adolescență fără dependență

1
Zilele trecute am avut o întîlnire cu profesori, consilieri și psihologi școlari, dar și cu cîțiva părinți, în care am vorbit despre dependențe.
Mărturisesc că atunci cînd am acceptat să fac asta am fost mai degrabă sceptică în ceea ce privește deschiderea lor la o abordare empatică, dar m-am înșelat. Feedbackul la final a fost extraordinar și mă bucur enorm că am făcut-o. Mai mult, vom continua cu un masterclass unde o să le dau cîteva instrumente pentru a lucra cu grupuri de copii pentru a îi putea ajuta.
Las aici mai jos, pe scurt, cîteva dintre ideile abordate în întîlnirea cu ei, în speranța că ele vor fi citite de oameni care sînt pregătiți să le integreze și apoi să caute mai mult. Vă las și două resurse la final.
Tot ce susțin pe tema asta pleacă de la un lucru foarte important: eu țin cu copilul de fiecare dată și cred cu tărie că tot ce e în “neregulă” cu copilul e rezultatul direct al mediului, chiar simptomul unui mediu viciat, nesănătos pentru copil, rezultatul direct al impactului nepotrivit al adulților și totodată responsabilitatea lor sută la sută.
Copiii nu sînt răi, stricați, nu au “probleme de comportament” fiindcă ei nu se nasc așa, devin așa în urma unor probleme de atașament sănătos (iar atașamentul e treaba părintelui, nu a copilului), ca urmare a faptului că nevoile lor de dezvoltare nu sînt împlinite de către adulții absenți fizic sau emoțional din viața lor, abuzivi fizic sau emoțional.
Teoria despre dependențe la care ader vine din psihologia traumei, abordarea lui Gabor Mate pe care am studiat-o în școala lui de formare. Din păcate, lucrurile care le găsiți de citit în mod obișnuit și abordările majorității covîrșitoare a psihologilor care nu sînt trauma-informed (abordarea clasică, veche a dependențelor) vă vor spune că dependența e o boală incurabilă, că se moștenește genetic, are și mediul ceva influențe, dar de principiu nu se știe clar de ce toată lumea bea alcool, de exemplu, dar doar anumiți oameni devin alcoolici. Iar “tratamentul”’dependențelor se face cu focus pe comportament, cu încercarea de a controla consumul, nu cu focus pe cauză.
Ce spunem noi, “adepții traumei” cum ni se mai spune în batjocură, e că adicția e o adaptare, nu o boală, că vorbim de comportamente și adaptări normale la situații anormale. Nu adaptările sînt problema, ci situațiile pe care copilul le are de înfruntat sînt problema. Gabor ne îndeamnă să ne punem întrebarea corectă, iar întrebarea corectă nu este de ce adicția, adică adaptarea, ci de ce și care e durerea pe care copilul (adultul de mai tîrziu) încearcă să o trateze cu substanța sau comportamentul “problemă”.
Pe scurt, adicția este încercarea (nereușită și nesănătoasă, care va crea apoi probleme mari) de a regla un sistem nervos incapabil să se regleze altfel. E un mod de a automedica emoții și stări dezadaptative. Statisticile ne spun că cele mai folosite droguri de către tineri sînt extasy și marijuana. Extasy mai este denumit și drogul iubirii, iar componentele active din marijuana sînt folosite și medical pentru tratarea anxietății. Nu e nevoie să fii doctor în psihologie sau medicină să te prinzi că acești copii iau pastile nu fiindcă sînt niște stricați, ci ca să simtă iubire și să se simtă iubiți – și doamne, cît de trist, cît de ingrozitor de trist e lucrul ăsta, că copiii noștri nu simt iubirea natural, ci iau pastile ca să o simtă. E ceva în neregulă cu asta? Să vrei să te simți iubit, să simți iubire? Nu e cumva o nevoie de bază a ființei umane? E oare vina lor că nu o simt? E vina lor că golul de iubire creat de părinți indisponibili e umplut cu ce le pică la îndemînă? Sau e ceva în neregulă cu faptul că vor să nu mai simtă anxietate, că vor să nu le mai fie frică? Sau e ceva în neregulă mai degrabă cu faptul că au ajuns așa de devreme să nu se simtă în siguranță și încrezători, iar asta noi, adulții, ar fi trebuit să creăm pentru ei.
Foarte important este să înțelegem că cei mici nu își pot autoregla singuri sistemul nervos autonom. Nu au această capacitate. Au nevoie de noi pentru asta. Primul impuls sănătos al copilului este să se regleze în conexiune cu un părinte echilibrat și disponibil. Dacă nu are acest părinte disponibil, dacă părintele îi respinge emoțiile (îl trimite să se calmeze singur, deși el nu poate) copilul rămîne captiv într-un haos emoțional pe care nu îl poate liniști. Mai tîrziu, va încerca inconștient să îl liniștească cu comportamente sau substanțe fiindcă este imposibil să trăiești în acel haos emoțional. Golul lăsat de lipsa unui atașament sănătos cu adulții e umplut în acest fel. Iar asta nu e niciodată vina copilului. Un copil care crește în haos emoțional, fără conexiune care să îl coregleze va deveni mai tîrziu un adult care nu știe să se regleze emoțional într-un mod sănătos, care va utiliza substanțe sau comportamente pentru asta, un adult care nu s-a maturizat emoțional și care va face rău celor din jur din cauza asta.
Ca să vorbim de o adicție în adevăratul sens al cuvîntului putem urmări 4 etape:
1: primul pas este dorința, pofta (care ajunge să fie – în engleză o numim craving)
2. pasul doi este consumul (de substanțe sau comportamente, jocurile de noroc nu sînt o substanță, ci un comportament, de exemplu, dar la fel de adictiv) care aduce la început plăcere, apoi alinare
3. pasul trei este că acest consum aduce cu sine consecințe și repercusiuni negative
4. pasul patru, cel mai important pentru a putea spune dacă e vorba de o adicție, e că în ciuda consecințelor și repercusiunilor tot mai negative nu te poți opri și ciclul de mai devreme se repetă.
Copiii (vezi screen addiction) nu se pot opri singuri din consumul la orice- nu au capacitatea asta de reglare și înțelegere – e responsabilitatea noastră să limităm ferm, cu blîndețe, consumul ecranelor, de exemplu, și să luam decizii sănătoase pentru ei. Orice comportament “deviant” e semnalizatorul unei distres sau al unei suferințe psihologice – copilul nu e un addict în adevăratul sens al cuvîntului, nici măcar la adolescență- dar poate deveni dacă nu intervenim la timp.
Ne concentrăm extrem de mult pe performanța școlară și nu ne pasă de sănătatea lor emoțională – rezultatul e că vom avea adulți cu doctorate în diverse domenii, medici, oameni de știință care sînt în suferință emoțională uriașă. Personal, lucrez cu foarte mulți oameni foarte bine realizați din punct de vedere social, plini de școli și de diplome care la maturitate caută vindecare fiindcă sînt imaturi emoțional, au adicții, nu se pot autoregla sănătos.
Trebuie intervenit acum în viețile copiilor cu înțelegerea faptului că dacă le arătam empatie, blîndețe, refacem punțile spre ei, dacă refacem CONEXIUNEA de care au disperată nevoie, le salvam la propriu viețile. OPUSUL DEPENDENȚEI NU E ABSTINENȚA, ESTE CONEXIUNEA.
Intervenția se face cu iubire, blîndețe și curiozitate, nu cu pedepse, limitări, învinovățiri, rușinare – ele vor duce la și mai multă izolare, emoții imposibil de reglat și adicții. Rușinea și vinovăția sînt deja emoțiile care constituie eșafodajul pe care cresc dependențele. Rușinea este emoția care spune: ceva e fundamental în neregulă cu mine, de asta nu sînt iubit, acceptat, validat, de asta părinții îmi refuză conexiunea. Cum poate ajuta și mai multă rușinare și învinovățire la reparare și vindecare? Vă spun eu, nu ajută. Duce la mai mult consum.
Profesorul (sau părintele) poate deveni curios despre ce se întîmplă cu elevul, empatic, îi poate da spațiu să se exprime, vorbește cu aparținătorii, le explică, vorbește cu psihologul (atenție doar ca psihologul să nu abordeze exact invers situația, pe schema clasică, cu învinovățirea copilului și focus pe comportament). Copiii au nevoie să fie ascultați, să le fie normalizate emoțiile și comportamentele, să aibă aliați care sa fie de partea lor – dacă părinții nu pot, poate găsesc un mentor între profesori care să îi ajute. Habar nu aveți cît poate să însemne o vorbă blîndă pentru un copil care nu aude acasă niciodată așa ceva. Îi poate schimba viața.
Dacă nu asta, măcar să nu fie blamați și batjocoriți și priviți ca niște paria pentru eșecul adulților din viața lor – noi toți sîntem responsabili pentru lucrurile astea: părinți, profesori, psihologi, familie, societate. Copiii sînt simptomul unei familii și societăți bolnave, ei doar exprimă și arată ce e în neregulă cu noi, nu sînt ei bolnavi sau problema.
Despre anturaj, care este la rîndu-i foarte blamat: anturajul devine foarte important atunci cînd copilul e deconectat de la sursă, cînd atașamentul de bază, primar, cu adulții din viețile lor nu funcționează. Copiii nu suportă vidul de atașament și nici două atașamente primare în același timp și dacă acasă nu au conexiune vor migra spre “peers”, spre tovarăși, spre anturaje – iar acolo ca să fie acceptați vor face orice, iar asta poate fi începutul viitoarelor adicții. Nu anturajul e problema, problema e deconectarea de părinți și locul liber pe care ei au nevoie sa îl umple cu ceva. Las la final link către o carte esențială în înțelegerea acestor lucruri care poate fi salvatoare de vieți, tocmai a fost reeditată (am scris și eu ceva pe coperta 4) și revizuită cu un capitol mare despre ecrane: “Ține-ți copiii aproape” – Gordon Neufeld & Gabor Mate.
Cred că absolut toți părinții ar trebui să citească cartea asta.
Spuneau profesorii că adesea au de a face cu adolescenți furioși, mai ales dacă li se interzice consumul. Furia și agresivitatea sînt răspunsuri normale la abuz, vid de atașament, “withdrawal symptoms” – care apar la abstinența forțată. Adolescenții sînt adesea furioși fiindcă o mare parte dintre nevoile lor sînt negljate, iar un copil (fiindcă un adolescent deși pare fizic că începe să semene cu un adult, e doar un copil încă) care a învățat să își automedicamenteze durerea cu alcool sau droguri și căruia i se ia medicația pentru durere devine furios la fel cum am face fiecare dintre noi dacă ne-ar durea ceva si ni s-ar refuza analgezicul în timp ce durerea devine tot mai mare, mai insuportabilă.
Am zis că voi fi scurtă, dar aș putea scrie zile întregi pe tema asta. Dacă și un singur adult va putea privi cu compasiune și înțelegerea faptului că elevii sau copiii (sau pe cine mai avem prin familie dependent, poate pe noi înșine) nu sînt răi, viciați sau vicioși, stricați, lepre etc., ci copiii în durere, în suferință, care își alină cum pot această suferință provocată de adulții care au eșuat în a le îndeplini nevoile lor reale, de dezvoltare, așa cum copiii au nevoie pentru a se dezvolta sănătos, nu mi-am pierdut dimineața scriind degeaba și eu una mă declar fericită.
Las aici două resurse.
Ține-ți copiii aproape” – Gordon Neufeld & Gabor Mate – http://tinyurl.com/4dupvy79
Pe tărâmul fantomelor întunecate, Gabor Mate – http://tinyurl.com/4bcyjkxn
Fotografia e din studioul meu de psihodramă din București, de la grupul de suport pentru persoane cu dependențe – un instrument cu care se poate lucra și cînd vine vorba despre adolescenți. Așa cum spuneam mai sus, sînt dispusă să dau mai departe gratuit (într-un masterclass, webinar etc.) ceea ce știu că se poate face unor adulți interesați și empatici pentru a putea ajuta cît mai mulți copii.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Tihan Costică
Tihan Costică
4 septembrie 2023 20:17

Subiectul este de mare actualitate, atât pentru tineri, cât și pentru adulți. Ar mai fi o resursă demnă de a fi luată în seamă, anume lucrarea „Eliberat de dependențe” a lui Rafael Escandón și César Gálvez.