colours of Africa – jurnal zanzibarez

Joi, ziua 3.

Încă nu m-am obișnuit cu zgomotele nefamiliare de pe aici: foșnetul vîntului în frunzele de banan și cocotier din geamuri, sunetele stranii pe care le scot păsările, vocea muezinului care răzbate la intervale regulate pînă în camera mea, vorba cîntată a negrilor vorbind swahili; mă întreb cînd vor veni diminețile în care nu mă vor mai trezi din somn, căci știu că vor veni, vor deveni doar zgomot de fond regulat. Aseară am scris pînă tîrziu, aveam nevoie să aștern undeva tot ce văzusem și simțisem, ca să rămînă senzațiile intacte, iar dimineață am continuat să scriu febril. Mi-am amintit că așa integrez eu experiențele importante – mi-a lipsit scrisul ăsta în ultima vreme.

Azi am muncit toată prima parte a zilei. Am făcut chiar și o intervenție video – un interviu care mi-a dat emoții mari și nu din cauza conexiunii fluctuante de internet (aici totul fluctuează, curentul electric, apa, internetul), ci pentru că tocmai cînd mă așezasem turcește pe terasa camerei mele pentru un cadru superb, cu multă vegetație în spate și începusem interviul, au apărut fetele de la curățenie și s-au apucat de șmotruit, acoperind cu sunetele măturii și mobilei mutate ce spuneam eu, iar eu nu mă mai puteam întrerupe să le rog să revină mai tîrziu. Iar totul a culminat cu ele plimbîndu-se prin cadru și măturînd – eu, mare boiereasă colonială cu servitori, mi-a crăpat obrazul de rușine, dar am zis că e OK, e o experiență pentru crescut toleranța la frustrare. Ralu a zis să țin minte ora la care vin și data viitoare să îmi pun la alte intervale interviurile, lucru care ar fi putut să-mi dea prin cap și mie, dar nu mi-a dat.

La un moment dat, prinsă complet în laptop cu treabă, mi-am dat seama că de cînd am venit nu am făcut o baie în piscina din curte, așa că am amînat treaba cvasi urgentă și extra enervantă pe care o aveam de făcut – chestii contabilicești – și m-am aruncat în apă, care părea încălzită cu fierbătorul. Am înotat puțin, apoi am terminat de lucru – Ralu era și ea în ședințe de terapie online în apartamentul ei – și am citit puțin din nu striga niciodată ajutor, cartea de poezie a lui Cărtărescu – prima după 30 de ani în care nu a mai scris poezie – și m-am gîndit cît de mult îmi lipsește să scriu poezie și cît de departe am simțit poezia de mine de o vreme, cît de rar se întoarce la mine; poate că e ceva specific adulților, să-și piardă poezia prin găurile pe care le face viața în ei. Definitiv, e ceva specific adulților să-și piardă poezia. Iar eu am găuri nenumărate, sînt o sită tot mai ruginită care adună depuneri nesfîrșite, scame și mizerii existențiale, pierd cantități uriașe de poezie la fiecare mișcare mai bruscă, iar atunci cînd nu mă mișc poezia curge încetișor, ca un nisip fin, se scurge fără să-mi dau măcar seama, observ doar cît de prozaică devin, cît de adultă, un pic prea echilibrată, tot mai osificată, parcă prea matură.

Stau în piscină tolănită pe o saltea gonflabilă transparentă și citesc – e primul moment de respiro de azi. Aerul e fierbinte și neclintit – vîntul e atît de slab încît nu mișcă nicio frunză. Flori roz și roșii de bougainvillea cad la răstimpuri regulate din tufele de deasupra șezlongului de lemn pe care mi-am lăsat prosopul, provocîndu-i lui Abduli, care stă în spatele barului, grimase de neplăcere care mă fac să izbucnesc în rîs  – urăște să vadă cum cad flori peste tot, le consideră mizerie, iar eu le consider fermecătoare –,  păsările picotesc prin arbori, doar o libelulă roz bîzîie pe luciul apei din piscină. E Africa la orele amiezii, o lentoare și o căldură pe care le simți complet diferite decît oriunde altundeva – e prima oară cînd înțeleg perfect leii cei leneși, adormitori, moțăind la umbră, prea amorțiți să alunge muștele sau păsările care îi bîzîie. Timpul se dilată de la atîta căldură – minutele trec cu o încetineală dulce, de parcă ar fi încleiate, muiate în miere aurie ce se mută în oase, în carne, în creier, le lichefiază.

