muzeul inocenței

Cînd am ajuns pe Cucurkuma Cadessi, am intrat în altă lume. E foarte devreme, soarele se aține peste clădiri, pe stradă nu mișcă nimeni. După trei zile petrecute în gaura buricului Istanbulului, în piața Taksîm, în devălmășia de oameni, limbi, negustori și mușterii, îmi pare că aici nici nu e același oraș. Îmi revizuiesc gîndul înfiripat anterior că nu aș rezista nici o săptămînă în orașul ăsta. Megapolis, nu oraș.

Cobor spre clădirea în care s-au întîlnit Kemal și Fusun, iar strada e plină de magazine de antichități. Zîmbesc, căci știu că Pamuk așa a construit cartea: cu fiecare obiect cumpărat de la anticari a imaginat încă o scenă. A construit muzeul în paralel cu cartea, a strîns obiecte de-a lungul anilor și a scris plecînd de la ele, iar asta mi se pare fascinant. Colegii din grupul de presă nu au ajuns, așa că plec să explorez strada și magazinele cu vechituri. Găsești absolut orice îți poate trece prin minte aici, de la insigne la radiouri, și fiecare obiect a aparținut cuiva și ar putea spune o poveste, poate la fel de înduioșătoare ca a celor doi amorezi. Mă opresc la un ceainic de alamă ruginit, dar pictat manual cu motive turcești, e un obiect superb, negociez cu turcul mustăcios care îl are, îl iau pe nimic aproape – totul costă aproape nimic. Îl îndes fericită în geantă și mă duc iar să mă vîntur prin fața muzeului, doar-doar.

Muzeul inocenței e una dintre cărțile care mi s-au înfipt bine în inimă – nu întîmplător apare în Orbi. Îmi doream să ajung aici, să văd și povestea obiectelor, a clădirii. În sfîrșit, ne-am adunat și intrăm, fără să înțeleg de ce am stat să ne adunăm, căci locul este o experiență atît de solitară (mai ales că mi-am pus căștile și îl ascult pe Orhan Pamuk vorbindu-mi) încît aș fi putut intra de mult. Am intrat în muzeu precum am intrat în carte. Peretele cu cele 4213 mucuri de țigară pe care Fusun le-a fumat, iar Kemal le-a tezaurizat, mă impresionează la lacrimi. Sunt acolo lucrurile furate de el din blocul Compasiunea și aduse acasă, rochia și mănușile de piele ale lui Fusun de cînd învăța să conducă, dar și mulțimea de obiecte care recreează nu doar atmosfera din carte, ci și din Istanbulul acelor vremuri. Cutiile cu obiecte vechi combinate cu filme scurte, pasajele din carte care curg în ureche, totul respectă cronologia cărții: pe măsură ce urci în casă, te apropii de final, ca să ajungi în cămăruța lui Kemal, unde i-a povestit totul romancierului, cu patul și fotoliul unde stăteau cu rîndul uneori, valiza. E un muzeu al unei iubiri la limita obsesiei. Pe peretele ultimei încăperi, sunt manuscrisele lui Pamuk, iar să văd felul în care și-a construit cartea, schițele, modul vizual de lucru, a fost pur și simplu fascinant, am rămas minute în șir fixată pe cîte o pagină, încercînd să înțeleg.

Povestea lui Kemal și a lui Fusun nu e o poveste complet neobișnuită: un tînăr bogat, logodit cu o fată din lumea lui, se îndrăgostește de o fată săracă, rudă mai puțin apropiată și trăiesc ascuns, în apartamentul lui din blocul Compasiunea (ah, ce nume!), momente de intensă tandrețe și senzualitate. El sărbătorește logodna cu fata bogată, ea dispare, iar cînd se reîntîlnesc e deja măritată cu un regizor sărac. Kemal rămîne aproape de ei, sub pretextul că îi finanțează un film soțului, și continuă să adune, furînd de data asta, (obsesia lui pentru obiectele care îi aparțin sau le folosește Fusun începuse încă din apartamentul din Compasiunea și ea da, este neobișnuită) lucrurile ei, pe care decide să le transforme într-un muzeu al dragostei chiar în casa unde ea a trăit cu soțul ei și unde el era un vizitator nelipsit. Finalul cărții, pe lîngă că dezvăluie finalul iubirii, construiește și ideea viitorului muzeu în care mă aflu eu. Singurul muzeu din lume dedicat unei cărți. Un muzeu al unei iubiri poate neobișnuite, însă al lucrurilor obișnuite care o alcătuiesc.

Am plecat profund tulburată, m-am plimbat puțin pe străzile din jur, parcă așteptînd, precum cîndva Kemal, să o zăresc pe Fusun.

În grupul cu care am fost eu acolo, existau jurnaliști străini care nu numai că nu citiseră cartea, dar nici nu auziseră de ea. Ba chiar eram singura care o citise.  Și tot s-au bucurat cu toții de muzeu, l-au explorat, au înțeles lumea așa cum era ea în Istanbulul anilor 70-80. Au înțeles emoția profundă pe care o păstrează lucrurile care amintesc de ceva foarte important, așa cum e o iubire la limita obsesiei. Indiferent dacă ați apucat să o citiți sau nu, mergeți să vedeți Muzeul Inocenței dacă vă întîmplați prin Istanbul. De fapt, citiți și cartea, e pur și simplu minunată.  (O găsiți aici, la un preț excelent, în colecția top 10 de la Polirom.)