the heat of Africa – jurnal zanzibarez

3

Vineri

Mă gîndesc tot mai mult că e un vis lucid, albastru, din care nu vreau și nu pot să mă trezesc.

Ralu a smuls-o pe Elena din resort și am plecat toate trei la Mtende, să vedem Eden Rock, în vremea low-tide-ului. Drumul e bun, trecem pe lîngă plantații de bananieri, iar pe stînga, un șir de palmieri străjuiește plaja care se întinde perfect albă și dezvăluie o apă atît de smaraldie încît ai jura că a trecut printr-un filtru de Instagram. Mintea nu le dă crezare ochilor adesea aici: cu cît îl privești mai de departe, oceanul îți dezvăluie nuanțe și mai multe și mai adînci de azuriu. E vremea rugăciunii: în sate, clădirea cea mai arătoasă e întotdeauna casa de rugăciune – căci moschei mari nu prea sînt. Bărbații în djellabe negre sau colorate se adună ciorchini, în vreme ce femeile se roagă pe unde le apucă treaba. Singurii care se joacă netulburați sînt copiii de ciololată. Oprim lîngă marele baobab, un moșulică de peste o mie de ani, tapetat tot cu afișe cu președintele Magfuli, care îl fac să arate caraghios, dar atît de potrivit cu toată atmosfera electorală care domnește în Tanzania acum. Adunările sînt peste tot, galben-verdele electoral este omniprezent pe șepci, tricouri, în camioanele ticsite cu localnici. Așa că nu ne mirăm cînd vedem trunchiul gros, de ar trebui zece oameni cu brațele întinse să-l înconjure, acoperit cu afișe. Cîteva colibe răsar dintre frunzele late de banan, iar printre ele se joacă o mînă de copii, unii dintre ei foarte mici, ca niște oameni în miniatură. Nu se apropie de noi, nu sînt obișnuiți cu albii, ne privesc de departe cum rîdem și ne fotografiem.

Pe drumul de pămînt spre Mtende, după ce ieșim din șoseaua principală, ne întîlnim cu niște maimuțici mici, cu cozi lungi și îmbîrligate, seamănă perfect cu emoticoanele pe care le mai pun eu pe Facebook. În spatele nostru se ridică un nor de praf și îmi imaginez că dacă am fi filmate de sus am fi imaginea clișeu de condus prin Africa – un suv murdar, care zdrăngăne din toate încheieturile și stîrnește nouri de praf în juru-i, înaintînd săltînd cu greutate prin gropi. După aproape de jumătate de oră ajungem la Eden Rock, un loc stîncos, mesmerizant, acoperit de mangrove și ape limpezi cînd mareea crește, administrat de un francez care l-a transformat într-un adevărat eden pentru puținii turiști care se aventurează să ajungă pînă aici. Primul lucru care mă frapează e vuietul oceanului, căci aici bariera de coral care oprește valurile e mult mai aproape, la mai puțin de cinci sute de metri de țărm. O poți vedea cu ochiul liber, căci e ca o linie care desparte albastrul ultramarin al apelor adînci, tivite cu spumă albă, de apele joase, azurii. Pe plaja din Paje bariera de coral e în larg, iar tînguitul oceanului nu răzbate pînă la noi, e doar un zgomot îndepărtat, difuz. Pe țărm, stîncile de coral, sculptate de ape, se ițesc din nisipul umed – e momentul de maxim reflux, apele sînt retrase în depărtare, așa că urmărim crabii albi, caraghioși, care aleargă într-o parte cu viteză, de parcă dansează.

Sucul de mango proaspăt stors e perfect și îl bem stînd la o măsuță de lemn – cel mai mult din ce a construit omul aici îmi place baia, patru ziduri foarte joase, albe, fără acoperiș, cu belvedere, un WC simplu și o chiuvetă cu apă fierbinte de la soare. Probabil cel mai frumos loc în care am fost la baie. Plecăm cu greu de acolo, cu dorința de a ajunge pe o plajă unde apa s-a întors deja, căci aerul e tot mai fierbinte, și ne lăsăm purtate de gps pe un drum și mai rău pînă într-un loc care ar fi putut fi un alt mic eden, dar care ne dezvăluie o priveliște dezolantă: e atît de murdar încît îți rănește privirea. Colibele de stuf ale pescarilor de care dăm în golf sînt înconjurate de sute de obiecte și gunoaie aruncate alandala printre palmierii înalți. Ne urcăm resemnate în mașină și o pornim înapoi înspre Paje, hotărîte să ne oprim pe paja de kite.

