totul trece

0

Am ieșit să alerg prima dată după mai bine de două luni. Mi-am făcut curaj – dacă nu mă simt bine, mă întorc și mai aștept. În timp ce mă îmbrăcam cu echipamentul de alergat mă gîndeam cît de mult alergam înainte de covid, băgam zece kilometri fără să îi simt. Cît am stat la mare, în mai, am alergat zilnic pe plajă, eram foarte în formă.

Încep ușor. Mai întîi remarc poteca și pădurea atît de bine știute. Mai goale decît mă așteptam. Și mai fanate – se simte în aer toamna care stă să înceapă. Un șarpe mic s-a aventurat  să treacă de pe o parte pe alta a drumeagului, sar peste el și îi zîmbesc. E și el o vietate care se zbate să trăiască și să rămînă vie. Mii de gînduri și flashbackuri îmi trec prin cap în viteză mult mai mare decît alerg. Uite, vara a ajuns la un capăt și anul ăsta greu mai are puțin și va trece și el. Parcă ieri înfrunzeau copacii ăștia și peste lume se lăsau frica și boala. Parcă ieri mă temeam să ies din casă, parcă ieri îmi scriam declarații și le semnam ca să pot ieși să alerg, parcă ieri se insinua leneș vara. Parcă ieri aflam că sînt bolnavă. Iar azi alerg iar, și primăvara a trecut, și vara a trecut, și boala, și apoi va trece și toamna, cărările astea pe care alerg iar se vor umple de frunze roșiatice și galbene. Cîte primăveri, veri și toamne am alergat aici, și toate au trecut, au rămas imagini și mirosuri suprapuse.

Singurul lucru pe care mă pot baza în această viață e că totul trece. Iar asta e cînd vestea bună, cînd vestea rea. Cînd stai întins la soare și marea scînteiează placid în fața ta e vestea rea. Cînd stai întins în pat cu boala secolului, e vestea bună. Totul trece. Uite o ciupercă, pare și ea trecută.

Găsesc la locul meu secret săpunul negru de argilă pe care l-am ascuns lîngă izvorul care picură lent acum două anotimpuri. L-am pus acolo să mă pot spăla bine-bine pe mîini, precum chirurgii, înainte să iau apa rece și bună în căușul palmelor și să o sorb. Nu aș fi vrut să sorb și virusul odată cu ea, nu? Sau așa îmi spuneam atunci, cînd nu știam că am să-l iau oricum, oricîte săpunuri aș consuma. Îmi face bine să îl găsesc acolo. Îmi spăl mîinile rîzînd de mine și sorb apa rece îndelungat. Apoi alerg mai departe prin pădure. Nu mă simt prea obosită, picioarele mă duc, ceasul îmi vibrează ușor pe piele de cîte ori mai închei un kilometru. Felicitări, poți reuși, îmi spune. Firește că pot reuși, îl ironizez. Vorbesc des cu ceasul, nu e cazul să se alerteze nimeni. Cînd fac cinci kilometri, decid să mă întorc acasă. E de ajuns. E și mîine o zi. Soarele cade pieziș peste pădure, privesc cerul printre coroanele copacilor – sînt vie și alerg iar, cerule, sînt vie și alerg iar, copacilor – și mă umple o bucurie care se umflă în mine ca un balon. Totul trece, îmi spun, și cobor în goană din pădure.

 

 

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments