acasă, pe Mureș

0

 

(…)
*
Tații noștri, Petăr și Loți, cînd erau mai tineri decît suntem noi acum, erau cei mai apropiați dintre toți frații lor, șapte la număr. Plecaseră unul după celălalt din casa în care se născuseră, dar ce spun casă, că era o colibă de lut cu o singură încăpere, și unde au mîncat aceeași pîine amară și bătaie. Au plecat să se căpătuiască. Să prindă ceva cheag. Era în anii ‘60, peste tot se construia, fabricile aveau nevoie de forță de muncă, de brațe puternice, iar ei doar atît aveau: mîinile lor pricepute pentru care li se dusese buhul pînă hăt, departe. Mîinile lor de aur pe care le-a moștenit și văru-meu. Pe alocuri, chiar și eu. Mai întîi a plecat mătușă-mea Buba, mama mortului. Buba înseamnă păpușă în ungurește și se citește Bubo. La Făgăraș a plecat, la un unchi. Tată-so i-a zis să nu mai calce niciodată în bătătura părintească dacă pleacă, că pe ea a ținut-o drept cel mai bun copil al lui, iar ea îl părăsește. Plîngînd a plecat Buba. Nagymama, bunică-mea și maică-sa, a dat fuga după ea și a prins-o tocmai cînd trecea podul peste Mureș. Lui nagymama i se spunea Puchi în sat, dar de drept o chema Ana. Pierduse un copil deja, pe Mihaly, avea un an jumătate cînd a murit. În brațele lui Buba, care era doar un copil și ea, a murit. Nu pleca, că mă omoară tac-tu din bătaie dacă pleci, i-a strigat fie-sii, peste podul Mureșului. A dat să se întoarcă, de mila mume-sii, dar unchiu-su n-a lăsat-o. Ei se ceartă, ei se împacă, i-a zis, lasă-i, nu ai ce face aici, vezi-ți de viața ta, Păpușa. Și și-a văzut.
A intrat în serviciu și l-a chemat și pe Loți, să nu stea singură în orașul străin. Loți a găsit și el repede de lucru la combinat în Făgăraș, apoi l-a chemat și pe Petăr. Petăr e tata. Petru, în buletin, Petăr în maghiară, că ei erau unguri. Petăr făcuse școala de tractoare și utilaje, profesionala. A intrat și el la lucru pe utilaje grele, iar munca l-a adus în satul în care mama era doar o copilă care atunci creștea femeie. Să fi avut 13-14 ani, poate. Asta era la sfîrșitul anilor ‘60, iar tata se purta cu plete și perciuni, cu pantaloni evazați și bluze cu guler mare, ca artiștii din filme. Deja avea pe chip, deși avea doar douăzeci și ceva de ani, cutele pe care le au toți cei din familia lui și pe care m-am temut că o să le fac și eu. Fetele din sat au tresărit, la vederea ficiorului nou venit, care stătea în gazdă la Magdo-neni. Tanti Magda, adică, pe ungurește. L-a văzut și mama, a scuipat spre el și a zis: ptiu, că nu mi-ar trebui urîtul ăsta pletos, în veci! Dar el nu a mai avut liniște după ce a văzut-o, lui i-a trebuit. A așteptat șapte ani după mama, i-a dat tîrcoale cu motocicleta și cu pletele lui de hipiot. Anii au trecut, mamei a început să-i placă de veneticul aciuat în sat la ei. S-a mutat în gazdă mai sus de casa ei, la o vecină, Maria lu’ Nistor, să îi fie mai aproape. Mama mergea la Pedagogic, el era doar un buldozerist, tu trebuie să îți iei inginer, i-au zis toți, lasă-l, găsește un băiat bun, cu stare, cu educație, i-au zis. O vreme l-a lăsat, poate că așa, la vreun an și ceva. Apoi s-a gîndit la maică-sa, la Vița, mama-mare, care îl lăsase pe drăguțul ei pentru că familiile erau în rîcă, și cînd s-a gîndit, a zis că nu vrea să trăiască viața ei. S-a hotărît repede, l-a luat de bărbat și a renunțat și la facultate. Loți, frate-su, la Făgăraș, luase și el de nevastă o chelneriță care îi picase cu tronc, pe Olga și făcuseră o fată care deja era mărișoară. După nunta lui Petăr, au făcut apoi copii în același an, la diferență de cîteva săptămîni. Ai mei m-au avut pe mine, ei l-au avut pe Ciprian. Apoi a venit soră-mea și ăștia am fost.
Petăr și Loți se aveau foarte bine. Veniseră de pe malul Mureșului cu același dor mistuitor de apă pe care îl aveau și frații lor rămași în sat. Mergeau des la pescuit împreună. Le plăcea să întindă undițele – mulinetele, cum le plăcea lor să le spună, și să stea așa, unul lîngă celălalt în tăcere, așteptînd peștele să apuce momeala. Uneori, ne luau și pe noi, care nu înțelegeam nici în ruptul capului nemișcarea de la capătul bățului, dar ne bucuram cu chiote și lăudăroșenii de pescar sadea de fiecare captură. Prindeau mai ales crapi, pe care îi mîncam apoi tăvăliți în ou și făină și prăjiți. Cîteodată prindeau și broaște. Pui de baltă, așa spuneau. Mama le gătea cu scîrbă, gata să arunce cratița după ce le făcea. Ei le mîncau cu încîntare, pe noi ne păcăleau cu vorba aia pe care n-o înțelegeam bine: pui de baltă. Tot pui, cum ar veni. Lui văru-meu i s-a transmis microbul ăsta molipsitor al pescuitului. Nouă, nu. Noi eram fete, nu se făcea. Cînd nu pescuiau, mergeam la grătare, tot pe malul vreunei ape. Ne vizitam des. La început, călătoream cu motocicletele cu ataș, fiecare avea cîte una, apoi tata și-a luat Dacia. Ne urcam cu toții în ea și plecam la Gîmbaș, la nagymama, care deja atunci număra optzeci de ani și nu mai vedea așa de bine.
În locul vechii încăperi de lut, fratele cel mic, Iakab, care se luptase cu tiranicul lor tată să îi permită, construise o casă cu trei încăperi: o bucătărie de vară mereu plină cu muște, în spate, și două camere în față. Nagytata murise, răpus de alcool și cine știe de mai ce. În camera din spate dormea unchiul Jakab, Iocob pe românește, iar cea din față era camera bună, unde țineau proviziile, un tablou cu o casă pe malul unui lac, înconjurat de munți albi și păduri verzi, un dulap cu schimburi și un pat care era folosit doar cînd veneam noi. În cea din spate erau două paturi. Prima dată, femeile își sumecau mînecile și se apucau de dereticat. Nu ne-ar fi lăsat mama în ruptul capului să zburdăm sau dormim unde nu era curat lună. Iar nagymama era bătrînă și vedea rău, așa că în casă era mocicoș. Îngălare, mizerie, pe românește. Așa că dereticau ore bune, schimbau patul cu cearșafuri aduse de acasă, spălau, scuturau, frecau, apoi se apucau de pregătit mîncarea. Bucătăria de vară, care servea și de dormitor lui nagymama, era cel mai greu de curățat. Muștele căcaseră tot locul, iar urmele lor întărite trebuiau rîcîite îndelung. Din tavan, atîrnau mereu patru-cinci hîrtii lipicioase, unde-și dăduseră obștescul sfîrșit zeci de surate, iar cadavrele lor rămăseseră suspendate acolo, încleiate. Nu-i plăcea lui nagymama că vin nurorile să-i rînduiască ei casa, le bombănea în ungurește. Noi, copiii, ieșeam pe uliță să ne jucăm, cu grijă să nu-l scăpăm pe Landras, cîinele cel rău, din curte, și să fentăm babele cu accent maghiar sau poate doar ardelenesc, care cum ne vedeau se repedeau la noi și ne speriau zicîndu-ne: ioi, mîncu-ți inima, mîncu-ți ficații tăi, iar babele astea degrabă halitoare de organe interne ne dădeau coșmaruri, deși, încercau să ne liniștească mamele, ele așa își exprimau afecțiunea față de noi, nu avea de ce să ne fie frică.
Nici nagymama nu era chiar colacul cu lapte al lui Mniezo, să spunem. Unii ar fi zis că era rea ca focul, dar poate că ar fi exagerat puțin. Ne era frică de bățul noduros pe care-l avea mereu în mîinile ei și mai noduroase. Eu și văru-meu eram mereu puși pe rele, iar ea, cît de vigilentă poate fi o femeie de 80 de ani cu ochii atinși deja de cataractă. Încasam bețe peste picioare și mîini una întruna. Grădina gemea mereu de struguri negri, grei și copți, atîrnînd dintre frunze ca niște ugere pline, dar nu aveam voie să ne cățărăm în vie și să îi mîncăm, ploaie de bețe se abătea peste spetele noastre dacă ne prindea. Nici la poartă nu ne lăsa să ieșim, încuia bine, iar cheia o păstra în șorțul negru care îi era nelipsit dinainte. Uneori, văru-meu, hîtru și pontos ca toți bărbații din neam, o lua la dans prin curte ca s-o amețească și să-i fure cheia. Cheia nu era singurul lucru pe care i-l fura. Descoperise că își ține banii în camera bună, într-o pernă, așa că alteori mă punea pe mine să o țin de vorbă, intra pe furiș și găbjea niște leuți, cu care mergea apoi la boltă, așa îi zicea magazinului din sat, sau la bar, să cumpere ciocolată cu rom și înghețată. Prada o împărțea, negreșit, cu mine. În curte, nagymama creștea gîște și gînsaci. Ne alergau gînsacii, îi detestam profund cu gagaga-ul lor sonor, neîncetat, cu sîsîitul lor înfricoșător, cu repezirile bruște la fundurile noastre niciodată destul de bine păzite. Pericole erau peste tot în curte la nagymama. Veceul de lemn din fundul curții era lipit de țarcul în care creștea porcii, porci cum noi nu mai văzuserăm vreodată, negri, uriași, cu cîteva pete albe sau chiar dungi, cu urechi mari și clăpăuge, care le atîrnau peste ochi. Marele negru, ne explica unchiul Jakab, n-aveți frică ghe ei, că n-are să vă facă nghimnghică, ni, ce cumintche îi. Grohăiau lîngă fundurile noastre care tremurau pe veceul de lemn. Apoi erau păianjenii și viermii din budă, grași și scîrboși, de care ne temeam cel mai tare. Și cîinii de pe stradă, pe care tot unchiul Jakab ne învățase să-i înfruntăm strigîndu-le în ungurește: țiba, meghi hatro, cuchio, țiba! Ungurește vorbeau și frații între ei cînd ajungeam acolo, și tot ungurește cu mamă-sa.
Cînd scăpam de acasă, fugeam ață la unchiul Pișta, pe coastă. Pișta era mai mare decît ăștilalți, își făcuse casă sub un mal de lut, chiar deasupra unui izvor cu apă limpede, rece și tare bună, și la două aruncături de băț de cursul Mureșului. În neam i se dusese buhul că are meteahna asta, îi plac peștii, băutura și femeile, însă nouă ni se părea nedrept, fiindcă tuturor le plăceau, nu neapărat în ordinea asta. Pișta avea în vremea aia țiitoare țigancă, toate muierile din neam strîmbau din nas cînd vorbeau despre ea și nu îi rosteau niciodată numele, o numeau aia. Și niște capre. Și un măgar, sau poate catîr, cine știe. Bașca cîțiva pruni cocoșați de roadă, motive suficiente să ne dorim fugim de acasă, de la nagymama cea haină, la el. O luam pe după case, pe cărare, printre porumbii înalți, nuci și uluci, și dădeam năvală cu țipete de indieni, de speriam de tot măgarul cela. Pișta ne primea rîzînd, el avea fată mare, plecată de mult la oraș, ne lăsa să flocăim măgarul și să ne zgîim la capre, iar apoi se îndupleca să ne ducă la Mureș, unde știa el locurile de scăldat, cu nisip și apă lină.
*
Tata rîde. Îl vezi rar rîzînd de la accidentul vascular. Stă ca un belfer pe scaunul din dreapta șoferului, în mașina nemțească a nepotului lui care nu l-a mai prea căutat de cînd a avut AVC-ul. Nu pot, vară-mea, să îl văd așa. După ce a murit tata, a fost el tată pentru mine, și cînd îl văd așa, că nu poate nici vorbi cu mine, mă bușește plînsul. Păi el îmi proba mașinile, îmi povestea secretele, acum nu știu nici ce să vorbesc cu el.
Îl înțeleg. Eu, că sunt fie-sa, și tot am problema asta. Dar acum l-am suit în mașină și îl ducem împreună acasă, la rădăcini, unde nu mai spera să ajungă vreodată. Așa că rîde, e fericit. Îi arată lui nepotu-so că nu vede cu un ochi, are cataractă. Lasă, tată, că te-am programat la operație, o să fii bine, îl liniștesc. Toți frații au făcut cataractă. Cel care a rămas în casa părintească, unchiul Jakab, aproape nu mai vede deloc. Ceilalți, cîți mai sunt în viață, sunt toți operați. Ia, zio, ochelarii de soare, zice văr-meu și îi pune raybanii pe ochi. Acum e și mai mîndru tata, fața îi e și mai luminată. Văr-miu face un selfie: no, zio, ești ca Tom Cruise, ni. Mașina rulează silențios, noi depănăm amintiri și rîdem tare. Văr-miu își amintește cînd s-a dus să se ușureze în spatele casei lui Pișta și a venit țapul peste el, iar el l-a prins cu mîinile tare de ambele coarne și s-a luptat cu el, așa, pe vine, în timp ce răcnea din toți bojocii: unchiule, salvează-mă, unchiuleeee!
Încă nu îmi vine să cred că mergem acolo, după 25 de ani. Încerc să îmi amintesc fețele unchilor mei, dar mi-e imposibil, totul e blurat. Mătușă-mea Buba și vară-mea sunt în mașina din față, e ca atunci, cînd plecam cu toții în excursii, în zilele în care circulau numerele cu soț, doar că acum suntem noi de vîrsta lor. Nici copiii noștri nu mai sunt atît de mici cum eram noi. E o parte din mine acolo care a rămas complet îngropată, reprimată, la care nu m-am mai gîndit, pe care am vrut să o uit, probabil. Și mătușă-mea Margit o să fie acolo, vine să-și întîlnească frații și sora, caut în memorie să atașez o față la numele ăsta, Margit, Margareta, mă screm, nu e nimic acolo, doar vorba asta: nu-mi spui tu mie că rața-mpunge, pe care mi-a zis-o cîndva, la Ocna Mureș, în casa ei, și care a rămas în capul meu așa cum a spus-o, cu tot cu accentul ei, însă complet lipsită de context, izolată. Nu-mi spui tu mie că rața-mpunge. Ce prostie, îmi spun, ce perversă e mintea.
Apoi ne trezim deodată la intrarea în Gîmbaș: podul lung și îngust peste Mureș, cu scînduri care se mișcă, pare la fel de fragil și periculos ca atunci. Trecem ușor, și eu, și tata privim în jur cu uimire și bucurie. Am uitat, am uitat atîtea lucruri, cum e posibil să uiți o parte din viața ta, o parte importantă din viața ta, să ștergi pur și simplu chipuri, și locuri, și peisaje, și întîmplări, laolaltă. Dar pe măsură ce înaintăm prin căldura și praful satului – aici totul a rămas nemișcat, neatins de lumea din afară, în minte și retină încep să se înghesuie frînturi de amintire, uite curba asta, mi-o amintesc, casele astea, asta e strada lui nagymama, cu cimitirul românesc în capăt, aici era barul și discoteca unde am fost ultima oară cînd am venit aici și eram deja puberi, uite, acolo pe dreapta e casa, dar banca, banca din față unde a dispărut?
Coborîm și unchiul Jakab ne întîmpină. O singură uitătură și mă izbește deodată priveliștea feței lui neschimbate, doar părul mai alb, vorba lui domoală, accentul, toate îmi stîrnesc un val de senzații și amintiri care mă lasă în apnee. Jakab e la bustul gol, bustul tuturor bărbaților din familia lui, mușchii puternici, brațele tăiate și cusute, cu cicatrici lungi, de la accidentele de muncă, sirena tatuată pe care o priveam cu fascinație și despre care discutam cu văr-miu dacă e făcută cu gîndul la vreo gagică de-a lui, că doar marinar n-o fost, are pantaloni de stofă care au obișnuit cîndva să fie verzi, lucioși de la jeg, pantofi în picioare și un zîmbet deposedat de dinții lui frumoși de odinioară. Miroase vag a băutură – chimion, asta bea el, o poșircă cu 10 lei jumatea de la magazinul universal ce ține loc și de crîșmă din sat, după cum aflăm imediat. Din curte apare și Margit și mă mir în mine cum de nu mi-am putut aminti figura asta atît de familiară, vorba ei atît de cunoscută, uite-i chipul știut, doar mai îmbătrînit, hotărît lucru, femeile din familia asta îmbătrînesc teribil de greu, Buba are 80 de ani și e la fel de cochetă ca la 40, părul alb aranjat, pielea întinsă pe fața cărnoasă, ne pupăm zgomotos, țoc, țoc, tatei îi dau lacrimile, ne îndesăm cu toții în curte, caut cu privirea flămîndă detalii, iar aici totul a înlemnit în timp vreme de 25 de ani, e ca și cum am plecat ieri, doar nagymama lipsește. Totul e la locul lui, exact așa cum știam. Incredibil, repet, fără să-mi cred ochilor că e posibil ca vreme de 25 de ani nimic să nu fi fost schimbat din locul său, înlocuit, aruncat. Dăm buzna în bucătăria de vară, muștele bîzîie ca întotdeauna, benzile cleioase atîrnă din tavan, mobila murdară e aceeași, peste tot sunt poze alb-negru cu noi toți cînd eram mici, mă apropii și fac poze la poze cu noi, tata urcă greu cele două trepte, vine, se învîrte năuc în bucătărie, parcă nevenindu-i nici lui să creadă. Apoi eu și văr-miu fugim în camerele din față, incredibil, tot repet, pînă și vopseaua de pe pereții scorojiți e acolo, tata și unchiul Loți zugrăviseră, apoi trăseseră cu un rol înmuiat în vopsea închisă rînduri-rînduri de modele cu frunze, cum era moda pe atunci, apoi sus cu pensula o linie care să delimiteze modelul de tavan, pe tavan altă linie, alt model, niște frunze mai mici. Tabloul, dulapul cu ciucuri făcuți de mătușa Verginica, soția lui Ionci, fratele din Turda, mort acum, despre care nu îmi amintesc decît că aveau un dud cu fructe mari și dulci în curte și că ea făcea ciucurii ăștia colorați, pe care îi prindeam apoi la toate cheutoarele. Pînze grele de păianjen stau gata să învăluiască totul. E straniu și neliniștitor să le văd pe toate așa, uneori simt cum mintea alunecă și se îndoiește, e posibil să fie toate aici exact așa cum le-am lăsat, două decenii jumate în urmă, poate nimic din toate astea nu e real, iar eu visez visul ăsta extraordinar de ciudat, sunt în mine, prinsă în bucata asta de trecut reprimată, vine trecutul peste mine să mă bîntuiască, să își ia tainul, să mă pedepsească pentru că am vrut să uit… Apoi văru-meu se apropie și mă ia de braț și neliniștea se risipește.
E foarte cald afară. Ne ducem în grădină, trecem pe lîngă veceul de lemn, e tot acolo, pînă și pozele din revistele ungurești sunt aceleași, prinse cu piuneze în scîndură. Toate veceurile din curte pe care le știu au poze prinse cu piuneze pe pereți, care o fi fost scopul?, mă gîndesc. Duse sunt gîștele, duce-s-ar, mai are niște pui și găini în cotețul de lîngă, porcii cei negri și înfricoșători au dispărut și ei. Bolta mare de struguri, deasă, umbroasă, cu ciorchinii pe jumătate copți interziși altădat, întind mîna și culeg unul, zdrobesc boaba dulce între buze, îi sug miezul cald și bun, mai încolo sunt piersicii cu fructele pufoase în pîrg, pipăi una, e moale, desfac cu poftă, o mușc, mmm, e dulce, zemoasă, apoi perii și nucul cel mare, cu nuci cît pumnul de copil, pe jos se strică de la atîta căldură roșiile prea coapte, e atîta abundență în grădina lui Jakab, uite, vară-mea, fructe bio, și ne umplem mîinile cu ele, rîzînd, amețiți de căldură și emoții.
Mirosul. Mai ales mirosul. Poți păcăli orice, însă nu memoria olfactivă. Iar pe mirosul ăsta nu l-am mai găsit, nu l-am mai simțit nicăieri. Văru-meu zice că e miros de găinaț de gîște, dar eu am avut gîște în vecini, la noi în sat, nu e asta. E mirosul casei lui nagymama. Nu pot spune dacă e plăcut, nu acum. E mirosul care însoțește bucata aia de trecut, e mirosul neamului lui tata, mirosul unchilor mei cu nume și accent unguresc, mirosul camerei unde ne trezeam cu văr-miu și apoi plecam să batem coclaurii, să ne scăldam în Mureș și să încasăm bețe de la nagymama peste picioare, mirosul patului unde am văzut-o pe vară-mea, Dana, fiica cea mică a lui Margit, făcînd pe ea deși era mai mare cu mulți ani decît mine și m-am oprit, deodată, din udatul patului de acasă, pe care ai mei îl puneau pe seama răcelii, iar eu acum pe seama bătăilor, mirosul afuriseniei lui nagymama și a strugurilor ei atît de greu de mîncat că o dată sor-mea a prins-o plecată și a înfulecat atîția încît i-a fost rău tare și nu mai poate mînca struguri în veci, mirosul subrațului și gîtului asudat și ars de soare al taților noștri cînd se întorceau seara, de la pescuit, mirosul pernei din care fura Cipi leuții cu care cumpăram ciocolata cu rom, mirosul foielii noastre în așternut, seara, cînd ne obligau să ne culcăm, iar ei rămîneau afară, să bea și povestească pînă tîrziu, mirosul glasului lui Jakab, cel mai liniștit dintre frați, mirosul fricii cînd mergeam la veceul din curte și porcii rîmau lîngă fundurile noastre, mirosul apei rîului și al cailor veniți la scăldătoare. Mirosul unei hălci de trecut. Unei hălci din propria-mi viață. Îl inspir cu putere. Închid ochii. (…)

Acest text face parte din volumul Privind înăuntru, care poate fi găsit aici.

0 0 vote
Article Rating
Articolul anteriordopamina
Articolul următortoată lumina pe care nu o putem vedea
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments