despre cărți și filme mișto

despre cărți și filme mișto

De | 2018-02-09T21:15:03+00:00 29 decembrie, 2017|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , , |1 comentariu

Am terminat de ceva vreme Tetralogia napolitană, însă cu toată fojgăiala cu lansările și plecările și venirile, nu am apucat să scriu o vorbuliță despre ea. Sigur că, cu obsesiile mele psihologice, mi se pare că iar am citit-o în altă cheie decît ce văzusem prin cronicile care mi-au ajuns sub ochi în perioada asta.

Dincolo de faptul că este o mare carte (chiar dacă spartă în patru volume) scrisă foarte bine și care îți dă senzația că te uiți la un film italienesc, cu Marcello Mastroiani, poate, Tetralogia este și o poveste a unei lumi care te fascinează. Urmărești nu doar povestea celor două fetițe și apoi femei (și devenirea lor), ci și cea a devenirii Italiei postbelice, ce trece prin lupte între monarhiști, fasciști, camoriști, comuniști, concentrată în povestea unui cartier mizer din Napoli, condus de mafie.

Lenu și Lila, cele două personaje centrale ale romanului (mă voi referi în continuare la cele patru cărți ca la un singur roman, așa cum îl și percep) pot fi la fel de bine și un alter ego al aceleiași persoane, al naratoarei. Una cu multă ambiție și multă determinare, care învață pe rupte ca să-și depășească condiția (însă, cel puțin psihologic vorbind, nu va reuși niciodată), cealaltă, Lina-Lila, cu o inteligență aproape demonică, naturală, pe care sfîrșește prin a și-o înăbuși, legate una de alta printr-o relație de dragoste-ură-competiție pe care nu reușesc să o depășească niciodată. Nu va exista niciun moment în care naratoarea să nu se îndoiască de sine, nici măcar atunci cînd ajunge scriitoare celebră, spunîndu-și că Lila ar fi făcut mai bine, ar fi scris mai bine, ar fi reușit mai bine.

Destinele celor două sunt strîns interconectate, încă din copilărie. La început, învață cot la cot într-un mediu insalubru din toate punctele de vedere, strivitor de suflete, și se visează romanciere, competiția dintre ele fiind doar una care ține de cărțile citite, lucrările predate sau notele luate. Mai apoi, se extinde la frumusețe, stabilindu-se și în zona bărbaților. Dacă Lila se mărită devreme cu un băiat bogat din cartier, devenind invidiată de toate femeile de toate vîrstele, și renunță la visele intelectuale, Lenu se îndrăgostește de un băiat foarte inteligent, plecat de mic din cartier, Nino Sarratore, fiul unui poet afemeiat, Donato Sarratore, cu care este colegă de școală, însă, cînd se reîntîlnesc la mare, Nino se îndrăgostește fulgerător de Lila, iar sub nasul lui Lenu are loc o idilă care o rănește și care o va urmări toată viața. Își pierde virginitatea cu tatăl lui Nino, pe malul mării, scenă care se va regăsi ulterior în primul ei roman, același bărbat care o abuzase sexual și altădată. Lila reîncepe să citească și să învețe, își părăsește soțul și rămîne însărcinată, însă Nino nu va rămîne prea mult în preajmă, iar destinul Lilei va cunoaște un aprig declin: va părăsi cartierul alături de un băiat pe care nu îl iubește, va munci într-o salumerie și se va implica în politică. Estimp, ca într-un carusel simetric, Lenu cunoaște succesul, pleacă la facultate unde, vrăjită de mirajul intelectualității, se amestecă printre cei nobili și culți, scrie un roman care cunoaște un succes imediat, se mărită cu un bărbat dintr-o familie respectabilă, de intelectuali, face doi copii, respectînd, inconștient, tiparul femeii italiene de la care toată lumea se așteaptă să fie soție și mamă, și luptînd conștient o luptă feministă din care iese mereu pierzătoare. Scindată între a fi mamă și scriitoare, nu reușește niciodată pe deplin să se decidă de care parte este, neglijîndu-și, pe rînd, cînd una, cînd cealaltă dintre misiuni. Cînd Nino reapare în peisaj, face același lucru pe care îl făcuse Lila: își abandonează soțul (și fetele). Apoi, divorțează și acceptă statutul de amantă a lui Nino, cu care mai face un copil, deși el avea o altă familie la care nu va renunța niciodată. Abia cînd îl prinde în propria casă făcînd sex cu menajera între două vîrste e pregătită să vadă adevărul despre bărbatul pe care îl iubea: un afemeiat care întreținea relații cu nenumărate femei, narcisic, bolnav. Îl părăsește și se întoarce în cartier, unde Lila prosperă, alături de bărbatul cu care plecase altădată din el, sunt printre pionierii calculatoarelor și au devenit oameni respectați, care dau de lucru celor cu care au copilărit. Deși ar fi avut toate premisele, nu reușește decît foarte greu să mai plece de acolo, își crește copiii în același mediu mizer, controlat de mafie, au loc întîmplări incredibile și tragice, fetița Lilei dispare.