La trei, marea se întoarce înapoi de unde o trage refluxul și putem merge pe plajă – ne ducem în Paje, la noi e prea sălbatic pentru gustul de azi. Invariabil încerc să urc în dreapta în SUV-ul prăfuit, dar acolo dau de volan și încă nu am permis de condus pe insulă, iar Ralu rîde de mine și mă trimite în stînga, unde mi-e locul. Oceanul curge spre noi, vine ademenitor, iar cînd intrăm în el e la fel de fierbinte ca apa din piscină, parcă încălzit anume. Plaja e plină de masai și copii de abanos care se joacă la umbră, iar apa de kite-urile albilor, căci s-a pornit vîntul pe mare. Fluxul continuă să crească, curentul e puternic și ne împinge spre mal, chiar și în apă atît de mică simți forța incredibilă a oceanului – îmi amintesc că am citit despre asta cînd eram doar o mucoasă în cărțile de aventuri și călătorie pe care le devoram și exact așa mi-am imaginat că ar fi. La ieșirea din apă, Ralu îi recunoaște pe masaii de la care și-a cumpărat podoabele de picioare, așa că îi lăsăm să ne abordeze și să își întindă comorile în fața noastră. Îmi aleg brățări pentru mîini și picioare. Sînt foarte albă pe lîngă ei, eu, care eram mereu cea mai neagră din orice alăturare, iată, am ajuns să fiu eu alba! Vor mai mulți bani decît fac podoabele, dar amazoana mea negociază la sînge cu ei, așa cum se face aici pe insulă, și le scoate la un preț corect. Mă uit la ea cu cîtă determinare îi anunță prețul final, peste care nu mai e dispusă să dea niciun marafet în plus, combinînd cuvinte în swahili învățate pe insulă –  și sînt fericită iar pentru femeile din viața mea, mai ales că aici toți indigenii ne întreabă dacă sîntem gemene. Punem pe seama faptului că așa cum noi, occidentalii, sîntem orbi la diferențe între ei, tot așa ne văd și ei pe noi, albii, foarte asemănători, pînă la îngemănare – dar o luăm ca pe un compliment și ne bucurăm, ne place să semănăm una cu cealaltă. Înot și mă bălăcesc pe săturate, iar du-te-vino-ul din apă afară îmi face chef de mișcare: exact în momentul ăsta mă simt alertă, puternică, sănătoasă, un animal încă tînăr și agil.

Cu brățările zăngănind la picior mă aventurez să alerg puțin de-a lungul falezei; chiar e o aventură și nu mă pot îndepărta prea mult. Zanzibarezii și masaii sînt puțin prea prietenoși pentru gustul meu și mă trezesc ba că aleargă cu mine – can I keep company, you so beautiful – ba că țipă după mine, dar odată ce mă descotorosesc de ei redescopăr plăcerea de a alerga pe nisip, desculță – nisipul e o pulbere albă, fină, extrem de mătăsoasă la atingere. Alerg și parcă tot nu-mi vine să cred unde alerg, în fața mea se întinde un wallpaper neverosimil – o fi eroare în Matrix iară, dară. Zeci de copii de abanos au năvălit în apă – soarele stă să apună curînd, aici, la ecuator, ziua e mereu egală cu noaptea, la 6.30 se năpustește întunericul peste partea asta de lume – iar contrastul dintre pielea lor perfect neagră, chipurile lor splendide și întunecate, părul creț și închis la culoare și azuriul necrezut al apei e uimitor.

Plecăm spre casă (deja îi spun casă?) cu fie-mea mare arătîndu-ne desenele ei pe videocall, rîzînd și povestind – două mame care au tăiat de doar cîteva zile cordoanele ombilicale pentru a fi singure cu ele – constatînd cînd de bine se descurcă copiii noștri fără noi survolînd peste capetele lor. Abduli e incredibil de punctual azi – masa ne așteaptă exact la ora fixată; eu mănînc și mă torturez cu analfabetismul meu tehnologic: îmi ia două ore de muncă să pot posta pe blog ce am scris azi-noapte, probabil lipsa internetului stabil și faptul că am trecut de curînd pe alt sistem de operare fac procesul să fie mai complicat de obicei – una peste alta, e nevoie să redimensionez fiecare poză manual, să o redenumesc, să o încarc repetat. Reușesc, după multiple erori.

Cerul e spuzit de stele mai strălucitoare decît orice stele țintuite pe orice cer am mai admirat vreodată – e copleșitor cerul african, strivitor, simți cum te strivește la propriu. Miezul nopții mă prinde în pat, scriind, cu o tensiune plăcută în mușchii picioarelor, în timp ce liniștea nopții e sfîșiată de niște sunetele prelungi ale unui animal necunoscut, de care nu îmi (mai) este frică.

*Prima parte, aici.