Ațipesc la soare pe plajă, în timp ce francezii care ne sînt vecini în resort chinuie instructorul de culoare încercînd să învețe să strunească zmeul colorat care nu pare să vrea să fie îmblînzit.

 

 

 

 

Sîmbătă.

 

Pădurea ecuatorială nu poate fi fotografiată de amatori ca mine – mă străduiesc inutil de cînd am ajuns în Jambiani. Camera suprinde doar un zgomot pe imagine – prea multe plante adunate laolaltă, lumina filtrată de arborii înalți – nimic din măreția pe care o simți cînd ai pășit în ea. Șoferul Abduli, un indigen foarte haios (cel puțin la fel de haios ca celălalt Abduli, chelnerul de la resort) care miroase de trăsnește a iarbă tot timpul, pînă și părul și ochii îi miros – ne-a lăsat cu un ghid, un fel de ranger, care pășește cu hotărîre în fața noastră, scrutînd fiecare creangă în căutarea unei familii de maimuțe locale care nu întîrzie să-și facă apariția.

E o căldură umidă, sufocantă – o suportăm cu greu. Ne plimbăm pe o cărare îngustă, pe sub arborii de mahon și eucalipt, înalți pînă la cer, cu maimuțele care sar brusc din creangă în creangă, gata să îți dea un infarct, cu fluturii tropicali splendizi sfîșiind aerul greu de umiditate. Sînt tiviți cu alb și negru și zborul lor eteric pare ireal. Sînt șerpi pe aici, întreabă cineva? Ei, sînt niște mambe verzi și cobre, dar se ascund, nu ies aici, răspunde ghidul și un fior trece prin micuțul nostru grup, iar eu îmi aduc aminte de Uma în Kill Bill cînd rostește mamba. Pădurea e atît de deasă încît fără o macetă nu ai cum înainta un metru, nu te poți îndepărta de cărare sau de grup – încerc să fotografiez un fluture, dar nu mă pot apropia din cauza unor tulpini groase. Culegem frunze de eucalipt și le strivim între degete, iar mirosul izbucnește din ele și ne desfundă nasurile încărcate de umiditate.

La mașină, o maimuțică foarte curioasă și mucalită se cațără pe capotă, parbriz și oglinda retrovizoare și dă un spectacol care îl amuză teribil pe Abduli. Plecăm mai departe, spre pădurea de mangrove, plantele care cresc în ape sărate (iar aici e sărat oceanul, potroacă, nu glumă), pare desprinsă dintr-o poveste de groază – te aștepți să iasă oricînd spirite malefice din rădăcinile ce par mici oameni chirciți în nisipurile negre. Din cînd în cînd se aude cîte un pocnet puternic – e oxigenul, ne spune ghidul, care iese la suprafață.

Următoarea oprire e la The Rock, restaurantul supralăudat și căutat de toată lumea care ajunge aici, dar care nu mă impresionează prea tare, așa cum nu mă impresionează nimic din ce e prea turistic – eu caut sălbăticia și originalitatea lumii ăsteia. E low-tide și se ajunge la el pe uscat, bem cîte un cocktail și privim o negresă voluptoasă, foarte machiată, îmbrăcată într-o rochie de tulle roșu aprins, scurtă în față, cu pantofi cu toc (primii pe care îi văd de cînd am ajuns aici), care se pozează nesfîrșit pe terasă. E un spectacol de culori  – cadrul e albastru intens, iar ea o pată pitorească, mai ales cînd rîde și își dezvăluie dinții uimitor de albi. Mă pozez și eu, firește. Fugim după reflux și facem baie în apa mică lăsată în urmă de maree, printre arici și steluțe de mare.

Azi e ziua mondială a sănătății mintale – iar ziua se termină apoteotic din punctul ăsta de vedere, într-unul din cele mai faine locuri de pe insulă descoperite pînă acum: Kae Funk, sunset beach bar, pe plaja Michamwi, un loc unde apusul incendiază văzduhul, în timp ce localnicii și o mînă de turiști albi se relaxează pe ritmuri de reggae.

Noaptea vine cu petrecere cu iz zanzibarez – gazdele ne scot la un fel de discotecă locală pe plajă. Ciprian e singurul bărbat și acompaniază cinci femei puse pe distracție. Bem gin tonic (profilactic, desigur, conține chinină) și dansăm desculțe în nisip, muzica bubuie în niște boxe uriașe, ne amestecăm cu localnicii, un grup de masai sare în aer și dansează aproape sincron, în aer se simte iar miros de iarbă, fete de culoare cu trupuri feline șerpuiesc în ring, o babă nemțoaică e sufletul petrecerii – de data asta e cuplată cu un masau foarte înalt și tînăr, unul dintre warriors (sînt considerați așa cei de douăzeci și ceva de ani, după treizeci sînt deja înțelepți, dat fiindcă speranța lor de viață e foarte mică, mi se spune), la petrecerea trecută venise cu un localnic din sat, rîd fetele, se pupau de mama focului, e bestială bătrînica (e trecută binișor de 70 de ani), pulsează în ea viața mai abitir ca într-una de 20. Dansăm Jerusalema cu băieții din sat – obișnuiam să detest piesa asta din cauza dansului ridicol al fostei primărițe a Bucureștiului, dar cînd aflu că e un cîntec plămădit aici, în Tanzania, și îi văd dansînd pe localnici, îmi devine brusc foarte drag. Cipri ne smulge cu greu din ring – unguroaica e cea mai supărată că plecăm, pe plajă o lună tăiată pe jumătate își aruncă umbrele tremurătoare și prelungi, argintînd oceanul, și ne urcăm în mașină rîzînd ca apucatele, mașina hurducăie prin dunele de nisip, unguroaica tot repetă: nu e tîrziu să ne întoarcem, eu îl ameninț pe Cipri că o să scriu despre asta, cum a obligat patru femei, cu Angel cinci, să plece de la o petrecere unde se simțeau foarte bine, trecem printr-o turmă de vaci indiene, Ralu face o glumă pe care i-o atribuim lui Cipri și tăbărîm iar cu gura pe el, rîdem pînă ne doare stomacul. Avem nevoie de star fruit din ăla mîine dimineață, responsabil cu mahmureala, am exagerat un pic, numai un pic de tot, cu profilaxia.

 

 

 

 

 

 

Iar mîine avem nuntă în sat și resort.

 

Duminică.

 

Azi am fost la cea mai faină nuntă – o ceremonie simplă cu dansuri tradiționale nupțiale ale masailor și pastor localnic, ținută direct pe plajă. Mirii, tot români, prieteni noi făcuți aici, tovarășii mei de excursii. A venit și Laici, legendarul român zanzibarez, mai zanzibarez decît Ciprian Zanzibarezul, gazda noastră, a nimerit direct în amiaza nupțială și l-am transformat în photo-video guy ad-hoc. A adus cocoașă de vită afumată, stridii afumate, ulei de cocos presat la rece – chestii meșterite cu mîinile lui.

Noi am fost doamne și domnișoare de onoare, cu buchete făcute tot ad-hoc din tufe de bougainvillea, rochii de plajă și costume de baie. A fost probabil cel mai mișto outfit pe care l-am purtat la un eveniment, cu baie inclusă după, sărituri în aer pe ritmul african și mult rîs. A fost o nuntă așa de atipică și de faină încît ne-am decis, mai în glumă, mai în serios, să ne facem agenție de evenimente pe plajă, să ne trăim viața din petrecere în petrecere, doamne de onoare pe viață, iar seara am aflat că acasă s-au interzis nunțile. Poftim, ăsta e un semn!

 

E o atmosferă de familie foarte faină aici, la vilă – prieteniile se leagă foarte repede, ca și glumele, jocurile, serile de povești în jurul unui pahar medicinal cu chinină. Cipri și Elena sînt mereu zîmbitori și dispuși să te ajute cu orice. E o oază de familiar și siguranță, o ancoră într-o lume atît de diferită de cea pe care o cunoști, care îți permite să explorezi mai abitir necunoscutul.

 

 

Luni.

 

Ziua de azi a fost albastră. Blue. Safari blue. Cu barca construită și condusă de localnici, pe niște ape atît de albastre încît îți vine să te ciupești ca să verifici că ești treaz și nu cumva visezi color, în nuanțe accentuate.

Cu plajă și baie pe o insuliță de doar cincizeci de metri, înconjurată de limpezimi azurii (Fungu la mchanga), apoi snorkeling printre mii de pești, care de care mai colorat, mai zebrat, mai tigrat, în nuanțe neon care străluceau pe sub apă – unul dintre ei m-a și ciupit de abdomen, am o mica pată acolo unde și-a înfipt dinții. Sub ape o  altă lume, cu alte reguli, teribil de colorată și de vie, care ți se revelează de îndată ce îți arunci ochii înăuntru. Peștilor nu le pasă de tine – mai puțin micuțului care m-a capsat – unduie nepăsători, deschizînd și închizînd gurile lor mici, etalîndu-și culorile splendide; unii au aripi transparente și intens colorate, violet, roșu, fuchsia, galben aprins, alții sînt grăsani și abia se strecoară printre coralii de la fund și ierburile șerpuitoare, unii sînt mici și fîșneți, apar și dispar cu o viteză uluitoare, în bancuri care se mișcă la unison, de parcă ar fi un singur corp mare compus din mici bucățele multicolore și zvîcninde. Plante marine, întinzîndu-și brațele subțiri, unduitoare, mărgean, steluțe de mare, crabi care aleargă pe fundul oceanului – e atîta viață care pulsează sub apă pe care nici nu o gîndeai.

Înot pe săturate, în ape adînci sau superficiale, în lagună albastră străjuită de stînci de corali. Soarele arde neînduplecat, iar barca își continuă drumul pînă la o altă insulă, unde fructele mării au fost culese, pregătite și ne sînt servite într-un mod de nerefuzat. Doamne, cît de bună e mîncarea aici! Homari, creveți, ton, caracatiță și calamari, toate abia prinse și prăjite pe grătar, alături de orez și sos pregătit cu nucă de cocos. Mîncăm de parcă se bat turcii la gura noastră – sîntem lihniți după atîta apă și mișcare.

Finalul zilei mă prinde obosită, dar fericită, la un curs online din școala de formare, mai neagră decît oricînd. Sper să nu fac insolație.

 

A doua marți

 

Zilele în care muncesc și stau la bază seamănă între ele și îmi dau răgazul să mă refac și să îmi așez ordine în gînduri. Azi am evadat două ore pînă la vecinul Mustapha, care are o grădină luxuriantă, ca o mică junglă, și niște terase suspendate numai bune de ținut cursuri și workshopuri. Visăm, eu și Ralu, la așa ceva – un workshop ținut aici, pe tărîmurile astea paradisiace care te vindecă cu energia lor bună și dacă nu ți-ai propus neapărat asta. Înot în ocean chiar aici, aproape – orele de high-tide s-au schimbat, iar la prînz apele sînt sus, aproape.

Seara particip la un curs, dar online, și mă mișcă o imagine pe care o observ de sus, de pe terasa mea: afară a început să plouă tare, peste căldura lăsată de soarele nemilos al amiezii, iar unul dintre băieți se ridică de la masă și iese în ploaie, își deschide brațele și primește picăturile zîmbind, hainele îi șiroiesc și el stă acolo și zîmbește.

Aici, curentul se ia de cîte ori stropește vreo ploaie, iar în seara asta rămînem în beznă pînă spre dimineață – generatorul huruie cumplit și e stins după orele zece.

 

 

A doua miercuri

 

Stone Town.

Plecăm după micul dejun, cinci în mașina plină de blink-blink-uri a lui Abduli, care continuă să duhnească a iarbă ca în prima zi. Sîntem opriți, ca de fiecare dată, la check-point-uri, ba de polițiști, ba de militari. Sînt veseli (azi nu ne spun vorba magică: I need a gift from you today), bat cinciul, hakuna matata, where are you from, ne lasă să plecăm mai departe. Nu mă mai minunează nimic – aici te obișnuiești foarte repede cu toate.