„Să pleci. S-o ştergi definitiv, departe de viaţa pe care o cunoşti încă de la naştere. Să te instalezi în teritorii bine organizate unde, într-adevăr, totul era posibil. Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înşelasem, că era vorba de un lanţ cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraş, oraşul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Şi astăzi mai cred aşa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Şi abilitatea constă în a te ascunde şi a-ţi tăinui starea reală a lucrurilor”.

Acesta mi se pare citatul  care înglobează întreaga esență a cărții. Nici Lenu, nici Lila, nici Nino, nici celelalte personaje nu reușesc să fugă de propriul destin. Invariabil, fiecare dintre ei devine ceea ce urau mai mult la propriii părinți. Devin mamele și tații lor. Lenu, respinsă de mamă, își respinge, abuzează și abandonează propriile fiice, în moduri mai subtile și din motive mai rafinate, poate. Lila este produsul cartierului și va deveni o femeie italiancă tipică, rea, agresivă, furioasă, Nino devine ceea ce detestă mai mult în viață: tatăl său. La fel cum se întîmplă în cazul fraților Solara, mafioții care ajung să controleze nu doar cartierul, ci întreg orașul.

M-am regăsit în multe bucăți din cartea asta, cum era evident, pînă la urmă sunt o fată născută la țară care a ajuns să fie citită de mulți oameni, însă cel mai tare m-a izbit fascinația pentru lumea celor culți și nobili pe care am avut-o la fel ca Lenu, credința că sunt superiori, că lectura șlefuiește și caracterul, că un copil născut într-o casă unde cărțile, muzica bună, dezbaterile sunt o realitate cotidiană sunt mult mai buni decît mine. Or, iluzia pică odată ce ai acces la lumea asta. Devenind parte din ea, Lenu descoperă găunoșenie, abuz, invidie, violență, corupție, tot ce experimentase acasă, însă învelit într-o aură de intelectualitate, spoit cu un limbaj cult.

Recomand cu două mîini, deși recunosc că eu m-am ferit să citesc o vreme, că prea era la modă, spre rușinea mea. (Dacă nu v-ați luat-o încă, o găsiți cu reducere și transport gratuit aici: primul volumal doilea volum, al treilea volumal patrulea volum.)

O altă carte pe care am reușit să o dau gata în ultima perioadă agitată, în care am citit foarte puțin, este Iată-mă, a lui Jonathan Safran Foer. O carte de asemenea fascinantă și excelent scrisă, de data asta despre o lume la care eu una am avut acces doar prin cărțile lui Philip Roth sau Saul Bellow: lumea evreilor americani. Cartea urmărește povestea a două distrugeri, care au loc în paralel: distrugerea mică a unei căsnicii ce părea perfect stabilă, dintre un scriitor evreu căruia i se ecranizează un serial de succes  și o femeie inteligentă, evreică de asemenea, cu care are trei băieți și distrugerea mare: a statului Israel, în urma unui cutremur devastator, urmat de război.

Pe scurt, într-o căsnicie unde sexul a rămas o amintire, iar cei doi sunt mai mult prieteni și părinți decît orice altceva, Julia, nevasta, descoperă un telefon secret al lui Jacob, soțul și tatăl copiilor ei, pe care îl deblochează cu ajutorul lui Sam, fiul cel mare, a cărui pasiune este tehnologia și care se ascunde de realitate în jocul Altă viață, unde are ca avatar o femeie latino. Ce nu știe Julia și nu vor bănui niciodată cei doi este că Sam fusese cel care descoperise primul telefonul și citise mesaje absolut porno pe care Jacob și le trimitea cu o actriță ce juca în serialul său. Fac o paranteză aici – unul dintre lucrurile care mi-au sărit în ochi este, și aici (voi reveni la asta mai jos, cînd voi povesti despre un film care ne-a făcut creierii muci), lipsa de respect pe care părinții o au în general față de inteligența și emoțiile copiilor lor. Există pagini lungi în care cei doi joacă și pregătesc scenetele prin care le vor da vestea despărțirii celor trei copii, în vreme ce aceștia știu totul și duc în tăcere și suferință, atît adevărul pe care îl știu deja, cît și minciuna și disimularea grosolană a realității pusă în scenă de părinții lor. Ca să nu mai vorbesc despre obsesia sexuală a lui Sam, care mi-a amintit de Complexul lui Portnoy al lui Roth, obsesie care trece complet neobservată de către părinții lui, deși tatăl nu este nici el departe de fiu. Închid paranteza.

Deși Julia îl crede pe Jacob că întreaga poveste erotică s-a consumat între cele două telefoane și atît, că cei doi amorezi virtuali nu au ajuns și planul fizic, (între noi fie vorba, Jacob are niște mici probleme cu erecția), relația se destramă. În vreme ce toți se pregătesc pentru bar mitzvah-ul lui Sam, cu rudele din Israel venite în America, are loc cutremurul care zguduie din temelii lumea evreilor de pretutindeni. Declinul se produce, în ambele planuri, rapid.

Există o frază undeva în carte care m-a lovit și care mi s-a părut că înglobează întreagă drama personală nu doar a poveștii, ci a întregii lumi: „Propecia suprima testosteronul. Unul dintre efectele ei secundare bine documentate și larg împrăștiate era scăderea libidoului. E un fapt, nu o părere sau o afirmație defensivă. Mi-aș fi dorit să-l fi putut împărtăși cu Julia. Dar nu am putut, fiindcă nu am vrut ca ea să știe de Propecia, deoarece nu am putut recunoaște că îmi pasă cum arăt. Mai bine o las să creadă că nu îmi poate provoca o erecție”.

Cam așa cu vulnerabilitățile, mai bine îi rănim pe ceilalți, mai bine aruncăm totul în aer, o familie, o căsnicie, decît să ni le asumăm.

Sunt multe pagini de o frumusețe teribilă în cartea asta, așa cum este discuția dintre Jacob și Tamir, vărul lui din Israel cu care are în comun nu doar masturbarea în adolescență, ci și o experiență la limită, cum e aceea de a fi sărit noaptea în cușca leului, discuție care are loc după ce cei doi fumează iarbă, deci își dau voie, cu ajutorul substanțelor, să vorbească real, să fie vulnerabili. Există, de asemenea, o gingășie teribilă în paginile despre și cu copii, replicile lui Benjy, fiul cel mic, ți se înșurubează în creier și te fac să îți dea lacrimile.

Este o teamă teribilă de durere și de exprimarea emoțiilor și în cartea asta, așa cum există pretutindeni în lume. Sigur, de multe ori e pusă în contextul evreiesc, însă ea este universală, evrei și goimi, deopotrivă, fug de durere sau măcar de exprimarea ei. Iar aici este reprezentată sublim: atunci cînd se lovesc, cînd sîngerează, părinții le spun copiilor că e amuzant, e amuzant, astfel că ei așa își reprezintă durerea. Cînd Sam își zdrobește mîna (îi este strivită de părinți, dar despre asta nu se discută niciodată, așa cum nu se discută despre nimic cu adevărat important), el repetă: e amuzant, e amuzant.

„Să presupunem că noi, evreii, avem de ales între două lucruri: să plîngem pe tăcute, cum a spus mama ta, sau să plîngem în evreiește, cum ai spus tu, Benjy. Cum ar suna plînsul în evreiește?

Nu știu.

Nimeni nu știe, deci nu ai cum să greșești.

N-am nici măcar o idee.

Poate ca rîsul?, sugeră Max.

Ca rîsul?

Nu știu, noi așa facem.

Pentru o clipă, pentru o fracțiune de secundă, pe Jacob îl copleși teroarea că reușise să distrugă cele mai frumoase ființe umane de pe fața pămîntului.”

(Tot așa, dacă nu ați apucat să v-o luați, o puteți cumpăra de aici, cu 20% reducere și transport gratuit.)

 

În cheia asta, trec la unul dintre cele mai frumoase și îngrozitoare filme pe care le-am văzut, film al aceluiași regizor rus care a făcut Loveless, despre care am scris aici, Andrey Zvyagintsev. The return (Întoarcerea) este tot o poveste de familie, în care tatăl reușește să distrugă cele mai frumoase ființe umane de pe fața pămîntului. Filmul are nota 8 din 10 pe Imdb, a fost nominalizat și a cîștigat multe premii, are o imagine superbă și o poveste adevărată în jurul lui cutremurătoare. Vă provoc să îi căutați pe actorii copii și să le vedeți traiectoria de după film, însă doar după ce ați văzut filmul. Doar așa veți înțelege neagra ironie și prorocire.

Filmul spune povestea unor frați crescuți doar de mamă, vreme de 12 ani, în viața cărora reapare brusc, fără nicio explicație, un tată pe care nu și-l amintesc deloc. Întoarcerea lui le bulversează viețile, cu atît mai mult cu cît nu primesc niciun cuvînt despre asta. Nu știu cine este tatăl lor, cu ce se ocupă, de ce a lipsit, de ce s-a întors, cît va dura și ce se va întîmpla mai departe, iar întrebările lor rămîn fără răspuns. A doua zi după revenire, tatăl îi urcă în mașină pentru o excursie, care se transformă în cu totul altceva pe parcurs. Cei doi copii se raportează la tatăl lor în cele două moduri clasice în care o fac copiii abandonați: cel mic e furios, revoltat, rebel, refuză să îi spună tată, îl confruntă și duce lupte fățișe în care este umilit, abandonat din nou, lovit, iar cel mare e submisiv, își lingușește tatăl, e mereu de acord cu el, îl privește cu teamă și respect, însă primește același tratament umilitor. Ambele reacții, deși atît de diferite, au la bază aceeași spaimă: că vor fi abandonați din nou.

Drumul lor, inițiatic cumva, se transformă dintr-o excursie la pescuit, în care tatăl ar trebui să petreacă timp cu fiii, pentru a-i cunoaște mai bine și a se reapropia de ei, într-un drum plin de peripeții cu un scop precis pentru tată: să ajungă pe o insuliță de unde trebuie să recupereze ceva, o afacere, cum îi spune, misterios. Scop în numele căruia îi sacrifică pe copii (la un moment dat chiar îi suie într-un autobuz, să plece acasă), ba chiar îi folosește, așa cum se întîmplă pe mare, unde motorul bărcii se oprește, iar el îi obligă să vîslească, fără să țină seama că nu mai pot, în timp ce el comandă.

Teroarea psihologică, dar și fizică, sunt apăsătoare și transpar excelent în imaginea filmului, care, repet, e superbă. Fiecare cadru este în sine  o fotografie de artă. Există două turnuri foarte înalte în filmul ăsta și o fobie de înălțime, a celui mic, un turn pe malul mării, celălalt pe ostrovul unde ajung, în jurul cărora se țes cele mai importante scene din film, dar și după ce filmul se termină, în viața reală. La început, cînd puștii din cartierul unde locuiesc cei doi frați se îndeamnă să sară de pe turn în apă, dar cel mic nu poate și este umilit de ceilalți pentru asta, și spre finalul filmului cînd, îngrozit și terorizat de tată, fuge și se urcă pe cel de-al doilea turn, de unde apoi amenință că se va arunca, nu doar ca să (își) demonstreze că poate și el, ci mai ales ca să termine cumva călătoria coșmarescă, noua realitate guvernată de chipul îngrozitor al unui tată pe care nu și l-a dorit. Tată care, încercînd să îl prindă, cade de pe turn și moare, lăsîndu-i pe cei doi pe o insuliță nelocuită avînd și problema unui cadavru.

Mi-am pus pe listă încă două filme ale regizorului rus, The banishment (Izgnanie) și Leviafan.

Am mai văzut niște filme zilele astea, că deh, asta facem, schiem, citim, ne uităm la filme (și da, firește, mîncăm), unele aflate chiar pe niște liste de filme bune despre care citiserăm, dar m-au dezamăgit. Singurul potrivit (sau poate mi-a plăcut mie fiindcă mi-a amintit de my near death experience, cînd am fost îngropată de avalanșă) și pe care l-aș recomanda, dar nu cu foarte mare entuziasm din cauza finalului, prea happy pentru gustul meu, The mountain between us. Mi-am dat seama, privindu-l, cît de mult am reprimat eu povestea mea cu avalanșa, cît de puțin mi-am permis să înțeleg despre faptul că eu chiar nu ar fi trebuit să mai fiu în viață, că am zăcut îngropată complet sub zăpadă, cu spre zero șanse să fiu vreodată găsită, fără ca cineva să fi știut măcar unde mă dusesem, ca cei din film, și cît de norocoasă sunt că sunt vie. Și știu de ce am făcut asta, nu pot suporta gîndul că am fost atît de inconștientă, că am fost o mamă atît de rea încît aș fi putut să îmi las ambii copii orfani, pe unul de ambii părinți. Pur și simplu e insuportabil că eu singură m-am pus în situația de a muri asfixiată și înghețată sub un morman de zăpadă, fără să pot da vina pe nimeni altcineva…

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

Un comentariu

  1. Bookish 4 ianuarie 2018 at 10:28 - Răspunde

    Tetralogia a fost cartea anului 2017 pentru mine. Sper să mai găsesc una care să îmi placă la fel de mult și anul acesta. Am câțiva candidați pe listă, așa că, există speranță (O viață măruntă, Viață după viață – Kate Atkinson, Cartea neliniștirii – Pessoa, Luminătorii – Eleanor Catton).

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: