toată lumina pe care nu o putem vedea

2

„Aproape toate speciile care au existat vreodată au dispărut, Laurette. N-avem de ce să ne închipuim că noi, oamenii, vom fi mai breji! Doctorul Geffard spune asta pe un ton vesel și-și toarnă vin în pahar, iar ea își imaginează capul lui ca pe un dulap cu zece mii de sertare și sertărașe.”

„Trăim vremuri excepționale, Werner!”

„Văzută dintr-un anumit unghi, primăvara pare foarte liniștită: calmă, blîndă, cu nopți parfumate și domoale. Și totuși încordarea se simte peste tot, de parcă orașul ar fi clădit pe un balon pe care cineva îl umflă atît de tare încît va plesni.”

„Intră în vigoare interdicția de a umbla pe străzi după o anumită oră. Muzica nu trebuie să se audă. Sînt interzise reuniunile dansante. Țara e în doliu și trebuie să ne purtăm respectuos, anunță primarul. Deși nu e clar cîtă autoritate i-a mai rămas.”

 

La prima citire, ai putea spune că citatele de mai sus se referă la contemporaneitate. Mi-au sărit în ochi (deh, saliența) în vreme ce citeam cartea asta splendidă (Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr) despre care știam că nu mă va dezamăgi. (Mă întreb dacă vreo carte cîștigătoare de Pullitzer a făcut-o… nu, nu cred.) Doar că se referă la anomalia istorică abominabilă care este cel de-al doilea război mondial. Uneori îmi spun că am citit/văzut prea multe cărți și filme despre asta, însă de fiecare dată cînd dau peste o bijuterie cum este această carte îmi dau seama că doar încerc să mă protejez de expunerea la prea mult adevăr crud despre specia din care fac parte, deci și despre mine însămi, într-un final. De fiecare dată cînd mă întorc la al doilea război mondial încerc să înțeleg rațional cum așa ceva s-a putut întîmpla atît de aproape istoric de noi, dar apoi mă uit pe fereastră și în oglindă și îmi dau seama că oricînd sîntem pasibili să repetăm istoria (nu cumva, la un alt nivel și din motive diferite decît purificarea rasială trăim și noi chiar acum ceva ce se va dovedi a fi profund greșit și irațional peste o vreme?). Nu trăim și noi, precum cadetul Werner, vremuri excepționale? Nu sîntem și noi beți de certitudini, încercînd să ne protejăm de suferință?

„Werner are senzația că băieții din jurul lui sînt toți beți. Ca și cum, la fiecare masă, cadeții își umplu cănile nu cu apa rece, minerală din Schulpforta, ci cu o tărie după care umblă buimaci, cu ochi sticloși, de parcă e singurul lor mod de a ține piept unui inexorabil val gigantic de suferință, să fie mereu beți de rigoare, sport și ghete lustruite oglindă. Privirile celor mai îndîrjiți băieți radiază de o hotărîre luminoasă: au fost antrenați să depisteze slăbiciunea cu fiecare dram de atenție.”

A fost o lectură excelentă cartea asta. Povestea e construită labirintic, cu du-te-vino-uri în timp care sporesc tensiunea și nerăbdarea cititorului, întrețesînd poveștile a doi copii-tineri din lumi diferite, însă foarte asemănători, a iubirii paterne/filiale, a iubirii pentru frumos și pentru cunoaștere, a bunătății, a războiului, a lăcomiei și a unei perioade despre care nu vom ști și nu vom fi vorbit niciodată suficient încît să nu mai fie nevoie să vorbim despre. Splendid scrisă. O poveste care a rămas în mine mult după ce am terminat-o.

În fiecare oră, se gîndește ea, cineva care poartă cu sine amintirea războiului dispare din lume. Renaștem în iarbă. În flori. În cîntece.

 

Firește că am plîns.

 

„Cînd venea vorba de fiica lui, întotdeauna purtase în el, adînc îngropat, un sîmbure de panică – o spaimă că nu era bun de nimic ca tată, că făcea totul greșit. Că nu înțelesese niciodată regulile pe de-a întregul. Acele mame pariziene care plimbau cărucioare prin Jardin des Plantes sau probau jachete prin magazine – i se părea că toate dădeau din cap complice cînd treceau unele pe lîngă altele, de parcă ar fi fost purtătoarele unor taine care lui îi scăpau. Cum poți să fii vreodată sigur că faci ce trebuie?”

Cînd poate, Werner înregistrează ce spun partizanii pe bandă magnetică. Își dă seama că oricui îi place să se audă vorbind. Hybris, ca în poveștile străvechi. Înalță antena prea mult, lungesc prea multe minute transmisia, se încred în siguranța și raționalitatea lumii care bineînțeles că nu există.

„Werner are în acel moment revelația minunatei frivolități de a construi clădiri splendide, de a compune muzică, de a cînta, de a tipări cărți imense, pline de păsări colorate, în fața indiferenței cataclismice, anihilatoare a lumii. Ce închipuiți mai sînt oamenii! De ce să te obosești să compui muzică, dacă tăcerea și vîntul sînt mai cuprinzătoare? De ce să aprinzi lămpi dacă întunericul, inevitabil, le va stinge?”

 

O găsiți aici, cu reducere.

0 0 vote
Article Rating
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Oana
Oana
4 mai 2020 15:07

Acum am inceput-o si eu :). E clar ca nu ma va dezamagi!

trackback
13 iulie 2020 15:13

[…] franceză în timpul celui de-al doilea război mondial pe care o citesc în ultimele luni, după Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce au în comun este faptul că sînt profund umane și nu zugrăvesc lucrurile în alb și negru, […]