în spatele etichetelor sunt oameni

în spatele etichetelor sunt oameni

De |2018-10-13T16:21:20+00:0011 octombrie, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |17 Comentarii

Aseară, tîrziu, am văzut în inboxul paginii mele următorul mesaj. L-am citit plîngînd. Am stat puțin de vorbă cu omul care mi-a scris, iar la final i-am cerut acceptul pentru a publica, anonim, acest mesaj tulburător. Cred că e important să cunoaștem poveștile și durerile din spatele etichetelor pe care le aplicăm cu atîta generozitate. Spunem sau scriem homosexual fără să ne dăm măcar seama că acela este un om exact ca și noi, cu dureri mai mari poate, fiindcă nu are dreptul să trăiască la vedere. Citiți povestea asta și gîndiți-vă că ar putea fi soțul vostru sau iubitul vostru, fratele vostru, tatăl vostru, prietenul vostru. Așa cum scrie acest bărbat, mulți dintre ei au încercat să se „vindece” și au luat femei (ca mine și ca voi) de soții, au făcut și copii, pentru ca apoi să nu mai reziste în minciună și să plece. Alții nu au avut curaj să plece și trăiesc și azi vieți duble, de rușine și de frică. Toată lumea suferă în astfel de povești, absolut toată lumea.  Pe mine m-a rupt în bucăți povestea acestui om. Acesta este efectul intoleranței și prohibiției dintotdeauna: lucrurile interzise nu încetează să existe brusc, fiindcă nu au voie să se manifeste, doar găsesc căi subterane unde să se dezvolte și fac mult mai mult rău.

 

Buna ziua! Apreciez foarte mult modul în care scrieti si in care analizați situațiile. Va scriu, pentru că vreau să vă mulțumesc. Sunt una dintre persoanele gay care au privit neputincioase dezbaterile stupide care nu încetează nici după încheierea acestui referendum stupid. Deși am 38 de ani, părinții mei nu stiu despre mine. Nici fratele meu. Nici multi dintre prietenii mei. Nici colegii de serviciu. Cu siguranta bănuiesc, dar eu fac mereu efortul de a-i tine departe viata mea privată. Am inteles ce se intampla cu mine inca de la 12-13 ani. Mi-am jurat atunci ca nimeni nu va afla si ca voi ascunde pentru totdeauna aceasta realitate. Mi-am impus sa iubesc fete, sa am un comportament asemenea colegilor de clasa. Treptat, am început să mă atasez de persoane de sex opus. M-am căsătorit foarte tânăr, in speranta ca, astfel, „ma voi vindeca” definitiv. Imi inhibam orice gand, orice reacție, orice privire. Mă simțeam nefericit, dar imi impuneam sa fiu asa cum voia societatea.

După divorț, am început să mă gândesc mai mult la fericirea care nu ar trebui să fie doar după moarte. Mi-am dat seama cât sunt de artificial, de inautentic, de străin de mine însumi. Acum am o relatie cu un bărbat. Trăim într-un underground social, ne ascundem de privirile vecinilor, mergem tiptil pe casa scărilor, ne ferim sa deschidem ușa daca nu avem o vizită anuntata. Fiecare duce o viață dublă in fata celorlalți. Întreținem 2 apartamente, pentru vizitele familiei. Avem grija sa ștergem urmele celuilalt când se apropie vreunul dintre părinți. Ne-am obișnuit asa, deși e o tensiune care apasă, o grija care amenință. Insa nu se pot schimba mentalități peste noapte. Si chiar sunt capabil să îi inteleg pe homofobi. Nu poti intelege ceea ce e in afara experiențelor personale si ale celor apropiați, având în vedere că cei ca mine se ascund. Dar nu suntem, nici eu si nici omul de lângă mine, niste dușmani publici. Nu facem niciun rau intentionat nimănui.

De biserica eu m-am îndepărtat de mult si am reconstruit o relatie personală cu un Dumnezeu asa cum il definesc eu. Partenerul meu merge la biserica si, pentru el, e terapeutică slujba. Credințele, valorile si sensul profund al moralei creștine ii construiesc sensuri. Si e bine daca ii este bine asa. (Nu a vrut niciodata sa vorbeasca despre asta in ultima luna. Numai el stie ce e in sufletul lui). Dar umilinta la care am fost supuși in luna ce a trecut a fost greu de dus, cu atât mai greu cu cât nu ne puteam apăra, pentru a nu ne trăda identitatea. Mai dureroasă a fost acuzația că am vrea raul copiilor României. Întâmplător, mai sunt si profesor. Si imi fac cu drag meseria asta, de mai mult de 15 ani. Dincolo de programe inadecvate, de manuale proaste, daca te gândești la nevoile copilului din fata ta si daca poti sa oferi din sufletul si din cunoașterea ta ceva, e o meserie care iti ofera multe satisfactii. Nu m-am gândit niciodată, in relatia mea cu elevii, decat la educația lor, la valorile pe care sa si le însușească, la activarea cogniției si a reacției afective in însușirea unor informații. Cum aș putea eu – prin identitatea mea – sa le fac un rau elevilor mei? Nu sunt un extraterestru cu chip uman care sa ii pândeasca si sa ii fure. Nu sunt nici un ipocrit care, prin aparențele binevoitoare, sa urmărească vreo pervertire morală, asa cum se sugera prin afișul care era langa scoala la care lucrez („Pentru copiii României, votează DA la referendum”). Nu, dimpotrivă. Sunt un om cu valori foarte bine fundamentate, cu responsabilități foarte bine asumate, cu disponibilitatea de a comunica pe multe teme, dar care iubeste un om de acelasi sex. M-am simțit nerespectat, umilit, ironizat, trimis la colt, acuzat, blamat, considerat anormal, bolnav psihic, imoral. Totul a venit de la o societate fata de care mi-am îndeplinit toate îndatoririle civice și morale. Iar in tot acest timp, a trebuit să tac, sa citesc si sa imi inhib orice formă de reacție. V-am scris acest mesaj, poate prea lung, pentru că am citit in postarile dvs. o susținere sinceră, motiv pentru care va multumesc din suflet. Cred ca aveti copii care va iubesc mult.

Mama mea nu a mers la referendum. Am simtit o ușurare extraordinară când am auzit. Imi era rusine sa o intreb. Stiu ca bănuiește si nu voiam să par prea curios. Mi-a zis ca nu merge, fără a da prea multe explicații. Prefer să interpretez gestul ei într-un mod foarte personal, ca si cum s-ar fi gândit la mine. Am simtit-o alături de mine când mi-a zis. Eu o inteleg pe mama mea. Ea nu poate. Ar trebui să se disocieze de tot ce a construit în mintea ei. Ar simti ca se anulează o parte din ea. Iar eu incerc sa traiesc si viata mea, pe lângă viata celorlalți. Chiar am făcut pace cu cei care sunt împotriva mea. Dar stiu ca sunt oameni care se luptă cu multi demoni. Stiu ca toata aceasta ura se convertește în voci interioare ucigătoare.Am privit neputincios cum, in 2 ani, 3 adolescenti din scoala mea s-au sinucis. La doi dintre ei, bănuiala cea mai mare e ca nu au fost acceptați de părinți după ce au mărturisit că sunt gay. Jumătate de an nu am putut să îmi iau gândul si sa inteleg cum de se poate. E ca o limba străină pe care nu o înțelegi. Părinții aceia nu au putut intelege. Culmea e ca ii cunosc si sunt oameni extraordinari. Dar a fost prea mult pentru ei. Iar pentru băieți, unul de 18 si altul de 19 ani, cred ca a fost un vid pe care nu l-au putut umple cu nimic.

 

 

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

17 Comentarii

  1. Flavia Florea 11 octombrie 2018 at 11:47 - Răspunde

    Si pe mine m-a impresionat pana la lacrimi acest mesaj.

    Doamne, cate lanturi caram dupa noi si apoi ii impovaram si pe oamenii pe care ii iubim cel mai mult . Vorbesc despre tot acei parinti care nu reusesc sa inteleaga si tot raul pe care il fac copiilor lor.

    Cum ar zice mare filozof McCartney, let it be..

  2. Rody Terpe 11 octombrie 2018 at 13:17 - Răspunde

    Domnule, sunteti un Om minunat!
    Restul sunt etichete menite sa dezbine.
    Enjoy life!

  3. Andreea 11 octombrie 2018 at 15:30 - Răspunde

    Mi se pare extraordinar de generos să duci o viață dublă și în fața părinților, ca să nu îi împovărezi cu ceva ce nu ar putea accepta. Dar și extraordinar de trist. Iar ca mamă mi se pare inacceptabil să nu îi transmiți copilului tău că iubirea ta e necondiționată și fără sfârșit. Aș muri cu întreaga omenire de gât mai degrabă decât să îmi privesc copilul diferit pentru că e gay. Dar suntem generația care a cunoscut luxul libertății inclusiv față de normele impuse de comunitate, mulți dintre părinții noștri nu și-au permis niciodată să le încalce. Cât despre faptul că sunteți profesor, cred că elevii dvs sunt norocoși.

  4. Catalin 11 octombrie 2018 at 16:04 - Răspunde

    Mulțumesc pentru articol. Povestea de mai sus e impresionantă.

    Sunt Cătălin, am 42 de ani și am o relație cu partenerul meu de aproape 10 ani. Am o poveste diferită – tot despre a fi gay și tot despre România.

    Părinții mei sunt oameni simpli. Mama are 7 clase, tata are 8. Au venit din Moldova, la începutul anilor ’70, crezând în marea revoluție industrială de atunci, din marile orașe ale României. Toată viața au fost înconjurați de oameni ca ei, cu același nivel de educație dar și de bun simț. Din când în când aveau voie să schmbe două vorbe cu maistrul din secție și acesta era cel mai intelectual moment din viața lor. Au lucrat până la pensie în trei schimburi, în fabrici diferite, și-au împărțit timpul între serviciu și casă cum au putut ei mai bine, având în vedere condițiile de atunci. Sunt un fel de clișeu pentru generația lor.

    Le-am mărturisit părinților foarte devreme, probabil pe la vreo 17 ani, că îmi plac băieții. Nici nu știu de ce am făcut-o pentru că nu eram foarte comunicativ cu ei. A fost așa, un impuls de adolescent tardiv. Mi-au mulțumit pentru sinceritate dar subiectul nu s-a mai deschis niciodată. De ce? Nu am un răspuns exact. Poate pentru că nu știau cum să mă abordeze, neavând suficiente informații, poate am semnalizat clar că nu vreau să se amestece în viața mea privată… în fine, au trecut ani și ani de atunci.

    Abia pe la vreo 34 de ani am îndrăznit să-l prezint pe prietenul meu de atunci, actualul partener de viață. I-am sunat cu o zi înainte, mi-am anunțat vizita și le-am spus că, fiind într-o relație serioasă, urmează le prezint persoana care mă face fericit, adăugând, ca să nu las loc de confuzii, că era un bărbat. A fost cam ca la 17 ani când le-am făcut prima mărturisire serioasă – adică aveam fix dublul vârstei de atunci. Bine, te așteptăm, mi-au răspuns. Așa, normal…

    A doua zi a fost, de departe, cea mai plină de emoții din viața mea. Nu eram la prima relație dar, cum am spus, încă nu le prezentasem pe cineva, nu-mi expusesem părinții niciodată vieții mele personale. Urma o experiență nouă, una pe care o pregătisem, o calculasem dar pe care nu o trăisem înainte.

    Am sunat la ușă și sunetul ușii care se deschidea îl am și acum în urechi.

    A urmat cea mai normală seară din viața mea. Atât de obișnuită încât mi-am luat-o drept standard.

    Din prima secundă în care l-au văzut, părinții mei – acei copii de țărani veniți la oraș, fără educație formală, fără internet – l-au inclus pe prietenul meu în familie. A fost pentru prima dată în viața mea când i-am văzut tratând pe cineva din exterior, ca fiind unul din copiii lor. Relația continuă și astăzi, cu aceeași normalitate, tratându-l pe partenerul meu de viață ca pe unul din copiii lor.

    Atât. E o poveste simplă despre cum un copil își prezintă prietenul sau prietena părinților lui. Nimic mai mult. Nimic neobișnuit. Normalitate.

    PS: În seara zilei de 7 octombrie, când am văzut rezultatul referendumului și m-am gândit la toți cei care nu s-au prezentat la vot, m-am gândit la părinții mei și la toți oamenii simpli care, înainte de orice nivel sofisticat de educație, au o doză de bun simț.

    • forvitinkanin 12 octombrie 2018 at 07:51

      As vrea sa iti dau 10 likeuri si nu unul. Mai ales parintilor tai care stiu ca iubirea nu e conditionata de nimic. Mult noroc, sa dea Dumnezeu sa ajunge sa traiti intr-o societate normala unde nimeni sa nu mai fie interesat de viata privata a celuilalt.

  5. Mihaela 11 octombrie 2018 at 18:26 - Răspunde

    Impresionant! Dacă societatea ar face pasul spre a-i înțelege pe acești oameni, cred ca și familiile lor ar putea înțelege dragostea copiilor lor.Sper ca la un moment dat societatea va înțelege ca un om poate iubi o persoana de același se. Acest lucru exista de pe vremea Greciei Antice și noi ca societate moderna ce ne numim , trebuie sa și legalizam aceste relații intre persoane de același sex.

  6. C 11 octombrie 2018 at 19:00 - Răspunde

    Cate ne pot invata aceste randuri pe toti. Impresionante sunt, mai ales, toleranta si empatia care pur si simplu sar dintre cuvinte. Pacat ca astfel de oameni trebuie sa isi ascunda adevaratul eu, sa traiasca in permanenta stare de anxietate sau atac, iar in schimb ura latra la noi din toate colturile.

    Eu nu stiu daca domnul va citi comentariile, eu vreau doar sa ii spun ca suntem si altfel de oameni in societate. Oameni care, iata, dupa aceste randuri, il respecta enorm. Si care oricum il respectau si nu il judecau. Si ca imi pare foarte rau ca mai e asa mult pana departe.