În Stone Town ne preia Almas, ghidul local, un bărbat înalt și zîmbitor, care vorbește excelent engleză și franceză și turuie întruna informații prețioase, cu o pasiune extraordinară care îi însuflețește toată ființa.

Despre cădirile superbe, cu uși de lemn masiv scultptate în stil indian, cu interioare somptuoase, cu influențe arăbești, despre străduțele strîmte, pline cu negustori indigeni care îți strigă karibu (welcome) și te invită să le cumperi marfa cu accentul lor inconfundabil – cheapa’, cheapa’, localy price, hakuna matata, ma friend. Despre casa în care s-a născut Freddie, cel atît de iubit de albi, dar cvasi necunoscut poporului lui.

Vipia coboară necruțător peste oraș, abia putem respira și transpirăm abundent, doi tovarăși de călătorie au devenit albi ca hîrtia și cer o pauză de răcorire. Eu sînt învelită toată în haine subțiri, pe cap port o eșarfă în stil musulman – descopăr pe propria piele încinsă că femeile musulmane care se acoperă din cap în picioare au motive serioase să o facă în afara religiei. Almas ne conduce la un hotel superb, în a cărui curte interioară, cu piscină, bate un vînt foarte plăcut. Eu sar îmbrăcată în apă – îmi imaginez că hainele ude pe mine mă vor ajuta să înfrunt arșița mai bine și apoi mă felicit pentru idee toată ziua – trucul reușește să mă țină freshy-freshy, cum spun ei aici, pentru tot restul zilei.

Almas ne conduce pe cei rămași din grupul împuținat de căldură în piața cu tarabele doldora de fructe zemoase, mirodenii, pește și fructe de mare, cu mirosurile ei amestecate – dulci de la fructele de mango decojite pe loc și purtate pe mici cărucioare, îmbiindu-te să le cumperi, mirosuri picante de la grămezile de condimente locale – nucșoară, vanilie, scorțișoară, curmin, șofran, cardamon, lemongrass, coriandru, amestecuri, ceai masala, cafea cu ghimbir, cafea cu vanilie sau banane, piper, curcuma – sau înțepătoare, de la fructele mării. Mă opresc la una și negociez la sînge, am învățat de la Ralu să nu mă las prostită – cumpăr nucșoară, pe care scrie că e afrodisiacă (au un fix africanii cu nucșoara), ceai masala, cafea cu vanilie, scorțișoară, mai iau și două gift-bags cu multe tipuri de mirodenii, nu plătesc nimic pînă nu obțin prețul corect. Mai iau și o grămăjoară de baby-mango – care e făcut în rai, definitiv, iar apoi ne oprim la un butic și ne luăm cîte un bubu – o rochie africană tradițională, largă și lungă și ieftină ca braga – , mă decid cu greu pentru una roșie cu motive zanzibareze albastre din multitudinea de culori irizante care mă înconjoară.

 

Continuăm spre piața de sclavi, care mă rupe pe din două – deși cunosc destul de bine istoria sclaviei, amănuntele pe care le aflu aici îmi sfîșie inima. Sînt purtată în celulele unde erau aduși sclavii care supraviețuiau lungii călătorii pe apă sau uscat (Zanzibar era principalul tîrg de sclavi din Africa de est, la mijlocul secolului 19 se vînduseră 100.000 de sclavi) și supuși ultimului filtru care arăta negustorilor de sclavi dacă erau destul de puternici să fie vînduți la preț mare – trei zile înghesuiți cu alți 75 de oameni, cu mîncare și apă pe sponci, făcîndu-și nevoile pe jos, cu apa pe care o aducea mareea revărsîndu-se peste ei. Almas ia în mîini lanțurile ruginite și și le așază în jurul gîtului – imaginea e cutremurătoare, îl rog să le dea jos, nu pot suporta să îl privesc așa, dar el insistă să fac o poză, istoria e cumplită, dar trebuie cunoscută, îmi spune. Sînt singura care a intrat să viziteze locul ăsta – ceilalți au decis că i-ar afecta prea tare emoțional. Eu vreau să privesc în față toate astea, nu vreau să întorc capul. Vezi crăpăturile astea?, mă întreabă Almas, arătîndu-mi niște mici firide prin care răzbate ceva aer, la capătul celulei de cîțiva metri pătrați –  au fost lărgite între timp, atunci cînd aici stăteau călare unii peste alții copii și femei (sîntem în celula destinată lor) nu încăpea nicio palmă prin ele. Dar foloseau pentru că intra cît de cît niște aer și apa fluxului, care mai spăla excrementele. La finalul celor trei zile, mulți erau deja morți, iar cei care nu mureau, dar erau în stare proastă erau spălați și oferiți drept bonus la cumpărăturile de copii. Mă uit la el, vorbește fără nicio tresărire, în timp ce eu mă simt cumplit de rușinată și vinovată pentru toți cei din rasa mea care au fost în stare de asemenea atrocități.

