(În perioada asta citesc mai puțin decît de obicei, fiindcă scriu mult. Am reușit să dau gata cîteva cărți, totuși, așa că iată două dintre ele.)
„Lucrurile nu vin întotdeauna în ordine – sau nu în ordinea pe care o aștepți – și asta fragmentează, fisurează realitatea și face ca urmele pe care le-ai lăsat să dispară înainte de vreme. De parcă nici n-ai fi existat“, spune Profesorul din aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, un personaj fascinant, care aduce în mod irezistibil cu alte personaje masculine din universul lui Coman.
Nici cartea asta nu vine în ordinea pe care o aștepți, e fragmentată, nonliniară și fisurează o realitate care mi-a amintit de cartea lui care mi-a plăcut cel mai mult: Parohia. Ba chiar în povestea uneia dintre cele două femei în jurul cărora este construită narațiunea Coman folosește o tehnică care te poate confuza la început, dar care are un efect excelent: trecerea de la vocea naratorului la vocea personajului, de la persoana a treia la persoana întîi se face pe neașteptate, fără să fi fost pregătit într-un fel. Nu aș putea spune ferm și clar despre ce este aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, fiindcă este o carte surprinzătoare, care te ia și te bagă într-o centrifugă din care ieși destul de șifonat la final, ca o rufă spălată la temperatură nepotrivită.
Mîna de poet (unul foarte bun) a lui Dan Coman se vede peste tot, bucăți întregi din carte putînd fi citite ca poeme de sine stătătoare. Ca în Parohia, Coman face o extravaganță, o aroganță, cum zicem noi azi, și rămîne în spațiul rural, un spațiu ermetic, care nu-ți dă nicio șansă. Poveștile celor două femei, dar mai ales a Văduvei, sunt teribil de crude, de nemiloase, îți lasă un gust metalic în gură tot mai pregnant, pe măsură ce le urmărești.
Cartea asta îmi pare că nu seamănă cu ce se mai scrie la noi, deși seamănă pe alocuri cu alte cărți de-ale lui Dan Coman, dar ar fi și nefiresc să se întîmple altfel. Aș spune că mi-a plăcut, dar cu siguranță verbul ăsta e nepotrivit cu asemenea carte, poate mai degrabă s-ar cuveni să spun că am admirat-o tare.
S-au zis atîtea și atît de contradictorii despre Serotonină, că nu aveam de ales decît să citesc cu ochiul meu, să mă lămuresc. Mai ales că sunt consumatoare, nu de serotonină, deși aș zice că produc și consum și eu suficientă, ci de Houellebecq, i-am citit toate cărțile, practic. Preferatele mele rămîn Platforma și Posibilitatea unei insule, iar cel mai puțin mi-a plăcut Supunere. Ei bine, Serotonină mi-a plăcut mult, este foarte houellebecqian și în același timp diferit față de celelalte romane ale sale. Aș îndrăzni să spun că, dincolo de cinismul, sarcasmul, hatereala specifice lui Hbq, este un roman de dragoste. Sigur că este o carte nihilistă, în care Hbq face mișto de absolut tot, ia în balon, vorba mamii-mari, pe toată lumea, pe însuși cititorul lui, obiceiurile moderne, viața însăși, iar asta nu avea decît cum să-mi placă. Sigur că este o carte profund politic incorectă într-o lume care încearcă în moduri pe alocuri ridicole să fie politic corectă, dar trebuie să fii imbecil să te aștepți la altceva de la Houellebecq. Sigur că face mișto de cititor introducînd o eroină japoneză, erotomană, obsedată de sine (se dă cu 18 creme înainte de culcare), pe care o părăsește eludîndu-se din peisaj, cînd el tocmai s-a căsătorit, la 64 de ani, cu o chinezoaică mult mai tînără. Sau inventînd (sau poate doar anticipînd, cine știe?) un antidepresiv minune, care îmi amintește de soma lui Huxley (am scris aici despre Minunata lume nouă), pe care ești tentat să îl googălești și să îl încerci, doar ca să constați că nu există așa ceva.
Nu o să vă povestesc despre agronomul Florent-Claude și amorurile lui, nici despre gîndurile lui șfichiuitoare, mai bine citiți singuri, e mult mai sănătos așa.
O găsiți aici, cu reducere de 20% și transport gratuit.
*zilele astea transportul e gratuit pentru orice comandă