ședințe cu părinții

Și doar am zis că nu mă mai duc la ședințele cu părinții. Dar când muți copilul la liceu, te duci, cum nu te duci. Așa că iar m-am dus. A venit cu mine și tatăl bigudiului, că doar e și el genitor. I-am zis, hai să o cunoști pe diriga fie-tii, să înțelegi și tu despre ce e vorba.

Doamna dirigintă este tinerică, e prima ei clasă ca diriginte. O clasă complicată, formată din elevi veniți de peste tot, transferați cei mai mulți de la alte școli, de părinți ca mine care au preferat ca odrasla să termine gimnaziul chiar în liceul unde vor merge mai departe. Asta, dacă nu rămân corigenți la tehnologia materialelor. Cu diriga am interacționat – prost – de două ori. Prima dată, la prima ședință cu părinții, unde ne explica pe ton scrobit că trebuie să vină toți copiii în pantaloni de stofă negri. Eu m-am găsit mai deșteaptă între toate mamele să o întreb dacă ea știe cum e un adolescent la 12-13 ani. Că e suficient dacă poartă veste sau sacouri și cămăși în partea de sus, să îi lase cu jeanși, că altfel nu o să iasă din casă. Și că nici eu nu port pantaloni de stofă neagră și nici măcar mama, săraca. Eu port, a replicat ea, apretată cum zic, ca cearșafurile mamii acu 30 de ani. Era evident, doamnă, că purtați, am zis. A doua oară, am vorbit la telefon, când m-am enervat foarte tare că nu i-a motivat fetii absențele când a fost bolnavă, pentru că nu ajunsese fișa medicală de la școala cealaltă și i-a tăiat și abonamentul gratuit. Nu cred că i-a plăcut conversația.

Când am ajuns în clasă, ședința începuse. Ne-am așezat, eu și domnul fost soț, în ultima bancă, unde e locul celor obraznici și necuminți. Oamenii mari discutau ceva despre profa de tehnologie despre care fie-mea îmi spusese că e pitică și rea și le-a spus nou veniților în liceu că sunt proști și nu aveau ce căuta la școala aia și că le dăduse tuturor patru și le stricase media. Doamna dirigintă, scrobită parcă acum cu și mai mult apret decât la ultima ședință, le explica părinților că doamna le-a dat patru pentru că nu făcuseră perfect șurubul. Say what? M-am gîndit că nu am auzit bine, așa că m-am abținut. Apoi doamna a repetat- copiii au luat patru pentru că nu erau în stare să facă șuruburi perfecte. Nu vă supărați, zic, cred că am nimerit greșit, eu mi-am dat copilul la un liceu teoretic cu profil uman dar văd că am nimerit la șurubărie, cred că e o greșeală la mijloc. Scrobita, nimic. Doamnă, zic iar, dacă ne doream ca copiii să facă șuruburi perfecte ne dădeam copiii la școala profesională de făcut șuruburi perfecte, la șurubărie, cum ar veni. Nu e nimeni absurd, înțelegem că există această materie și ea trebuie parcursă, dar cum să strici unui copil inteligent media pentru că nu a făcut șurubul perfect?! Suntem chiar tâmpiți? Și dincolo de asta, această doamnă profesoară îi persecută pe copiii ăștia, vine la clasă și îmi face copilul prost. Doamna dirigintă, eu nu i-am spus niciodată copilului meu că e prost și nu admit sau permit ca un profesor să îi bage în cap că e prost. Spuneți-i doamnei profesoare de tehnologie că și-a găsit nașul cu mine, că o scot din învățământ dacă îmi mai jignește copilul o singură dată! Doamna se uita cu ochi bovini. Sigur, zice, dar să știți că eu în această situație mă situez de partea doamnei profesoare, că suntem cadre didactice. Bineînțeles, replic, așa face orice diriginte. Că de aia e diriginte, adică un fel de mamă, la școală. Se dezice de propriul copil, nu îl ajută, mai ales atunci când are dreptate.

Mă uitam la ea, nu prinsese ironia. Continua să mă privească bovin, cu pantalonii ei de stofă neagră. Noi suntem profesori, zice, trebuie să ne arate copiii respect. Nu doamnă, sar iar. Nu TREBUIE să arate nimeni nimănui respect. Respectul se câștigă. Părintele trebuie să își câștige respectul copilului, profesorul pe cel al elevului. De fapt, asta e cea mai mare problemă a educației din ziua de azi. Dacă suntem adulți ne închipuim că cei mici sunt inferiorii noștri și ne datorează respect oricum ar fi. Nu, un părinte violent și abuziv, un părinte alcoolic, un părinte care își trimite copilul la cerșit NU merită respectul copilului și nici nu îl va avea și nici un profesor îngust și rău-voitor nu merită și nu o să aibă respectul elevilor. Ia să ne câștigăm întâi respectul, să nu ni se mai pară că funcția pe care o avem ni-l asigură! Doamna dirigintă începuse să se foiască neliniștită în scaun. Păi ea se făcuse profesoară de chimie ca să fie respectată și acum vine una și-i urlă din ultima bancă cum că asta nu ar fi de ajuns, că trebuie să mai muncească la asta. Domnul fost soț, împăciuitor, dar tot ironic, îi propune doamnei să stea de vorbă cu profesoara și îi explică mai blajin că ar trebui să fie mai apropiată de copii, mai ales că e tânără și să înțeleagă că regulile sunt un cadru general și de aia avem creier, să ne mișcăm între ele în funcție de situații. Apoi am râs între noi, cum fac copiii din ultima bancă.

Ca să iasă din încurcătură, doamna a trecut la alte subiecte. Să le spunem copiilor acasă să fie cuminți, că i-a atras atenția doamna de sport că copiii nu stau acolo unde îi pune! Hait, zic, chiar așa? Copiii nu stau acolo unde sunt puși? Eu și celălalt genitor al copilului care nu stă unde e pus eram sub bancă de râs dar și de siderare. Dar ce sunt copiii, doamnă, popice, să stea unde îi pui? Păi ar trebui să ne bucurăm, că numai dacă ar fi săracii paraplegici ar sta acolo unde sunt puși, Doamne Ferește! Diriga era din ce în ce mai iritată de intervențiile copiilor răi din ultima bancă așa că a zis să ne dea o decisivă – copiii noștri sunt cam bâtă la mate, printre care și al meu, na! Și a cui e vina?, întreb. A mea, că nu am învățat-o mate acasă, sau a voastră, că nu ați învățat-o la școală? Că nu e datoria mea să fac mate cu ea acasă. Datoria mea e cu totul alta, tot ce ține de școală e direct responsabilitatea voastră și a ei. Ea nu e un copil prost sau leneș, iar dacă la o materie e slabă, înseamnă fie că nu are dotări pentru asta și e ok, că are pentru altele, fie că nu v-ați făcut voi bine treaba, mai ales că nu e singura. Cum facem? Eh, la asta nu se aștepta. Păi, zice, alți copii se descurcă. Așa, și ăsta e un argument? Trebuie și suntem toți la fel?Dacă unul desenează ca Da Vinci, faptul că el poate să deseneze așa îi obligă și pe ceilalți, că doar dacă Gigel poate e obligatoriu să poată și ei? Dar fără matematică cum o să se descurce în viață, întreabă ea siderată. Ca mine, doamnă, eu nu mai știu nici tabla înmulțirii și în niciun caz nu mi-a trebuit vreodată să rezolv vreo integrală. Mie mi-a trebuit matematica care am învățat-o la școală toată viața, zice ea malițios. Mie nu, doamnă, dar nici nu se prinde nimeni, că nu recităm formule în viața de zi cu zi. În schimb, mi-a ajutat mult gramatica și limba română, că pe aia o folosim zilnic. Și v-ar fi ajutat și dvs dacă o învățați, că uite, se mai găsește o mamă cusurgie ca mine și vă aude că nu știți să folosiți acuzativul în exprimare, dar nu e nimic, nu vă îngrijorați, nici Ministrul Culturii nu știe.

Vezi mă, cum e la școală la fie-ta, îl întreb râzând pe domnul fost soț care nu mai contenea să se crucească. Băi, și asta nu are 30 de ani, oare cum or fi alea de 56? zice. Băi, i-am zis, eu mor pentru copilul meu cu ăștia de gât, nu mă uit la vârstă! Da, dar vezi, copilul tău nu face șuruburi perfecte și e și cam tut la matematică.

(Disclaimer: mama mea e învățătoare și eu însămi am predat, nu îmi e necunoscut nimic din sistemul ăsta pe jumătate putred)