Cel mai tare mă lovește grupul statuar făcut de artista Clara Sornas – e atîta durere și jale în sculpturile astea încît stană de piatră să fii și tot ești mișcat. Cruzimea omului față de om (homo homini lupus) mă izbește la fel de tare de fiecare datâ. Plîng, ascuzîndu-mă în spatele ghidului Almas, care pare mai detașat de istoria propriului popor decît reușesc eu în momentul ăsta. Mă conduce în biserica anglicană, privesc vitralii cu privirea goală – unde îl găsești pe Dumnezeu între toate astea, unde era Dumnezeu cînd copiii ăștia erau smulși și răpiți de la sînul mamelor lor pentru a fi vînduți în piața de sclavi drept jucării pentru copiii albi? Now children have toys that move, dance, speak – then, they received as a gift from their rich parents black kids as toys, îmi spune Almas privindu-mă în ochi. Apoi mă lasă în muzeul sclaviei, să trec prin toată istoria sclavilor în partea asta de lume.

Citesc panourile din muzeu și imaginile devin în mintea mea foarte vivide. La mijlocul secolului 19, străzile Zanzibarului gemeau de sclavi – două treimi din populație era formată din cei care trăiau aici sau erau în trecere. O adevărată industrie înfloritoare, condusă de albi, dar de care beneficiau oameni din diverse straturi ale societății se baza pe comerțul cu sclavi. Se ajunsese atît de departe încît chiar și sclavii care avea simbrii și strîngeau ceva bani investeau ei înșiși în sclavi. Zanzibar era centru de operațiuni, zeci de mii de sclavi treceau anual pe aici. Abia în 1873 sclavia a fost abolită în Oceanul Indian și Africa de Est, însă în mod real ea a continuat destul de nestingherită pînă prin 1909.

Comerțul cu sclavi și cu fildeș mergeau mînă în mînă – cu cît mai mult fildeș se cerea în Europa și America, cu atît mai multă nevoie de mînă de lucru a sclavilor era. În lungile și obositoarele caravane, ei cărau colții grei ai elefanților măcelăriți de albii lacomi pînă se prăbușeau la picioarele celor care îi mînau. Sclavii care mureau pe drum – fie pe uscat, fie pe mare – erau considerați pierderi economice. Iată un fragment din scrisoarea unui neguțător de sclavi către un ministru francez la 1776: obiectul meu operațiunilor mele economice este comerțul cu sclavi. Anul trecut am adus în Zanzibar 700 de sclavi, însă s-au întors în Coloniile franceze doar 500 pentru că a izbucnit la bord o epidemie de variolă și a ucis 200 dintre ei.

O altă mărturie a vremii spune așa: Sclavii sînt într-un asemenea hal de emaciați de foame și boli încît uneori se consideră că e păgubos să fie aduși la țărm, așa că negustorii preferă să-i lase să moară în bărci ca să salveze un dolar, iar corpurile acestor bieți oameni sînt mîncate de cîinii orașului pe plajă, fără ca nimeni să îi îngroape.

 Majoritatea proveneau din sate și triburi și erau fie captură de război, fie erau pur și simplu răpiți, femei, bărbați, copii; după ce treceau probele de foc ale rezistenței fizice, erau spălați, unși cu ulei de cocos să strălucească, vopsiți pe fețe, împodobiți cu brățări de aur și argint și încolonați, aliniați de la mic la mare  – acest spectacol începea undeva după ora patru după-amiază – iar coloana mărșăluia (cu proprietarii și sclavii domestici în spatele lor) pe străzi și în piață, pînă cînd vreun cumpărător era interesat, iar atunci se oprea, iar procesul de examinare foarte minuțios începea, erau căutați la dinți, de boli, apoi era inspectată fiecare bucățică a corpului, inclusiv sînii sau zonele genitale, în cele mai indecente și barbare moduri. Bărbații ajungeau cu precădere pe plantațiile de trestie de zahăr, de condimente sau de cacao din peninsula arabică și în Marea Caraibilor, mai puțini în Europa sau America, care erau prea departe. Mai rar ajungeau și sclavi domestici; femeile erau cumpărate predilect pentru muncile casei, iar cele foarte tinere și frumoase sfîrșeau sclave sexuale în haremuri, concubine, uneori devenind suria – secondary wives – preferatele stăpînului, căpătînd putere și avînd beneficii importante. Copiii deveneau jucării, iar cînd creșteau intrau și ei la munca casei, devenind uneori oameni de încredere cărora li se lăsau pe mînă magazine sau alte treburi importante.

Cînd sclavia a fost abolită, costurile suportate de sclavi au fost importante: mulți se născuseră în sclavie și nu mai știau de unde plecase familia lor, iar libertatea a fost un dar cu care majoritatea nu a știut ce face. Mulți au preferat să rămînă cu stăpînii lor, dacă nu erau violenți, ca să beneficieze protecție în continuare. Deși abolită oficial cu aproape 150 de ani în urmă, sclavia modernă există încă în Africa de est și are fețe diverse: munca forțată, sclavia copiilor, cea sexuală, mariajul prematur și forțat, ba chiar și sclavia bazată pe descendență.

Citesc toate astea pe nerăsuflate și ies din muzeu complet copleșită, dar Almas ne duce pe terasa unui hotel superb, cu vedere la ocean și îmi spăl ochii și inima cu imaginile splendide. Hăpăi niște mîncare indiană și fotografiez interioarele somptuoase, însă tristețea îmi înmoaie încă oasele.

Plecăm pe insula prizonierilor (Prison island), unde, din fericire, nu a apucat să fie niciun prizonier, și găsim acolo cascade de liniște și pace: insulița e tăcută și cuminte, doar păunii cumplit strigători îi mai sfîșie liniștea.

Sînt peste tot, își deschid splendidele cozi în ciuda noastră parcă. O ușă de piatră dă direct înspre ocean – sînt fascinată de simbolistica ei. O astfel de bucată de terasă cu o ușă care dă înspre ocean am nevoie și eu, rîd, iar Almas îmi spune că sînt atîtea de vînzare, o, dar eu sînt bogată doar pe dinăuntru, îi zic. Mai apoi fac cunoștință cu bătrînele țestoase – au peste suta de ani, leneșe, lente, dar halesc surprinzător rapid frunzele cu care le hrănim, iar pe urmă alergăm să prindem apusul. Și îl prindem, pe insulă și pe mare; barca se leagănă încet, în timp ce soarele se scunfundă în mare și aruncă cerul în flăcări.

Dăm o tură prin piața de noapte, iar mirosurile de acolo ne înnebunesc. Nu mîncăm, că ne așteaptă cina acasă și Abduli care ne întreabă dacă totul a fost goody-goody. Sînt leșinată după umorul subtil al lui Abduli.

 

*Mai multe foto, pe pagina mea de Facebook (aici) sau Instagram (aici)

*Prima parte a jurnalului zanzibarez, aici. Iar a doua parte, aici. 

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
laura
laura
16 octombrie 2020 17:10

Intai am dat scroll sa ma asigur ca e foaaaarte lung!!!!! 🙂 Pot sa vin si eu acolo unde esti tu?Macar doua saptamani….

Andrei Pirau
Andrei Pirau
16 octombrie 2020 21:24

Superb, Petro!!!!