Dacă tot m-am dus în Italia, mi-am luat și o carte care să-mi vorbească despre Italia: Iubire amară a Elenei Ferrante. Pe misterioasa autoare italiancă o descopeream exact anul trecut pe vremea asta, într-o vacanță în Grecia, cu Tetralogia napolitană, pe care am citit-o pe nerăsuflate. (Am scris despre ea aici.)
Iubire amară, cartea ei de debut, explorează aceleași obsesii literare ale Elenei Ferrante: relația de ură-dragoste dintre mamă și fiică, decadentul Napoli, violența domestică, gelozia, destinul femeii italience în anii de după război. Însă, spre deosebire de Tetralogie, Iubire amară îți dă senzația unei povești aproape polițiste, încărcată cu un mister dens, pe care vrei să-l descoperi neapărat.
Amalia, mama Deliei, personajul feminin central al romanului, moare înecată, iar fata se întoarce în Napoli, orașul copilăriei ei și al camorei, la înmormîntare. Napoli, de unde fugise cu disperarea celui care vrea să-și uite trecutul. În mod straniu, îngropîndu-și mama, dezgroapă trecutul refulat, amintirile reprimate, și pleacă pe urma lor instinctiv, ca să își înțeleagă destinul.
Delia este o femeie ca multe dintre noi: încercînd cu toate puterile să nu devină mama ei, sfîrșește prin a-i semăna înspăimîntător.
Eram într-atît de hotărâtă să fiu diferită de ea, încît pierdeam, unul cîte unul, motivele de a-i semăna. (…) Mama mea, care de ani de zile exista doar ca o obligație sîcîitoare, uneori ca o obsesie, murise. Dar, în timp ce-mi frecam fața viguros, în special în jurul ochilor, mi-am dat seama cu duioșie neașteptată că, în schimb, o aveam pe Amalia sub piele, ca un lichid cald care-mi fusese injectat cine știe cînd.
Copilă fiind, Delia obișnuia să se identifice cu mama sa, într-o asemenea măsură încît, atunci cînd apare în familie obsesia unui amant și gelozia bolnavă a tatălui, începe să trăiască aievea în imaginația ei presupusul amantlîc.
Îl iubeam pe Caserta cu intensitatea cu care-mi imaginasem că-l iubea mama mea. Și-l detestam, pentru că iluzia acelei iubiri secrete era atît de vie și de concretă, încît simțeam că n-aș fi putut fi iubită niciodată în același fel: nu de el, ci de ea, de Amalia. Caserta luase tot ce mi se cuvenea mie.
Eram eu și eram ea. Eu-ea ne întâlneam cu Caserta.
Incursiunea în trecut o aduce față în față cu cel mai negru secret al ei și cu cea mai mare vinovăție, complet îngropate: un abuz sexual care a marcat-o pe viață și care a traumatizat-o într-atît încît, simbiotică cu mama ei cum se simțea, i l-a pasat ei, distrugîndu-i viața. Un mecanism obișnuit în abuz, de altfel.
Caserta, i-am spus tatălui meu. I-am zis că făcuse și îi spusese Amaliei, cu consimțămîntul ei, în subsolul cofetăriei, toate lucrurile pe care, în realitate, bunicul lui Antonio mi le făcuse mie. El s-a oprit din lucru și a așteptat ca mama mea să se întoarcă acasă. (…) nu-l urâsem pe el, poate că nici pe tatăl meu: doar pe Amalia. Ei voiam să-i fac rău. Pentru că mă lăsase pe lume să mă joc singură cu cuvintele minciunii, fără măsură, fără adevăr.
Iubire amară nu e doar o poveste despre mame și fiice cu care ajungi să te identifici. Ci și povestea unei lumi murdare, pline de abuzuri împotriva femeilor de toate vîrstele, a neputinței, a durerii, a neiubirii. E și eterna povestea a fugii de trecut și a minciunii spuse sieși mai ales, nu doar celor din jur, fugă și minciună care în loc să ajute, încurcă și rănesc și mai tare, în feluri mult mai complicate. Dar e și povestea vindecării și acceptării în urma incursiunii reale în trecut, cu ochii larg deschiși și cu puterea de a privi în ochi adevărul.
Fiindcă întotdeauna, întotdeauna, doar adevărul, oricît de cumplit ar fi, are puterea să vindece.
Dacă v-a plăcut Tetralogia, o să vă placă tare și cartea asta. Iar dacă nu ați citit încă Tetralogia, poate fi un bun start în a lua contact cu scrisul Elenei Ferrante.
O altă carte din care citesc aproape zilnic, fiindcă mă întoarce în lumea basmelor cu tîlc, este Cercul Mincinoșilor, Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă, culese de Jean-Claude Carriere. Povești din culturi și colțuri ale lumii diferite, toate cu miez, amuzante, generatoare de aha-uri, numai bune de citit la culcare, eu una sunt îndrăgostită de ele.
Iată un scurt exemplu:
Toporul furat
Lao-Zi povestește că, într-o zi, un țăran și-a rătăcit toporul. A căutat prin casă, dar nu l-a găsit. Atunci a zărit un vecin care trecea întorcîndu-și privirea în altă parte și imediat l-a bănuit că îi furase toporul.
Într-adevăr, omul se purta exact ca un hoț de topoare. Chipul, expresia, purtarea, gesturile, cuvintele pe care le rostea, totul trăda, neîndoielnic, un hoț de topoare.
Țăranul se pregătea să-și denunțe vecinul, să-l acuze public și să-l cheme înfața unui judecător, cînd și-a găsit toporul, căzut în niște tufe din apropiere.
Iar cînd l-a revăzut pe vecin, acela nu mai arăta defel ca un hoț de topoare.
A treia carte despre care vreau să vorbesc azi e o carte complet neașteptată pentru mine, un cadou de la un om tare drag sufletului meu, o prietenă îndrăgostită de cărți. Și pe care nu o să aveți de unde o lua să o citiți, fiindcă nu mai există de zeci de ani pe piață. Am văzut că se mai găsește prin anticariate online și offline.
Este vorba de Lupta cu îngerul (autobiografie), a lui Anthony Quin. Da, marele actor Anthony Quin, despre care eu nu am știut că picta, că era extrem de erudit și scria cu mare talent. Cartea – un roman autobiografic, excelent scris, este un roman de autoanaliză (exact genul meu!) și povestește lupta interioară a uriașului actor cu cel pe care îl numește Băiatul, și căruia noi îi spunem azi copilul interior, luptă pe care o mută în cabinetul lui psihanalist american din perioada în care a jucat rolul lui Gaugain în van Gogh.
Depresiv, excesiv de autocritic (deși deja demonstrase cît de mare este, și încă cu asupra de măsură), gelos pînă la paroxism, nesigur, insomniac, sfîșiat pe interior între partea lui mexicană și cea irlandeză, auzind neîncetat vocea nemulțumită a copilului care a fost și care îi pretinde puritate și perfecțiune, Tony Quinn ajunge în cabinetul psihanalistului, unde își deapănă copilăria și tinerețea absolut incredibile.
Povestea vieții lui Quinn este fascinantă: născut și crescut într-o sărăcie lucie de o mamă mexicană și un tată irlandez pe care-l pierde la o vîrstă foarte fragedă, Tony muncește de foarte mic pentru a cîștiga un ban, dar și respectul tatălui lui. Este văcsuitor de pantofi, băiat de altar, saxofonist, vînzător volant de ziare, boxer cu viitor, desenator și posibil arhitect, muncitor necalificat, culegător de fructe, ajutor de electrician, om de serviciu la Zoo, om de curățenie la abator, șofer de taxi, poștaș de telegrame și încă o duzină de astfel de profesii.
Mai tîrziu, ca actor, va fi la fel de versatil și va juca un număr impresionant de roluri. Va fi și Paul Gaugain, și Barraba, și Zorba, și Zampano, și Quasimodo, și Attila, și Mahomed, și Alcala, și mulți, mulți alții. A jucat cel puțin 25 de naționalități diferite și un număr dublu de profesii, care însă nu reușește să atingă numărul profesiilor și muncilor făcute în viața reală de Quinn.
Cine a cunoscut sărăcia, nu se simte niciodată bogat. Sincer vorbind, nu am respect pentru ban. Cel mai rău lucru cînd ești sărac este că te simți jenat. Nu lipsurile îți creează această stare, căci poți să reziști zile întregi fără să mănînci, ci umilința că ești sărac, de asta nu poți scăpa. Sărăcia are miros urît, pute.
Vocea interioară, întruchipată și vizual de Băiat, care apare te miri unde și îl privește disprețuitor, nu îi dă pace.
– Ce vrea acest băiat?
– Vrea lumea toată, vrea cerul, vrea veșnicia. Îmi cere lucruri pe care nu i le pot da. Vrea puritate și adevăr. Îi dau adevărul valabil azi. E singurul care se găsește pe piață. El vrea însă alt soi care nu se mai fabrică. Și în ce privește puritatea, unde o mai găsești astăzi? El vrea puritate în gîndire, în faptă. Vrea onestitate desăvîrșită. Îi spun întruna că sunt cinstit pe cît poți să fii în această lume rea…. Aș dori să mă lase în pace. Mereu are alte pretenții de la mine. De exemplu, să devin un fel de sfînt. Ar vrea să îl întruchipez pe Napoleon, Michelangelo, Shakespeare, Picasso, Martin Luther și Jack Dempsey la un loc. Îmi cere să citesc orice carte s-a tipărit vreodată și să fiu în stare să cînt orice cîntec s-a cîntat vreodată. Nu vrea să mă lase să fac nicio concesie. Dorește întregul cer.
A fost o lectură extrem de plăcută și de plăcut surprinzătoare, care mi-a făcut chef să revăd filmele lui, cele pe care le-am văzut deja, și să le văd pe cele pe care nu le-am văzut încă. Dacă dați peste ea, citiți-o, e o lectură răscolitoare.
Bonus, recomand și un film care ne-a plăcut teribil, ultimul film al lui Paolo Genovese (dacă vă amintiți de Perfetti Sconociuti, tot al lui, dacă nu, musai de pus pe listă și acesta), The place. Un film care te face să te gîndești la ceea ce îți dorești și cît de departe ești dispus să mergi pentru a obține acel lucru. Fiindcă diavolul stă în detalii. Lectură și vizionare plăcută!
Foarte mult mi-a plăcut și mie Iubire amară. De altfel, cred că orice scrie Ferrante e minunat. Deci Caserta este un amant închipuit? Așa mi s-a părut și mie, dar nu eram 100% sigură.
Textul e ambiguu în privința asta. Ce știm clar e că povestea relatată de fetiță, care a generat haosul, era minciună. Dacă,
în paralele, mama avea o relație ascunsă, nu știm.
Relatia mama-fiica este tulburatoare in ambele carti.
Mai jos un articol semnat Elena Ferrante, pe aceeasi tema
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/aug/25/elena-ferrante-one-morning-i-looked-at-myself-in-the-mirror-and-recognised-my-mother
Un ultim exemplar din „Lupta cu îngerul” încă se mai găsește (online) la link-ul de mai jos. Pe penultimul tocmai l-am luat eu (ceva mai scump, însă convinsă că merită).
https://m.targulcartii.ro/cauta/anthony-quinn-lupta-cu-ingerul
Mulțumesc pentru recomandare!
frumos tare! multumesc!