Abia am așteptat să termin sesiunea să pot citi literatură, așa că am plonjat în beletristică de cum am scăpat de examene. Am hăpăit trei cărți rapid, scriu despre ele cît le am proaspete în cap.
Zmeie de hîrtie e de departe una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Și e foarte greu de înțeles cum Romain Gary s-a sinucis imediat după ce a scris o carte atît de plină de umanism, speranță și iubire.
E a doua carte despre iubire și rezistența franceză în timpul celui de-al doilea război mondial pe care o citesc în ultimele luni, după Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce au în comun este faptul că sînt profund umane și nu zugrăvesc lucrurile în alb și negru, ci în extrem de multe nuanțe. “Ceea ce este înspăimîntător la nazism, se spune, este partea sa inumană. Da. Dar trebuie să recunoaștem ceea ce este evident: partea aceasta inumană face parte din omenesc. Atîta vreme cît nu o să recunoaștem că inumanitatea este un lucru omenesc, vom rămîne cantonați în minciuna pioasă”, spune Ludo, personajul principal, la un moment dat.
Mi-a dat sentimente ciudat cartea asta, citită acum în pandemie – mai ales zilele de dinaintea invadării Poloniei, cu negarea lor, cu speranța nejustificată, cu felul abrupt în care se modifică viețile personajelor de pe o zi pe alta. Oricît de mult aș citi despre cel de-al doilea război mondial, la fel de neverosimil mi se pare totul și mai tare mă îndoiesc de capacitatea lui sapiens de a învăța din propriile greșeli. Capacitatea oamenilor de a se minți și orbi la adevăruri simple este infinită. Însă această carte este atît de plină de iubire, de umanitate, de speranță încît îți înmoaie orice revoltă și rezistență. M-a făcut bucăți finalul, m-a rupt surcele pe genunchi.
“- Mă iubești, da sau nu?
– Te iubesc, dar ăsta nu e sfârșitul lumii. Nu vreau să devin jumătatea ta. Știi expresia asta îngrozitoare? Unde este jumătatea mea? Nu mi-ați văzut jumătatea? Vreau, atunci când mă voi revedea cu tine peste cinci, zece ani, să am un șoc la inimă. Dar dacă te întorci acasă în fiecare seară, timp de ani și ani, nu va mai exista șoc la inimă, nu vor mai fi decât sonerii…”
„Nimic din ce nu este mai întâi o operă de imaginație nu merită chinul de a fi trăit, căci altfel marea nu ar mai fi decât apă sărată… uite, eu, de exemplu, de cincizeci de ani nu am încetat niciodată să îmi inventez soția. Nici măcar nu am lăsat-o să îmbătrânească. Ea probabil că este plină de defecte pe care eu le-am transformat în calități. Iar eu, eu sunt în ochii ei un bărbat extraordinar. (…) Desigur, trebuie să iei întotdeauna lucrurile așa cum sunt. Dar asta pentru a le veni mai bine de hac. Civilizația nu e decât o modalitate continuă de a veni de hac lucrurilor așa cum sunt ele…”
O găsiți aici, cu reducere.
Frica de umbra mea e o carte pe care mi-am luat-o încă de cînd Cezar Paul-Bădescu a lansat-o la Brașov, pe vremea cînd se mai făceau lansări. I-a venit acum rîndul. E o carte în care naratorul pare că-și tratează literar frica de moarte, cu ajutorul scrisului și al poveștilor, trecînd prin copilărie, adolescență și maturitate, pentru a reveni tandru la copilărie – de data aceasta din perspectivă de părinte. Poveștile lui sînt și ale tale, temerile lui sînt și ale tale căci, dacă le dăm crezare unor psihologi, frica de moarte e unul dintre cele mai stabile elemente ale existenței noastre. Umbra de care ne este frică e în principal moartea, bineînţeles: e o umbră care ne urmăreşte din momentul în care ne naştem. Dar în cartea mea, umbra nu e numai moartea, ci sunt, deopotrivă, şi amintirile (individuale sau colective), traumele sau, pur și simplu, inconştientul. Sunt, deci, tot felul de fantome ale trecutului sau ale prezentului care ne bântuie, spune scriitorul într-un interviu.
“Cum e să mori eroic nu pentru a face un bine omenirii sau măcar comunității tale, ci pentru că un nene care ajunge în fruntea unui stat încearcă să-și compenseze problemele de dinamică sexuală prin ceva care să-i dea și lui impresia că e bărbat? Adică, pur și simplu, cum e să îți dai viața că ăluia nu i se mai scoală?
Bun, nu am dovezi că Antonescu a fost impotent, nu m-am băgat în patul lui să îi urmăresc prestația, dar am convingerea că lucrurile astea sunt în legătură. Există tot felul de compensații pe care bărbații și pe acordă atunci când văd că pierd teren. Conducătorii de națiuni îi pun pe alții să își verse sângele pentru puța lor fără sânge, cei cu bani își cumpără mașini puternice, bărbătești, în interiorul cărora să își ascundă neputința, iar în fine, cei care nu au de niciunele apelează la ceva care nu te costă chiar nimic: bătutul nevestelor. Și, pentru reușita tratamentului, te apuci și de băut. Este ceea ce a făcut și bunică-miu.”
„Noaptea trecută mă uitam la Lena cum dormea și mă gîndeam la toate lucrurile alea mărunte pe care le-am făcut pentru ea, ca tată. Și le-am făcut special ca să și le amintească cînd va fi mare. Dar, cu timpul, nu-și va mai aminti nimic – iată drama părinților, perfect sintetizată de personajul lui Michael Caine în La Giovinezza de Paolo Sorrentino. Ca părinte am aflat asta tîrziu, de la fiul meu matur. Dar, chiar și așa, continui să fac lucruri, sperând că va rămâne totuși ceva de care fiica mea să-și amintească mai târziu. Cu toții sperăm să supraviețuim în memoria lor. Altfel, ar trebui să ne resemnăm să fim doar niște constructori anonimi ai inconștientului. Ceea ce, până la urmă, suntem. (…) Căci, pe lângă dragoste, acesta este extraordinarul lucru pe care ți-l poate oferi un copil: dacă ești puțin atent, te ajută de minune să cunoști, să înțelegi, să te cunoști, să te înțelegi.
Fiică-mea aleargă pe trotuar și niște vrăbii zburătăcesc dintr-un tufiș pe lângă care trece. Ea se oprește și zice: scuze, păsărelelor, că v-am deranjat! Apoi își reia alergarea. Eu sunt în urma ei.”
O găsiți aici.
Tot ce este tot ultima carte) a lui James Salter e o carte oarecum stranie, care se țese în jurul singurătății și lipsei de emoție a personajului principal, Philip Bowman (numit pe nume și nu prenume pe tot parcursul cărții de narator, nu întîmplător), un bărbat care după ce scapă dintr-un atac kamikaze în Pacific, în același război de care vorbeam anterior, pare să devină incapabil să mai simtă, astfel că viața se derulează în jurul lui ca un film la care se uită placid. Devenit editor de carte, iubește, se însoară, divorțează, iubește din nou de la o distanță sigură de sine, iar felul în care e scrisă cartea e unul implacabil, care aproape izbește cititorul.
„Era nesigur pe sine şi pe ea. Era prea bătrân să se însoare. Nu voia un compromis târziu şi sentimental. Văzuse prea multe ca să facă asta. Fusese căsătorit o dată, din toată inima, şi se păcălise. Se îndrăgostise nebuneşte de o femeie la Londra şi, intr-un fel, toată povestea se destrămase. Soarta îi rezervase într-o seară cea mai romantică întâlnire a vieţii lui cu o femeie care-1 trădase. Credea în iubire — crezuse toată viaţa —, dar acum era foarte posibil să fie tardiv. Poate că reuşeau să rămână aşa pentru totdeauna, ca vieţile din artă.”
Multumesc pentru recomandari! Despre iubire si rezistenta franceza povesteste si „Privighetoarea”, de Kristin Hannah. Recomand, este minunata.