  7. Andreea 11 octombrie 2018 at 19:44 - Răspunde

    Nici nu iti poti da seama cat de dureros a fost acest referendum pentru parintii nostri. Cat de tare ii durea ca le spunea lumea sa mearga la referendum, ca altfel… iar ei inghiteau in sec si incercau sa se abtina. Pentru ei a fost cel mai greu, pentru parintii, bunicii si fratii oamenilor gay. Dupa ce le-a luat ceva sa inteleaga, acum au trecut prin asta.

  8. Cătălina Lungu 11 octombrie 2018 at 20:44 - Răspunde

    Un Om minunat. Cu o mare.
    Meriți, dragă Omule, toată fericirea din lume.

  9. O admiratoare. 11 octombrie 2018 at 21:17 - Răspunde

    Tulburator! Atata nedreptate, atata suferinta adusa nemeritat, atata neputinta…
    Oameni frumosi sunteti, si domnul, si tu, Petra!

  10. Lacrima Andrei 11 octombrie 2018 at 22:20 - Răspunde

    Impresionant! Mulțumim Petronela Rotarpentru postare! Toată stima pt tine și pentru acest Om! Câtă durere a adunat în suflet acest Om! de ce, oare, este mai simplu să urăști decât să iubești?! îmi vine în minte un „exemplu” de familie care se numește tradițională: abia după 20 de ani de căsătorie = conviețuire și după nașterea a 5 copii soțul a încetat să își bată soția!!! Iar familii de acest fel își arogă dreptul să judece altți oameni, net superiori lor! Fericire multă distinsului semnatar al confesiunii! Am 71 de ani și mă bucur sperând că lumea va înțelege care sunt adevăratele valori umane respectând diversitatea și alegerile fiecăruia!

  11. Mariana 12 octombrie 2018 at 00:03 - Răspunde

    Unchiul sotului meu a trecut prin acelasi cosmar.
    S-a căsătorit, a făcut 2 copii și la vârsta de 40 de ani s-a hotărât sa spună adevarul. Ieri a împlinit 60 de ani și a fost sărbătorit de intreaga familie, inclusiv fosta soție și actualul partener.
    Este greu sa te bucuri, chiar și de lucrurile mărunte, fără sa le poți împărtăși cu cei dragi.

  12. geo 12 octombrie 2018 at 00:28 - Răspunde

    eu din cauza orientarii sexuale nu vorbesc cu nici unu’ din frati desi sunt o persoana discreta,educata si de mare succes – profesional vorbind. este teribil de trist

  13. Mihaela Velescu 12 octombrie 2018 at 06:57 - Răspunde

    Cred că unii oameni nu sunt de acord cu astfel de relații de iubire pentru că în spațiul public au apărut, de-a lungul anilor de libertate, „reprezentanți” care au dorit să iasă în evidență în loc să exprime normalitatea unui alt fel de a fi. Apoi, public, la vedere, nu numai cu nume și prenume, ori cu inițiale, ci arătându-ne chipul, câți din cei care nu s-au prezentat la vot ar susține cauza? Mi-aș dori să mă înșel. Aș fi bucuroasă să văd, nu doar să aud că suntem cu adevărat toleranți și deschiși.

  14. Denisa MateiDenis 12 octombrie 2018 at 12:21 - Răspunde

    Si eu am prieteni din comunitatea gay si inteleg de ce nu isi fac orientarea publica, pentru ca au parinti, surori, frati, cumnati, nepoti si este imposibil sa ii aduci pe toti in lumina reflectoarelor si sa ii expui judecatii publice. Am citit numeroase marturii si ma bucur ca tanara generatie dovedeste un grad de toleranta pe care generatia mea nu o poate acorda. Eu am ales sa judec oamenii dupa calitatea umana si profesionala, nu dupa orientarea sexuala, si consider ca fiecare om de pe planeta noastra are dreptul la fericire. Eu i-as spune tanarului domn ca, daca tara in care s-a nascut nu il respecta prin diversitatea fiintei care este, sa plece. Nimic nu este mai important in lumea asta decat sa fii fericit.

  15. Amalia Draia 12 octombrie 2018 at 13:04 - Răspunde

    Intotdeauna in spatele etichetelor sunt oameni si daca am reusi sa ne debarasam de eticheta si sa privim omul in interior am trai intr-o lume mai buna (guily of charge sometimes- working on it). Foarte impresionant mesajuj, nu pot decat sa-ti multumesc ca l-ai impartasit cu noi iar pentru Omul din spatele etichetei mult respect- un Om deosebit!!!

  16. Stefania 12 octombrie 2018 at 13:43 - Răspunde

    Daca iubesti oamenii nu ai cum sa pui etichete! Judecata nu este a noastra, noi avem dreptul sa iubim! Multumesc!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: