o educație emoțională

0

 

Am terminat de ceva vreme cărțile astea, dar nu am reușit să scriu despre ele, am acum un moment de răgaz și scriu, fiindcă vreau să rămînă la secțiunea de recomandări de pe blog musai.

O educație emoțională a lui Alain de Botton a fost o carte pe care am așteptat-o, dar care mi-a depășit așteptările. Cred că e una din cărțile alea care ar trebui citite de absolut toată lumea, care ar trebui predate în școli, care ar trebui lecturate atent, cu creionul în mînă și recitite la intervale regulate, în caz că ne-am luat cu trăitul și am uitat să ne facem igiena emoțională. Fiindcă, repet a nu știu cîta oară, igiena emoțională seamănă cu cea trupească – dacă azi am făcut duș nu înseamnă că rămînem curați și nu mai e nevoie să ne spălăm cîțiva ani. Igiena emoțională se face regulat pentru o viață emoțională sănătoasă. Iar cartea asta e un ghid excelent pentru introspecție și conștientizare. Și, ce e și mai fain, e scrisă superb, cum numai Alain de Botton poate – el este, pînă la urmă, filosof ca formare. Recomand să-l urmăriți și pe The school of life (care e și titlul original al cărții).

Personal, mi-am notat enorm de multe citate, la un moment dat tot transcriam pe facebook compulsiv bucăți din ea, le las și aici, spre lectură și reflecție, în speranța că vă conving să citiți cartea:

Inteligența emoțională e un concept care continuă să sune destul de ciudat, pentru că tindem să o percepem drept o capacitate unitară, și nu drept ceea ce este de fapt: un cuvînt atotcuprinzător pentru ceea ce reprezintă în realitate o suită de calități, direcționate spre o mulțime de obstacole diferite.

Cînd vorbim despre inteligența emoțională ne referim – într-o manieră mai degrabă umanistă decît științifică – la capacitatea cuiva de a înțelege sau nu componentele cheie ale funcționării emoționale. Ne referim la abilitatea de introspecție și comunicare, de a intui dispoziția celorlalți, de a relaționa cu răbdare, bunăvoință și imaginație în momentele mai puțin edificatoare ale celor din jur. O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor, înțelegere sexuală și resemnare selectivă.

O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a-și da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încredere în tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare.

O persoană inteligentă emoțional știe să apere și să fie recunoscătoare și, în același timp, să rămînă fermă în fața structurii esențialmente tragice a existenței.

O persoană inteligentă emoțional știe că nu va putea fi sănătoasă psihic decît din anumite privințe și doar în anumite momente, dar se dedică lipsurilor sale și îi avertizează pe alții la momentul potrivit despre aceastea, cu scuzele de rigoare și cu charismă.

Neajunsurile de durată ale inteligenței emoționale nu sunt, din păcate, doar o chestiune minoră. Puține catastrofe din viețile noastre sau ale tuturor popoarelor au, pînă la urmă, o altă origine decît ignoranța emoțională.

Nu are niciun rost să țintim spre sănătate mintală; ar trebui în schimb să facem un țel din a avea o relație înțeleaptă, pricepută și stăpînă pe sine cu nebuniile noastre nenumărate sau ceea ce am putea numi nebunie sănătoasă.

Nebunii sănătoși se disting de cei care sînt nebuni pur și simplu prin înțelegerea onestă, personală și corectă a lucrurilor care îi fac să nu fie tocmai în regulă. Poate că aceștia nu sînt echilibrați întru totul, dar nu insistă prostește pe normalitatea lor. Pot admite cu grație – și fără a își pierde demnitatea – că sînt de la natură bizari în nenumărate privințe. Ei pot – la capacitatea lor maximă – să fie amuzați din cale afară de tragedia de a fi om. Își dezvăluie fricile, îndoielile, aspirațiile, dorințele și obiceiurile ce nu fac parte din povestea pe care de obicei ne-o spunem nouă înșine.

Cei nebuni sănătoși dintre noi nu sînt o categorie specială a celor cu probleme mintale; ei reprezintă cea mai evoluată variantă a ființei umane.

Este remarcabil că, la cele mai înalte niveluri de cultură, nu există gen mai calomniat și mai defăimat decît dezvoltarea personală. Întreaga categorie de dezvoltare personală a devenit sinonimă cu sentimentalismul, idioțenia și neguțătoria.

Dacă țin cont de cîteva exemple, acest verdict caustic nu este deosebit de nedrept. Ambalajul său e adesea bătător la ochi, iar promisiunile exagerate.

Culturile antice greacă și romană au recunoscut și omagiat nevoile noastre cu o demnitate superioară.  Cele mai nobile minți – Aristotel, Epicur, Cicero, Seneca, Marcus Aurelius- au scris toate, fără îndoială, niște opere de dezvoltare personală. Tradiția filosofică aplicată în care au funcționat aceștia a funcționat chiar și după căderea Romei.  Eseurile lui Montaigne (1580) reprezintă un compendiu practic de sfaturi care să ne ajute să ne cunoaștem mințile nestatornice, să găsim un scop, așa ne conectăm profund cu alții și să obținem perioade de calm și acceptare. În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust (1913) a fost, cu o egală ambiție practică, o carte de dezvoltare personală, cu intenția de a sublinia cea mai sinceră și inteligentă modalitate prin care să nu ne mai irosim și să începem să ne apreciem viețile și așa prea scurte.

Nu ar trebui așadar să presupunem că problema ține de dezvoltare personală per se, ci doar de maniera în care genul acesta a fost interpretat și explorat în timpurile moderne.

Trebuie să fim îndeajuns de sofisticați pentru a nu respinge un adevăr doar pentru că sună precum deja ceva cunoscutul. Trebuie să fim îndeajuns de maturi pentru a  ne apleca și culege idei călăuzitoare sub înfățișarea lor cea mai simplă. Trebuie să rămînem deschiși la adevărurile vaste, exprimabile în limbajul unui copil.

Maturitatea implică acceptarea cu bunăvoință a ideii că sîntem cu toții – asemenea marionetelor – manipulați de trecut.

Suntem cu toții infernali.  Nu e nevoie să ne gândim la cineva în particular pentru a ști că asta li se aplică tuturor. Am fost toți – într-un mod sau altul – îngrijiți necorespunzător, avem o panoplie de trăsături psihologice nefericite, suntem asediați de obiceiuri rele, suntem anxioși, geloși, temperamentali și vanitoși. Cu siguranță vom aduce o cantitate imensă de probleme în viața altcuiva. (…)

Oricine, văzut înaproape, deține o cantitate înspăimântătoare de lucrurill rele. Cele specifice variază enorm, dar punctul esențial este același. Nu e vorba că un partener e  prea critic sau neobișnuit de exigent. Pur și simplu el este mesagerul veștilor rele inevitabile despre noi. A-i cere cuiva să fie cu noi e, la urma urmei, o cerere ciudată față de o persoană de care pretindem că ne pasă enorm.”

Din cauza particularităților din primii noștri ani de viață, ne pierdem echilibrul. Lucrurile din interiorul nostru încep să se dezvolte în direcții arbitrare. Descoperim că nu ne putem încrede în oameni cu ușurință, că avem nevoie să ținem murdăria la distanță sau că ne speriem extrem de tare în jurul persoanelor care ridică vocea. Nu trebuie ca cineva să ne facă ceva șocant, ilegal, sinistru sau malefic cu adevărat, pentru a denatura complet totul. Fundamentul copilăriei este atât de fragil încât nu e nevoie să trecem fățiș prin ceva îngrozitor pentru a sfârși profund zdruncinați la interior. (…) Trăim prezentul larg prind drama îngustă a trecutului.

(…)

Poate că cel mai mare dușman al satisfacției contemporane este credința în perfectibilitatea umană. Am fost direcționate spre furia colectivă prin ideea aparent generoasă, dar în realitate devastatoare, că misiunea noastră naturală ar fi fericirea completă și durabilă. 

Timp de mii de ani am doar mai înțelepți decât atât. Om fi fost superstițioși și creduli, dar nu fără limită. Toate demersurile semnificative – căsnicia, creșterea copiilor, cariera, politica – au fost înțelese ca surse ale unei complexe nefericiri specifice. Budismul a descris viața însăși ca pe o vale a plângerii; grecii au insistat pe structura tragică a fiecărui proiect uman; creștinismul a considerat că fiecare om e marcat de un blestem divin. Formulat prima oară de Sfântul Augustin în zilele de pe urmă a Imperiului Roman, „păcatul originar” a insistat din plin asupra imperfecțiunii mai degrabă intrinsece, nu accidentale a umanității. Faptul că suferim, că ne simțim pierduți și izolați, că ne ratăm talentele, că refuzăm dragostea, că suntem îmbufnați, obsedați și plini de ură – acestea nu sunt niște simple defecte personale, ci constituie esența animalului uman. Suntem creaturi stricate (…).

Ar trebui să percepem asta nu ca pe o observație punitivă, ci mai degrabă ca pe eliberarea de sub presiunile a două sute de ani de credință științifică obligatorie în posibilitatea progresului. E înțelept să acceptăm lipsa unor „soluții” sau a unor doctrine de dezvoltare personală capabile să ne rezolve problemele în întregime. Putem spera, cel mult, la consolare – un cuvânt căruia îi lipsește în mod grăitor strălucirea. A crede în consolare înseamnă a renunța la leacuri; înseamnă să acceptăm că viața e un ospiciu mai degrabă decât un spital, dar unul pe care ne-ar plăcea să îl facem cât mai confortabil, interesant și plăcut cu putință. O filosofie a consolării ne direcționează spre două remedii importante: înțelegerea și camaraderia. Sau înțelegerea problemei noastre și realizarea faptului că nu suntem singuri cu ea. Înțelegerea nu înlătură prin magie durerea, dar are puterea de a reduce un număr de complicații și frici secundare. În ciuda tonului în general optimist al societății, există alinare în descoperirea faptului că oricine altcineva este, în privat, la fel de dezorientat și plin de regrete ca noi.

Nu doar că avem multe lucruri de ascuns, ci ne pricep de minune să ne și mințim. Înclinația noastră spre autoamăgire face parte din tragedia umană. Tehnicile noastre sunt multiple și ușor de observat:

  • Devenim dependenți. Nu neapărat de heroină sau whisky, ci de activități zilnice inofensive, ce trec neobservate și nu ridică niciun semn de întrebare. Suntem setați pe citirea știrilor sau curățenia din casă, pe antrenamente sau pe preluarea unor proiecte noi la locul de muncă. Din exterior poate părea că suntem doar productivi, dar indiciul cu privire la comportamentul nostru compulsiv se ascunde în motivele care ne-au determinat să facem aceste lucruri. Citim știrile pentru a ne ține distanță de noi înșine; lucrăm la un proiect pentru a nu lucra cu mintea noastră. Dependența este corect semnalată nu de ceea ce face o persoană, ci de modul în care o face și, mai ales, de dorința de a evita orice contact cu unele din laturile sale. Suntem dependenți de fiecare dată când suntem legați maniacal de ceva, de orice, pentru a ne ține la distanță de sentimentele mai întunecate și mai tulburătoare.
  • Mințim când ne arătăm extrem de veseli. Pare, în mod convenabil, aproape imposibil să distingi asta de fericire. Dar, prin trăsătura sa lipsită de scrupule și prin optimismul său exagerat, veselia agresivă are prea puțin de a face cu adevărata satisfacție. Persoana care este în mod neîncetat veselă nu vrea doar senzația de fericire; ea nu tolerează că ar putea fi tristă în vreun fel, atât îi sunt de neexploatate și potențial copleșitoare sentimentele sale de dezamăgire și mâhnire în spate.
  • Mințim când atacăm și denigrăm lucrurile care ne plac, dar pe care nu am fost în stare să le obținem. Îi înlăturăm pe oamenii cu care altădată ne doream să fim prieteni, carierele pe care am sperat inițial să le avem, viețile pe care am încercat să le imităm. Reconfigurăm un obiectiv scontat, dar dureros de înșelător, în speranța de a nu fi nevoiți să îi percepem pierderea pe deplin.
  • Mințim printr-un cinism generalizat, direcționat spre orice și oricine, pentru a înlătura durerea cauzată de un lucru sau altul în particular.
  • Mințim umplându-ne mințile cu idei impresionante ce le semnalează vădit inteligența noastră altora, asigurându-ne că nu vom avea prea mult spațiu rămas pentru a descoperi sentimente îndepărtarte de ignoranță sau confuzie, pe baza cărora dezvoltarea personalității noastre nu ar stagna vreodată. Obținem diplome de la institutele de studii avansate sau poziții în consiliile editpriale ale revistelor științifice. Mintea noastră e ticsită cu date ezoterice. Putem informa cu iscusință o masă întreagă de oaspeți cine a scris Enchiridion (Epictet) sau putem descrie viața și vremurile lui Dogen (fondatorul budismului Zen). Dar nu ne amintim aproape deloc cum era viața noastră în urmă cu mult timp, înapoi în casa veche când ne-a părăsit tata, când mama a încetat să zâmbească, iar încrederea noastră s-a spart în bucăți. Ne bazăm pe farmecul învățăturii pentru a limita toate lucrurile pe care ar trebui să le auzim cu adevărat.
  • Mințim când pretindem că suntem mai simplu decât în realitate și că prea multă psihologie este lipsită de sens.

(…)

Trebuie să ne spunem nouă înșine puțin mai mult adevăr, întrucât plătim un preț prea mare pentru tainele noastre. Ne diminuăm posibilitățile de evoluție. Închidem porțiuni extinse din mintea noastră, ajungând lipsiți de creativitate, morocănoși și defensivi, în timp ce cei din jur trebuie să ne suporte iritabilitatea, jalea, veselia prefăcută sau raționamentele defensive.

Dragostea de sine este calitatea care determină cît de buni prieteni putem fi cu noi înșine și cît de mult rămînem de partea noastră, de la o zi la alta.

Cînd întîlnim un străin care posedă lucruri în plus, cît de repede simțim milă față de noi înșine și cît de mult putem să ne asigurăm de demnitatea lucrurilor noastre și de modul în care sîntem? Cînd o ta persoană ne frustrează sau ne umilește, putem lăsa insulta să dispară, sîntem capabili să percepem răutatea lipsită de sens din spatele atacului sau rămînem devastați și deprimați, identificîndu-ne implicit cu verdictul dușmanilor noștri?

În relații, avem destulă iubire de sine pentru a ieși dintr-o relație toxică? Sau sîntem atît de nemulțumiți de noi înșine încît credem că merităm fără doar și poate doar lucruri rele? Putem îndrăzni să ne admitem greșelile sau recunoașterea erorii și a vinovăției ne apropie prea mult de un sentiment general de nulitate?

Ne putem împotrivi nevoii de a îi mulțumi pe alții fără vreun pic de discernămînt? Sîntem îndeajuns de conștienți de contribuția noastră reală, pentru a avea puterea de a spune NU atunci cînd trebuie?

Întotdeauna motivul pentru care oamenii sînt răi e acela că se află în dificultate. Calomniază, bîrfesc, denigrează și mîrîie pentru că nu sînt într-o stare bună. Deși par puternici, deși atacurile lor îi plasează într-un rol aparent dominant, intențiile lor rele sînt dovada de care avem nevoie pentru a ști cu siguranță că nu sînt bine.

Oamenii mulțumiți nu simt absolut deloc nevoia de a-i răni pe ceilalți.

Întotdeauna motivul pentru care oamenii sînt răi e acela că se află în dificultate. Calomniază, bîrfesc, denigrează și mîrîie pentru că nu sînt într-o stare bună. Deși par puternici, deși atacurile lor îi plasează într-un rol aparent dominant, intențiile lor rele sînt dovada de care avem nevoie pentru a ști cu siguranță că nu sînt bine.

Oamenii mulțumiți nu simt absolut deloc nevoia de a-i răni pe ceilalți.

Arta de a trăi depinde în mare parte de abilitatea de a ne înțelege spinii (durerile) și de a-i explica cu un minimum de grație celorlalți – și, cînd sîntem de cealaltă parte a ecuației, de a ne imagina și spinii celorlalți, chiar și cei ai căror așezare și dimensiuni precise nu le vom cunoaște niciodată cu adevărat.

Găsiți cartea redusă aici.

 

O altă carte deșteaptă din aceeași gamă a inteligenței emoționale este Înțelepciunea psihopaților, a lui Kevin Dutton. Există voci care spun că e o carte care fie găsește justificări psihopatiei, fie că o ridică în slăvi – de altfel aud des de la oameni ignoranți că cu asta se ocupă psihologia și psihologii: caută scuze oamenilor. Lol. Or, aceasta este o carte care studiază psihopatia și o privește din unghiuri multiple. Într-o lume condusă într-o măsură mare de psihopați și sociopați, e o carte extrem de utilă. De altfel, autorul pleacă de la premisa că toți sîntem puțin psihopați (aici toți sîntem nebuni, scria Lewis Carroll)de altfel, la finalul acestui articol veți găsi și un test care să vă ajute să vedeți cît de psihopați sînteți, în caz că vă arde curiozitatea sau sînteți în negare.

Iată la ce se referă Dutton:

Psihopații sînt neînfricați, încrezători, carismatici, nemiloși și foarte concentrați. Și, în ciuda convingerii majorității, nu sînt în mod necesar violenți. Dacă vi se pare că spusele noastre sună bine, nu vă înșelați deloc. După cum am văzut, totul depinde de ceea ce S3 ascunde în străfundurile sertarelor personalității fiecăruia. În niciun caz nu putem spune că problema e clară, adică ești sau nu psihopat. Există multe alte zone interne și externe ale acestei tulburări. Asemănătoare traseelor subterane ale metroului. Există un spectru al psihopatiei, în cadrul căruia fiecare dintre noi își găsește locul și unde doar un mic segment de rezistenți locuiesc în „centrul orașului”. 

Gîndiți-vă la aceste trăsături psihopatice ca la butoanele și canalele unor console audio dintr-un studio de înregistrări. Dacă le fixezi pe toate la maximum, rezultă o muzică inutilizabilă. Dar dacă dozezi sunetele, unele canale mai sus, altele mai jos – cum ar fi curajul, concentrarea, lipsa empatiei, ascuțimea minții – atunci poți obține un chirurg cu o treaptă deasupra tuturor celorlalți.

Ipoteza nu tocmai plăcută, conform căreia toți suntem un pic duși cu pluta, nu este chiar de ignorat.

Faptul că lumea e mai degrabă un balamuc în care umblă(m) mulți bolnavi psihic nediagnosticați și că e bine să dezvoltăm acele laturi care fac din psihopații funcționali oameni de succes nu e o teză nouă. Puțini oameni sînt cu adevărat echilibrați; e mult mai plauzibil să întîlnim ființe aflate la spectrele opuse, ori prea empatici, ori perverși, sociopați, narcisiști, psihopați. (De altfel, sfinții și psihopații pot fi întîlniți la extremele aceleiași trăsături – empatia.) Lipsa educației emoționale face să nu fim în stare să detectăm tulburările de personalitate cu prea mare ușurință și să picăm în plasa fermecătorilor, fascinanților psihopați și sociopați. E nevoie de multă luciditate pentru a vedea dincolo de personajele pe care și le construiesc, de travestiurile lor, or, asta devine foarte dificil de făcut atunci cînd ele sînt special concepute pentru a cădea în admirație, în mreje, în îndrăgostire pentru ele. Cum devii un pic psihopat în mod conștient, cît să îi vezi și să beneficiezi de plusurile lor (un psihopat trăiește mereu în prezent, nu face depresii și nici anxietate, de exemplu), iată ce poți afla din această carte care mie mi-a plăcut tare mult. Mai las un citat, despre citit de astă dată, din ea.

Cu ajutorul fMRI, în Laboratorul de Cogniție Dinamică de la Universitatea Washington, Zacks și colegii lui au tras cu ochiul în profunzimea creierului unor voluntari, în timp ce ei citeau povești. Astfel, s-a obținut o imagine grăitoare a modului în care creierul nostru construiește propriul nostru simț de sine. Schimbările de loc ale personajului (de exemplu a ieșit din casă) erau asociate cu o activitate crescută în regiunile lobilor frontali, cunoscute pentru rolul important în controlul mișcărilor de apucare.  Cel mai important lucru a fost, însă, a fost constatarea faptului că schimbările de scop ale personajului au relevat o activitate crescută în cortexul prefrontal, care a generat, la rîndul lui, o înțelegere defectuoasă a ordinii și stricturii acțiunii planificate intenționat.

Se pare că imaginația chiar acționează în acest fel. De cîte ori citim o poveste, nivelul de implicare se manifestă în sensul că noi „simulăm mental toate situațiile noi întîlnite în poveste”, susține cercetătorul principal al studiului, Nicole Speer. Creierul nostru întrețese aceste situații nou întîlnite cu informațiile și experiențele noastre, pentru a crea un mozaic organic de sinteze mentale dinamice.

Citirea unei cărți sapă căi neurale noi în piatra de temelie a scoarței cerebrale antice a creierului nostru. Transformă modul în care vedem lumea. Ne face mai atenți la viețile interioare ale celorlalți, cum spunea Nicholas Carr în eseul său recent, Visele cititorilor.

Devenim vampiri fără să fim mușcați. Cu alte cuvinte, mai empatici. Cărțile ne fac să vedem lumea într-un mod în care imersiunea obișnuită în Internet și lumea rapidă, virtuală, pe care ne-o oferă acesta, nu reușește.

Găsiți Înțelepciunea psihopaților aici, de asemenea cu reducere. 

 

Iată și chestionarul de psihopatie promis mai sus. Psihologii folosesc termenul „trăsături întunecate” pentru a subsuma trăsăturile de personalitate de tip machiavelic, psihopat sau narcisist. Indivizii înalți în D vor urmări fără milă propriile lor interese, chiar și atunci când îi afectează negativ pe ceilalți (sau chiar pentru asta), avînd în același timp credințe care justifică aceste comportamente. Toți avem și trăsături întunecate, în mod evident. Îl poți face aici, toate datele sînt confidențiale și e important să fii sincer ca să vezi cum stai pe bune 🙂

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments