taste of Africa – jurnal zanzibarez

miercuri, ziua 2.

M-am trezit la cinci în tînguirile muezinului care își cheamă credincioșii la rugăciune, fără să înțeleg prea bine unde sînt. După peste 24 de ore pe drum, aseară am adormit greu, cu capul încă vîjîind. Ruga se prelinge în cameră prin ferestrele deschise – am mijit ochii uimită, nu recunoșteam nicicum zgomotele. Am dat cu ochii de plasa fină a baldachinului, apoi am simțit sub mine patul mare, colonial. Deci am ajuns în Africa – și ascund gîndul în mine, închid geamurile și mă culc la loc, e prea devreme.

La 8 e mai simplu, mă localizez mai lesne. Afară e deja foarte multă lumină, văd prin toate geamurile frunzele verzi ale bananierilor și palmierilor și zîmbesc. Carevasăzică sînt în Africa. Afară e o curte plină de cocotieri și tufe uriașe de bougainvillea înflorite, apoi un drum de pămînt și cîțiva copaci după care se întinde nesfîrșit și cald oceanul Indian, aflat acum în plin reflux. Am o cameră uriașă și o terasă așijderea, iar jos mă așteaptă Raluca să mîncăm ca să plecăm la ferma de mirodenii. Aseară m-am plimbat prin Paje și am fotografiat copii și femei superbe, dar și casele lor ce par părăsite, fără geamuri, netencuite, aproape nemobilate – ai jura că nu locuiește nimeni acolo, deși ei trăiesc înăuntru netulburați. Cel mai puțin verosimilă mi se pare curățenia straielor lor – djellabele colorate sau chiar albe și rochiile lor africane sînt strălucitoare. Femeile poartă absolut toate vălul islamic, indiferent cît de mici sînt au capul acoperit – puține au burka care le ascund complet fața, celelalte poartă hijaburi colorate care le încadrează minunat fețele negre, splendide. Șunghi, așa le spun ele. Fetițelor le poți ghici vîrsta după culoarea hijaburilor din uniforma de școală – cele de liceu poartă albe, iar rochia simplă, neagră – amintesc de călugărițele noastre.

Șoferul nostru e Ahmed, un băiat așa de tînăr că aproape nu îți vine să crezi că are dreptul să dețină carnet. Am mîncat excelent – e incredibil de bună mîncarea aici – am luat cu noi apă, sîntem pregătite. Drumul pînă la ferma de mirodenii durează o oră, iar eu mă holbez insistent pe geam să absorb tot. Uneori mă surprind rîzînd de mine la mine în cap, am vreme să le văd pe toate pe îndelete, nu e nevoie să fiu atît de lacomă, de hulpavă cu tot ce văd, dar știu și că simpla constatare nu mă ajută să fac altfel. Trecem prin sate ascunse în vegetația luxuriantă – aceleași case ce par abandonate, fără geamuri (oh, luxul de a trăi în locuri de-a pururea calde), niște cotețe, cum spune Ralu, pe lîngă școli din care izbucnesc stoluri de copii îmbrăcați la fel, băieții cu cămăși crem și pantaloni albaștri, fetițele cu hijaburi crem și rochii albastre, școli care nu au nimic în plus față de locuințele lor, nici măcar tencuială sau geamuri. Pe 25 sînt alegeri în Tanzania, așa că peste tot vezi fața președintelui pe afișe verzi, iar acum dăm peste un convoi electoral, camioane în care stau înghesuiți și veseli zeci de băieți cu tricouri verzi, țipă, flutură din mîini – așa se face campanie, rîd în sinea mea.

Drumul e neașteptat de bun, asfaltat, disonant cu îngrămăditurile de case dărăpănate, cu piețele volante alcătuite din tarabe improvizate, acoperite cu te miri ce, cu vacile cocoșate și famelice ce pasc pe marginea drumului, cu praful care se ridică pe ulițele satelor, cu micile magazine în care stau de-a valma produse diverse și foarte colorate. Asfaltul e semnul unui tip de civilizație care nu a pătruns încă aici și nici nu pare a fi căutat și dorit. Mașinile – toate cu volan pe partea dreapta, sînt puține. Multe biciclete și motorete conduse de șoferi kamikaze, majoritatea fără carnet, gata să îți întoarcă în față. Avem și noi mașină, Ralu o conduce ca o amazoană, cele două luni de cînd stă aici își arată din plin roadele, o să încerc și eu zilele viitoare, deși mă tem de haosul de pe șosea.

La fermă, ghidul ne întîmpină în românește: Sandu Lungu ma chiama, iar noi ne uităm la chipul lui ca tuciul, la părul cîrlionțat și dinții de un alb orbitor și nu înțelegem, apoi rîde și ne spune în engleză că numele lui adevărat e Said, dar a vrut să vadă ce spunem. Are mulți vizitatori români și un talent fantastic pentru limbile străine – înțelege aproape tot ce vorbim și știe o mulțime de cuvinte în românește. Îl invidiez sincer, mai ales că mai tîrziu mă va testa și va susține conversații în spaniolă și franceză, apoi se va lăuda cu poloneza lui. E autodidact Said, acum nu se mai mulțumește cu ce fură de la străinii pe care îi ghidează, și-a descărcat o aplicație și învață metodic. Rîde mult și e un foarte bun povestitor, bașca știe o mulțime de lucruri despre fiecare plantă, frunză, fruct sau copac care crește în Zanzibar. Și o aduce mult pe mamă-sa în discuții, cu care locuiește după divorț. La voi în România totul e haraka-haraka, repede-repede, aici în Zanzibar e pole-pole, încet-încet, rîde el hîtru.

Am nevoie să fac pipi – veșnica mea problemă, așa că Said îl trimite pe unul dintre ajutoarele lui să curețe toaleta și să aducă apă proaspătă. Toaleta e o construcție foarte asemănătoare cu toate casele lor, doar cărămidă, fără ușă, cu ciment pe jos, turcească, însă neașteptat de curată. Oamenii au nevoie de foarte puțin cu adevărat, constat din nou, apoi plecăm să vedem, mirosim, gustăm mirodeniile africane. Pole-pole. Said ne arată și ne vorbește, pe rînd, despre urucu – the lipstick plant, o plantă ale cărei semințe zdrobite se transformă într-o pastă roșu cărămiziu, cu care ne vopsim rîzînd buzele, organic lipstick, despre henna cea roșie și cea neagră, stînd chiar sub copacul de henna, despre florile de cardamon (sau cardamom) care se folosesc în industria parfumurilor și care sînt frumoase ca niște orhidee, despre the star fruit (carambola) din care taie și ne lipește cîte o steluță verde pe frunte – excelente în mahmureală, ne mărturisește șoptit, căci el e musulman și nu ar trebui să bea.  La fiecare mirodenie, fiecare plantă, mai întîi ne întreabă mucalit în românește: ce este?, apoi ne lasă să ne batem capul, ne strivește frunze care dau la iveală mirosuri uitate prin colțuri de suflet și memorie, ne lasă să le adulmecăm și să încercăm să ghicim, asta care miroase a lămîiță e lemongrass, firește, dar frunzele astea ce mă izbesc cu odorul lor de cuișoare sînt ale scorțișoarei, de fapt, fructul de cacao nu seamănă cu nimic familiar, iar boabele de cafea au drum lung pînă să ajungă în ceașca mea dimineața, floarea de vanilie are în ea ceva eteric, o delicatețe stranie sub lumina filtrată de arborii înalți a zenitului – vanilia e o plantă cățărătoare, un splendid parazit care uneori își sufocă gazda, ca orice prea mare frumusețe fragilă care are nevoie să se sprijine pe ceva. O, dar și piperul, mult mai banala plantă de piper, se încolăcește șerpește pe arbori, o iederă ce ascunde sub frunze ciorchini mici cu bobițe verzi, iar felul și timpul cînd sînt culese, precum și ce fac localnicii după cu ele le transformă în boabe verzi, negre, albe sau roșii. Said îmi pune în palmă un fruct ciudat, tăiat pe din două. Are o inimă tare, neagră, învelită în fîșii roșii de ceva care pare gumos. Ce este?, întreabă, nu știu, răspund, încearcă, ce este? Habar nu am. E nucșoara, care e întrebuințată pentru o mulțime de lucruri, însă semințele ei, ce se găsesc în miezul negru și tare, sînt puternic afrodisiace, ne povestește Said. If a woman is shy, you make a porridge with this seeds and she feels a heat in the body, and the man can take some ginger, and then very busy night, rîde Said. Ralu pune bine semințele și îmi spune că ar trebui să facem și noi un stoc pentru cînd ne întoarcem acasă. Sînt perfect de acord.

Urmează durianul, pe care ei îl denumesc the toilet fruit din cauza mirosului atît de dezgustător încît e intezis în mașini, hoteluri sau alte locuri publice prin lume. Dar dacă te ții de nas, are gust chiar bun, zice ghidul, e sănătos, se folosește pentru multe afecțiuni, nu, mulțumesc, rîd eu, you should try it, încearcă, spune Said serios, dar tocmai am aflat ce gust au mango aici, din care se găsesc șapte tipuri pe insulă, nu mai am nevoie de nimic. Plus 17 feluri de banane, toate delicioase, foarte diferite de bananele fade din supermarketurile de la noi. Primim bijuterii împletite atunci, pe loc, din frunze și flori proaspete – un inel cu floare fuchsia, colier cu petale galbene, brățară din flori roșii. Și o coroniță care ne amintește de King Julius din Madagascar (la o aruncătură de băț de aici), dar pe care o purtăm cu mîndrie nedisimulată chiar dacă mie nu îmi șade chiar bine.

Un băiat tînăr și foarte agil sosește aducînd cu el niște nuci de cocos al căror nectar îl voi sorbi cu nesaț pînă la ultima picătură, să ne arate cum se culeg nucile direct din cocotier. Are picioarele legate cu o sfoară împletită și se cațără pe trunchiul suplu și amețitor de înalt al cocotierului cu o rapiditate uimitoare, în timp ce intonează cîntece africane cu o voce guturală care îți face pielea de găină. Simți în vocea lui zvîcnind sîngele sclavilor, toată durerea, dar și toată bucuria de a trăi pe pămînturile astea ale strămoșilor lui. Știu că e doar un demo pentru noi, însă mă răscolește profund – mă gîndesc la demo-urile noastre tradiționale, care sînt și rămîn doar atît, niște reminiscențe ale unor tradiții și ale unui fel de a trăi aproape dispărut azi, pe cînd ei continuă să facă zi de zi toate lucrurile astea, nu e nimic fals, nimic artificial, nimic strident.

Aici, pe insulă, cel mai mare pericol e să îți cadă o nucă de cocos în cap, glumesc localnicii spunînd totuși un adevăr: mănunchiuri de nuci stau adunate sub fiecare cocotier, iar cocotieri sînt peste tot unde îți poți arunca privirea. Așa că atunci cînd se urcă după ele cîntă, ca să știe oricine trece dedesubt că acolo e un culegător și să se ferească. Nucile de cocos și bananele nu au sezon, se coc tot timpul anului și sînt din abundență, pe cînd toate celelalte fructe, mango, ananașii, papaya, fructul pasiunii, durianul, the jack fruit, avocado, mărul african – o ciudățenie care seamănă cu ardeiul, dar are gust complet diferit de orice alt fruct, toate au sezon de cules de două ori pe an, iar prețul lor variază în funcție de asta. Sînt săraci oamenii aici, Said?, îl întreb pe ghid. Sînt săraci cei care nu vor să muncească, pămîntul aici îți dă de toate, trebuie doar să vrei să muncești. Nu vezi cîtă bogăție?, și arată în jur, umflîndu-se în pene, abundența de plante, fiecare cu utilitatea și importanța ei. Aproape că nu e nimic care să crească în pămînt sau sub pămînt și care să nu aibă un scop precis, important, vital chiar pentru supraviețuire. Există un respect atît de profund pentru pămînt și roadele lui, pentru învățăturile lui, la fiecare explicație Said adaugă ce face mama lui din planta respectivă, ce fac femeile din sat, multiplele întrebuințări ale fiecărei frunzulițe, o înțelepciune naturală, ancestrală, pe care o păstrează și transmit mai departe, o înțelepciune de oameni legați de loc, care nu au uitat să trăiască în perfectă simbioză cu natura, cu respect profund pentru ea. Ralu îmi arată că pînă și pe banii lor, șilingii (marafeți, cum le zice ea), nu există chipuri umane ca pe banii noștri, ci animale.

Stăm sub un copac de ylang-ylang și mirosim uleiuri și parfumuri naturale, făcute de insulă de femeile din satul vecin. Săpunuri organice, pomezi pentru tot felul de afecțiuni. Pentru fiecare problemă, ei au o soluție naturală. Hakuna matata (no worry, no stress) e vorba pe care o spun cel mai des și nu ai cum să-i pătrunzi înțelesul pînă nu vorbești cu ei, pînă nu le vezi surîsul și le asculți intonația. Hakuna matata, jambo!, te salută peste tot, hakuna matata, nicio problemă, mambo, poa poa?, ce faci, ok, ok?, așa cum mi-am imaginat și dorit cîndva, demult, prind cîteva expresii și cuvinte în swahili și repet un ritual al salutului cu fiecare om cu care mă întîlnesc. Cumpărăm esențe și săpunuri, o pomadă din aloe vera pentru a-mi alina pielea după expunerea la soarele necruțător de aici, o facem cu bucurie știind că banii merg la femeile din sat care le fac cu mîinile lor.

Europenii, dar nu doar ei, toți albii ne privesc cu compasiune, cu milă, pare că spune Said cu fiecare zîmbet și explicație politicoasă, dar noi sîntem oameni liberi și fericiți, noi trăim altfel decît voi, dar asta nu înseamnă că sîntem nefericiți, chinuiți și săraci. Gîndește-te, voi, bogații albi, veniți aici să vă destindeți, dați bani mulți ca să trăiți cîteva zile acolo și așa cum noi trăim dintotdeauna, vă e milă de noi că nu avem apartamente dotate cu tehnologie, dar înghesuite între betoane cu zeci de mii de alții ca voi, că nu avem mașini cu care voi vă duceți să munciți în birouri lipsite de personalitate, toate la fel, cu oameni la fel, fără să vedeți culoarea cerului toată ziua, prea obosiți cînd plecați să o mai observați, în timp ce noi trăim în colibe la umbra frunzelor de banan, mîncăm ce ne dă natura, ne vindecăm cu ce ne dă natura, ciclurile ei ne dictează viețile, copiii noștri nu stau cu capul în tablete și telefoane și nu se îndoapă cu McDonalds.

Ne despărțim de Said după o masă frugală, luată direct pe jos – orez african cu sos de cocos și pește și plecăm spre plajele din Nord, alea de bogați, unde se adună albii să petrecă cele zece zile exotice, uneori nefăcînd un pas în afara resortului. E straniu cît de distorsionate sînt percepțiile aici despre lux și bogăție. Lux e o șosea asfaltată, lux e să ai geamuri la ferestre, lux e să mănînci la restaurant captura zilei, lux e să închiriezi o barcă și să faci o excursie pe insula lui Gates și snorkeling. Mamaia lor ni se revelează după ce părăsim șoseaua asfaltată și hurducăim mai bine de un sfert de oră pe un drum atît de plin de hîrtoape încît mă tem că ne vom pierde roțile în ele. Cînd săltăturile încetează, găsim același amestec contrastant, excentric: case și magazine fără geamuri, netencuite, alături de resorturi arătoase, bărci de lemn, făcute cu mîna, alături de bărci cu motor, barăci cu suveniruri improvizate pe care scrie karibu (welcome), Ikea, Gucci, Giorgio Armani, parcă luînd în rîs snobismul occidental, nevoia de etichete scumpe care să le dea valoare. Plaja e goală, resorturile, așijderea. Pandemia a pustiit insula, pe plajă vezi arareori albi, acum au reluat în stăpînire indigenii locul: masaii, înalți și supli, cu nelipsitele lor robe colorate, mărgelele, macetele, podoabele din nas și urechi, toiagele de lemn sculptat, indigenii musulmani, pe care îi prindem la una dintre orele de rugăciune, pe care o fac direct pe plajă, după ce mai întîi se spală în ocean, copiii, puzderie, în apă și pe plajă chirăind. Nu le poți face poze niciunuia, au învățat să spună picture, money. Masaii, în schimb, sînt în căutare de femei albe – locul e un adevărat focar de turism sexual, aflu uimită – care să le dea bani, mîncare, un pat curat într-un resort cu geamuri. De altfel, vedem foarte curînd un astfel de cuplu inedit, pe plajă. Dar cum ajung cu ei, unde îi găsesc, o întreb pe Ralu, dar aflăm neașteptat de repede răspunsul, căci devenim instantaneu punct de atracție și sîntem întrerupte din discuții încontinuu de ritualul de salutare, karibu, mambo, poa, poa, freshy-freshy, you speak swahili, you want company etc, etc.

Dar noi alegem golful sălbatic, unde plutesc doar bărcile și pe țărm se întinde o pădure de pini meridionali, căci plaja e absolut pustie. Apa e șocant de limpede, pare apă de la robinet, aricii de mare și steluțele plutesc la mal și se lasă pozați, cîțiva copii chirăie stropindu-se cu apă, dar vor bani pentru poze. Ne mulțumim cu aricii, e mai ieftin. Ne scufundăm în apa transparentă și caldă, iar mie îmi ia ceva vreme să procesez toate astea – sîntem într-un afiș din ăla turistic, îi spun Ralucăi, plaje albe și goale, ape de un albastru ireal, soarele strălucitor se îndreaptă spre un apus de spectacol, bărcile cu pînze brăzdează orizontul, din cînd în cînd la țărm acostează cîte una mai rudimentară în care stau înghesuiți ca sardelele colorate indigenii – mai devreme i-am văzut la fel în niște autobuze fără geamuri, pe șosea.

Apusul coboară peste ocean cu o baie de raze auriu-roșiatice, suprafața apei devine oțelită, o dungă perfectă oranj se întinde pe ape de la astru pînă la noi, ne scufundăm pe rînd ca într-o baie de aur albastru, îmi ascult corpul cum vibrează în apă, se destinde, se moleșește – mă simt în siguranță, oceanul și marea sînt cealaltă casă a mea, fluidă, lichidul amniotic care mereu mă așteaptă să mă cuibăresc și mă primește cu un oftat de fericire.

Aș putea să mă obișnuiesc pe termen foarte lung cu toate astea, îi spun Ralucăi, simțind de pe acum, visceral, semnificația expresiei mal d’Afrique.

*Continuarea, aici.