentat de șarpe. Incașii nu aveau sclavi, doar lucrători, empleados, aici era poporul Quechua, care a ridicat tot ce vedeți. Și pe care îi tratau cu respect. Îmi amintesc un vers al lui Manu Chao pe care l-am cîntat multă vreme fără să îl deslușesc și cuprind cu adevărat: Pachamama te veo tan triste, Pachamama me pongo a llorar.
E o zi însorită, niciun nor cînd intrăm în el; orașul ni se relevă cu limpezime. Pavel ne poartă printre ruine, ne arată hambarele, atelierele, casele, ne povestește despre fiecare poartă și fiecare piatră. E mult mister și multă magie, senzația că pășești pe pămînt sacru, că dai ochi cu neînțelesul și necuprinsul. Și cum ai putea cuprinde și înțelege cu adevărat cu mintea ta europeană, occidentală? Incașii citeau vremea după soare, umbrele pietrelor și stele, aveau sisteme de măsurare a anotimpurilor după felul în care pica lumina la solstițiu, respect pentru fiecare viețuitoare în parte și pentru pămîntul care îi îngăduia. Noi trăim alergați de ceasuri smart într-o lume tot mai nepăsătoare la frumos și natural.
Ziua mea, după ceasul peruan, mă prinde exact acolo unde mi-am dorit să fiu. Mă joc de-a prinselea cu o lamă, care pare un nor, atît de pufoasă îi e blana, calc pe urmele incașilor, mă minunez, înduioșez și cutremur totodată.
Întoarse în Aguas Calientes mi se face dor de casă, de ai mei. E prima oară că îmi fac ziua atît de departe de fete. Care îmi scriu la fiecare oră la mulți ani și că mă iubesc. La masă, la restaurant, Pavel a vorbit cu cei de acolo și mă trezesc că îmi aduc o felie de tort și îmi cîntă Feliz cumpleaños în gura mare, de se uită toți turiștii la mine. Și mă observ cum îmi primele secunde intru pe pilot automat și mă rușinez, mi-e jenă că se face tot deranjul ăla pentru mine, că sînt centrul atenției în timp ce niște străini își iau masa liniștiți. E programul vechi, care pornește automat, că sînt neînsemnată, că nu merit. Îl observ și îl opresc; nu de data asta, nu mai am nevoie de tine. Și îmi dau voie să mă bucur, cu lacrimi în ochi chiar, că undeva la capătul lumii, niște oameni drăguți pe care nu îi cunosc, îmi cîntă la mulți ani într-o limbă pe care o iubesc și o vorbesc imperfect (fără să îmi mai fie rușine de asta, înțelegînd că doar vorbind-o o pot îmbunătăți!).
***
Puerto Maldonado, mai, 2022
Ajungem în jungla amazoniană pe o ploaie tropicală ca la carte; cînd ies în ușa avionului mă izbește aerul umed și cald, foarte familiar. E același aer pe care îl simt cînd cobor din avion în Zanzibar. E prima dată de cînd sînt în Peru cînd simt că multe mi-s cunoscute; pînă acum totul mi-a fost nou, neînceput.
Similaritățile cu Africa continuă pe drum: aceleași plante tropicale, bananieri, arbuști de papaya cu fructele grele atîrnînd la baza tulpinilor subțiri, palmieri, tufe de passion fruit (aici denumit maracuja), flori colorate ale căror denumire nu o cunosc, dar pe care le-am cules pentru workshopuri de nenumărate ori, arbori și arbuști teribil de familiari. Senzația se prelungește și la hotel, aflat pe malul rîului Madre de Dios, un afluent al Amazonului, unde totul seamănă cu locurile în care am stat pe insula tanzaniană. Stăm în mijlocul unei jungle, la propriu, este atît de multă vegetație și atît de mult verde crud că aproape doare. Pe țărm, chiar la baza scării care coboară în apă, un caiman tînăr stă nemișcat, precum o stîncă sau o bucată de lut sau poate un vreasc. Poate că așa cum noi avem pisici, aici oamenii au caimani pe lîngă casă, îmi spun mirată și bucuroasă de o așa întîlnire rapidă și spectaculoasă.
Ploaia se termină repede și noi decidem să prindem apusul pe Tambopata river, alt afluent, pe barcă. Caimanul nu s-a clintit din loc și nu pare deranjat nici de barca noastră, e pur și simplu impasibil la orice mișcare din jur. Edson, ghidul nostru, ne povestește despre biodiversitatea parcului național în care ne aflăm; ne spune despre anaconde și boa constrictori aflați chiar în pădurea pe lîngă care trecem, despre jaguari și leneși; pe ultimii ne promite că îi vom vedea chiar acum. Și jaguarii? Mîine mergem în junglă, poate ne mănîncă!, îi zic, iar el răspunde: singurul care vă poate mînca mîine în junglă e ghidul!
Nu ne-a mințit; dragălașul leneș se face repede văzut. Atîrnă letargic cu capul în jos de o creangă; îl privesc prin binoclu și văd cum se scarpină lent, lent, cu mișcări cu încetinitorul. E un leneș cu trei degete, diurn, obișnuiește să trăiască în arborii de pe marginea apei unde e la adăpost de prădători. Uneori îl găsim și în sat, atîrnînd de cablurile electrice, ne zice Edson. Părăsim cu greu leneșul, cu care trebuie să admit că am început să semăn de cînd sînt în Peru, nu am ajuns la peformanța de a dormi 22 de ore ca el, dar nici foarte departe nu sînt. Ar putea fi animalul meu totem, practic.
Trecem pe sub un pod mare și nou ce unește cele două maluri; înainte e a fi fost construit se trecea cu bacul. Unul dintre piloni e numerotat de jos în sus cu cifre pînă la 8. Ultimele trei sînt pe fundal galben și roșu. Știi ce sînt astea? E nivelul de alertă al apei. În sezonul ploios, dacă apa ajunge la 6, începem să fim foarte atenți. Cînd ajunge la 8, ne luăm lucrurile și plecăm, căci totul va fi complet inundat.
De-a lungul rîului Tambopata trecem pe lîngă stoluri de egrete, un stol așezat pe crengile unui copac face copacul sa semene cu un copac înflorit cu flori mari, albe; din junglă mai răsare cîte un copil complet gol, pe țărm sau cîte o casă răzleață. Oamenii fac baie aici, uite cînd rîul scade, pe malul ăsta se face nisipul ca o plajă, noi îi zicem New Hawaii, nu se teme nimeni de caimani sau alte lighioaie. Mă uit la apa mîloasă, dau din cap neîncrezătoare, nu pot să îmi imaginez ce anume m-ar putea face să mă scald acolo.
Înaintăm, în timp ce soarele cade; ne așteaptă un spectacol uluitor pe cer. Printre nori, dansează fîșii de soare aflat la crepuscul, iar reflexia în apa altminteri murdară a rîului e mesmerizantă. Fotografiem, iar apoi ne holbăm cu bucurie și uimire în timp ce lumina filtrată scade tot mai mult.
E deja întuneric cînd întîlnim o turmă de capybara; un soi de porci de Guineea mai mari și deloc la fel de gustoși, ne explică ghidul. Admit, porcușorii de Guineea sînt delicioși, scuze, porcușorilor. Sînt opt, trei adulti și patru pui, niște ierbivore de apă, îmi seamănă vag cu hipopotamii, la o talie mult redusă, desigur. Îi privim o vreme în liniste; apoi ne îndepărtăm ușor, să nu-i tulburăm.
La întoarcere, caimanul e tot acolo, cu ochii sticlind în întuneric. Îl salutăm, deja sîntem prieteni. Aerul e plin de sunete amestecate, cicade și foșnete, ciripituri ale păsărilor nocturne ale junglei, e ca și cum mi-aș fi pus pe aplicația de meditație rainforest sounds, doar că aievea. Nici nu îmi vine să adorm, atît de mult iubesc sunetele astea, așa că fac o aroganță și după o cină formată dintr-un cheesecake cu un fruct delicios pe care nu îl cunosc, mă culc tîrziu de tot, hăt, pe la nouă jumate.
***
Tambopata, mai, 2022
Ne trezim super odihnite, în aceleași sunete ale junglei; ne bem cafeaua pe terasa camerei, de unde vedem rîul cel mîlos curgînd lin. E foarte cald și umed și iar mă simt ca acasă, la cealalată casă din ultimii doi ani, din Zanzibar. Și micul dejun, de fructe exotice și sucuri proaspete e la fel ca acolo.
Lenevim prima parte a zilei; la prînz urmează să plecăm în junglă și la lacul Sandoval, un lac aflat în mijlocul pădurii amazoniene, plin mai ales de caimani negri, dar și de vidre și o mulțime de păsări tropicale.
Ghidul nostru e Manuel, care ne ia cu barca; ne însoțeste și Killian, un student francez de 23 de ani care a venit acum patru luni în Peru și rămas să facă voluntariat. Manuel e fiu al junglei; a crescut aici și ne uimește, imediat cum pășim în junglă, cu cunoștințele și deprinderile lui. Guvernul peruan a construit un podeț de lemn care străbate pădurea amazoniană pe o distanță de aproape 4 km pentru a putea ajunge în siguranță la lac; în stînga și în dreapta ei, jungla e junglă, deasă, înțelenită, imposibil de pătruns prin ea fără macetă. Mii de liane si fire văzute și nevăzute o străbat în toate direcțiile. Și e plină de șerpi care de care mai otrăvitor, ne spune Manuel, ar fi nebunie curată să te aventurezi așa. De fapt, continuă, tocmai faptul că e atît de deasă și plină de pericole (avem, de exemplu, o furnică care are veninul ca cel al cobrei, deși în cantitate mai mică, evident), face ca peste 99 la sută din ea să rămînă complet nedescoperită încă.
Înaintăm printre ficuși monstruos de mari, arbori de accacia, palmieri, tufe necunoscute mie. Manuel e cu urechea ciulită tot timpul și aude și identifică orice zgomot; știe cînd se apropie o ceată de maimuțe-veveriță, să identifice urletul unui mascul alfa din specia maimuțelor urlătoare – care ne înfioară atunci cînd se aude -, să simtă din mișcarea crengilor macacii sau maimuțele capuccino, zărește de la mare distanță, deși sînt perfect camuflate, tarantulele mari, negre și păroase. Ne întîlnim chiar cu un mancu, o jivină cu blană ce seamănă cu jder, cu gîtul pătat cu alb și pe care îl urmărim cățărîndu-se prin copacii de deasupra noastră. Pădurea foșgăie întruna; Manuel cu urechea ciulită ne explică fiecare sunet în parte. Mă simt în siguranță, deși îmi dau seama că sînt totuși în junglă cu animalele sălbatice; nu mă trece niciun fior, nicio spaimă. Așa m-am simțit de fiecare dată și în safari, lîngă leu, de exemplu; acolo măcar eram în mașină, chiar dacă era descoperită, deci senzația de control și siguranță era destul de falsă.
Ajungem la luminișul de unde ne urcăm în canoe pentru a ajunge pe un braț inundat, scurt și strîmt, la lacul Sandoval. O ceată de maimuțe amestecate, squirrel și capuccino, se hîrjonesc și sar ca niște kamikaze pe crengile subțiri și frunzele de deasupra. Ne urcăm în canoe. Băncuța de lemn tare îmi pune la încercare fundul chinuit de sciatic, e foarte chinuitor pentru mine să stau așezată pe suprafețe tari. Mă salvează Jana cu o geacă moale pe care mi-o pun pe băncuță. Eu am doar o cămașă kaki foarte subțire la mine.
Regalul de păsări începe încă înainte de a ieși pe lac și continuă imediat cum canoea ajunge pe apele vălurite ale lacului. Vedem păsări despre care îmi amintesc vag că am văzut documentare de-a lungul vieții; păsări cu capete încoronate, ca niște figuri roiale, păsări albastre macao ciondănindu-se zgomotos(ca două soacre, spune Manuel) într-un vîrf de palmier, păsări albe și păsări negre cu gîturi lungi și împodobite cu fulgi delicați, executînd ritualuri despre care bănuim că sînt de împerechere. Păsări mici, pe țărm, cu ciocul lung și încovoiat, de culori neverosimile, verde sidefiu cu ape albastre sau roșu carmin, într-o etalare de culoare și viață cum nu am mai văzut. Cetele de capuccini și squirrel-monkeys par să ne urmărească gălăgioase și aici, bodogănind și țipînd prin copaci. Le urmărim cum își înconvoaie cozile suple în jurul arborilor pentru a se menține agățate, cum culeg și mănîncă te miri ce fructe necunoscute nouă, cum se joacă și se aleargă printre crengi.
Cerul se înnorează brusc spre sud; vălătuci negri se apropie de lac, însoțiți de bubuituri puternice de tunet care se aud tot mai aproape. Ce facem dacă vine ploaia? Nimic, zice Manuel, sînteți cu mine. Și vîslește imperturbabil spre un caiman negru ascuns în apă sub o tufă. E un exemplar mare, adult, îi vedem spinarea lungă ieșind din apă cînd ne apropiem mult de el. Stă neclintit, cu ochii de reptilă reci și nemișcați, impasibil la apropierea noastră. Are o piele superbă; motiv pentru care, ne explică Manuel, au fost decimați în proporție de 94 la sută în ultima sută de ani. Doar 6 procente au scăpat vii; restul au sfîrșit curele, pantofi, genți și portofele de lux. Acum sînt ultraprotejați de lege și populația de caimani din bazinul Amazonului începe încet încet să se regenereze. În plus, zice Manuel, a apărut și mișcarea asta etică de a nu mai purta lucruri făcute din pielea animalelor sălbatice, și asta ajută mult. Nu mai e la modă pielea de șarpe sau de crocodil, a trecut vremea acelor dandy.
Mai zărim doi, și mai mari ca dimensiune (pot ajunge la 6 metri, Jano, două ca noi înghite și mai are loc încă de cineva înaltuț!), traversînd lacul. Ne apropiem de unul; suprafața lacului a devenit oglindă, picuri mari de ploaie o brăzdează. Capul lui mare e aproape cîteva momente, apoi se îndepărtează nepăsător, turistele trecute de 40 de ani din Europa de Est îl lasă rece.
Manuel ne dă niște fulgarine ușoare de ploaie; le luăm pe noi, dar nu le ținem mult, că ploaia se oprește și noi reintrăm în junglă, în desișul copacilor nu se simte răpăiala. De acum e seară, ne va prinde noaptea pe drum, în junglă. Ne întîlnim cu niște americani care pornesc pe potecă înaintea noastră, luminînd cu lanternele fiecare tarantulă pe care o ochesc. Înaintăm prin junglă în timp ce noaptea cade; deasupra, peste coroanele arborilor, poți să mai vezi cerul ușor luminat la apus, dar înăuntrul pădurii e totul întunecat. Noaptea, sunetele junglei se întețesc; sînt zgomote diverse, acompaniate în surdină de țîrîitul lichid al cicadelor. Mă gîndesc cît de simplu e să fii mindfull într-un asemenea mediu, cînd trebuie să fii atent la absolut tot, ești cu ochii și urechile în patru părți, prezent ca niciodată în aici și acum. E mai ușor să îi înțelegi pe strămoșii noștri care nu pendulau între gînduri despre trecut și anticipații anxioase despre viitor, ci trăiau cu toate simțurile ascuțite în prezent.
Înaintez fără lanternă; îmi e de ajuns ce se vede în față de la americani. Manuel și Killian au rămas undeva în spate, abia le zăresc lumina lanternei. Pășesc pe podețul umed cu grijă să nu îmi alunece piciorul. Mă umflă rîsul cînd îmi pun în perspectivă scena: umblu oarba prin întuneric prin jungla amazoniană, fără pic de teamă, ba savurînd fiecare clipă cu fiecare simț. Normal că mă umflă rîsul, dar e un rîs cu drag și compasiune. Filmez cîteva secunde drumul ăsta, să nu uit. Să nu uit.
Ah, ce aș vrea să îi pot arăta filmul ăsta fetei de 30 de ani care am fost și care făcea atacuri de panică și cînd ieșea din casă, să-i spun că într-o zi, nu prea departe, va umbla noaptea prin junglă și asta o să îi facă plăcere; și va sta lîngă caimani, și lei, și condori, și bivoli africani și hipopotami. Și nu se va mai teme.
Pe barcă, înapoi spre hotel pe rîul Madre de Dios, vîntul ne zboară părul și ne răcorește; o singură geană de lumină deasupra micului oraș. Închidem ochii, ascultăm sunetul motorului și al bărcii despicînd cu viteză apa. E ultima noapte în Peru; mîine seară vom zbura înapoi, spre case. La capătul a 11 zboruri în două săptămîni, dintre care două de peste 12 ore, a multor zile de umblat și minunat, ne vom afla iar acasă, în locul unde timpul nu adastă și nu are răbdare cu noi așa cum a avut aici. Foarte îngăduitor a fost cu noi.
Și asta aș vrea să-i spun fetei anxioase din trecut care se teme atît de tare să zboare.
More photos here.
[…] relatat cu lux de amănunte aceste experiențe în jurnalul peruan pe care l-am ținut (e de găsit tot aici, dar acolo fiind mai degrabă literatură, am lăsat aspectele practice pentru aceste impresii pe […]