Contemporary Istanbul – o experiență

Contemporary Istanbul – o experiență

De |2018-10-13T16:13:36+00:0024 septembrie, 2018|Categorii: lansări și alte evenimente, Slider|Etichete: , , , , |4 Comentarii

Trebuie că am ațipit, fiindcă mă trezesc în ciripiri vesele și cîntecele într-o limbă pe care nu o înțeleg deloc. Pe ecranele din avion se derulează un film animat cu personaje Lego care cîntă voios despre regulile de securitate în timpul zborului. Contrariant pentru mine, dar e antrenant, așa că mă uit la el, deși nu înțeleg nicio boabă. Urmăresc și versiunea în engleză, la fel de veselă, apoi adorm la loc. Mă trezește o stewardesă frumoasă, care îmi așază mîncarea în față. Mănînc, deși e o oră imposibilă pentru micul dejun, abia se crapă de ziuă, apoi adorm la loc, foindu-mă și invidiindu-l pe tipul de lîngă care are pernă specială pentru zbor. Mă trezesc abia cînd trenul de aterizare atinge pista. Sunt în Istanbul. Pentru prima oară în viața mea.

După debarcare, văd o pancartă mare cu numele meu pe ea. Mereu mi-am dorit să fiu așteptată în aeroport cu o pancartă cu numele meu pe ea. Mă face să mă simt importantă. Tipa care o poartă mă conduce la o mini-mașinuță electrică și mă plimbă cu ea prin tot aeroportul; mă simt ciudat cocoțată pe drăcovenia aia și alunecînd fără zgomot printre oameni care merg pe jos. Nu stăm la coadă la controlul pașapoartelor, mă conduce pe un culoar separat, iar apoi la o limuzină cu șofer îmbrăcat ca în filme. Pe mașină scrie VIP și CI, adică Contemporary Istanbul, tîrgul de artă contemporană la care am venit. Urc rîzînd în sinea mea, deci așa se simte să fii vipă, Petronelo, ia aminte și învață, cine știe la ce o să-ți trebuiască vreodată!

Orașul e liber la ora asta, îmi spune șoferul, aveți noroc, și pleacă în trombă. Istanbulul îmi pare uriaș, întins pe coline pînă hăt, departe, aglomerat și viu, cu moscheile și minaretele străpungînd albastrul spălat al cerului, cu oameni pestriți, amestecați, cu traficul haotic și zgomotele lui ca de bîlci. Mă sperie și mă fascinează. Facem 25 de minute pînă în piața Taksim, unde se află hotelul. Sau unde credem că se află, căci șoferul încurcă hotelurile și mă lasă la altul, nu prea departe de cel bun nici ca distanță, nici ca denumire, dar suficient de departe cît să fie greu de parcurs cu bagajele după tine. Mă umflă din nou rîsul, mai ales că a plecat repede să aducă mașina de unde o lăsase parcată provizoriu, ca să aștepte să mă schimb, pentru că trebuie să ajung la masă, cu restul presei, conform programului. Plec pe jos, tîrînd  bagajul prin piața care a fost cartierul general al atîtor proteste și despre care știu atîtea lucruri dureroase. Piața e destul de pustie la ora asta, agitația încă nu a început, și măturată de un vînt răcoros. Trec pe lîngă un vînzător ambulant de castane și o femeie complet acoperită de văluri negre, cu un ochi în gps și cu celălalt scrutînd împrejurimile. Îmi cad ochii pe o reclamă, aflată chiar în fața hotelului, după cum am să descopăr imediat, cu o femeie cu capul acoperit, însă foarte aranjată, frumoasă și elegantă – chiar și baticul care îi acoperă capul în stil musulman e de mătase colorată, și sunt înciudată că nu știu limba, să înțeleg ce produs promovează.

Check-in-ul la hotel merge repede, iar șoferul a fost anunțat unde să vină și trebuie să apară din clipă în clipă, așa că urc repede să mă schimb. De cum deschid ușa, văd marea pe fereastră: am o priveliște superbă asupra Bosforului. O clipă nu respir de fericire. Nimic nu mă fericește mai tare decît cîte un moment de frumusețe întîmplătoare – accidental beauty. Pesemne că îmi petrec viața în căutarea lor.

Mă trezesc la masă cu o mulțime de străini. Știm cine suntem, fiindcă avem călăreți pe care scrie numele fiecăruia și cu ce se ocupă. Organizatorii vor să socializăm între noi, așa că ne amestecă bine, abia dacă am apucat să îi salut pe românii din grupul nostru. Stau la masă cu un francez grizonant și mustăcios de la Le Monde, cu cîteva doamne englezoaice de la publicații mai puțin cunoscute, un australian de la Sidney Morning Herald și o jurnalistă româncă. Australianul a fost la noi în țară în primele zile după Revoluție, așa că ne povestește cu lux de amănunte peripețiile lui prin România, mîncarea proastă și puțină, haosul, spaima. Suntem serviți cu mîncăruri al căror nume îmi e complet nefamiliar, prezentate chiar de chef-ul restaurantului însuși, cu un gust divin. Chelnerii sunt cei mai politicoși și serviabili chelneri pe care i-am văzut vreodată, iar senzația asta mi se va accentua cu fiecare zi. Iar mîncarea, cea mai bună mîncare pe care am gustat-o vreodată. Povestim despre soarta presei scrise, o jelim mai degrabă, le povestim halul în care a ajuns în România, ei ne spun halul în care a ajuns în țările lor.

Tîrgul nu este încă deschis pentru public, abia de mîine se va putea vizita, suntem privilegiați. 83 de galerii, din 22 de țări, 13 ediții. Artă contemporană pentru toate gusturile. Suntem și noi, românii, printre ei, sunt galeriile Zorzini și Plan B, aduși de cei de la București Mall, al cărui patron e turc și îndrăgostit de patria lui adoptivă, România. Plan B sunt faimoși, toată lumea știe de ei și de legătura cu Ghenie, care e vîndut de cele mai mari case din lume, pe sume care înfierbîntă mințile tuturor. Nu au nimic semnat Ghenie, însă, spre dezamăgirea mea, care aș fi vrut să văd de aproape un tablou de-al lui; aici promovează artiști mai puțin celebri ca el: Gheorghe Ilea, de exemplu, expune mai multe lucrări. La Zorzini îi găsești pe Szilard Gaspar și Vlad Berte.

Plec într-un tur al tîrgului. Multe materiale eco și reciclabile. Multe tipuri de materiale, în general. De la plicuri folosite de ceai pînă la aluminiu și neon, totul e uzitat pentru a face artă mai de calitate sau mai kitsch. Sunt cîteva teme recurente în lucrările artiștilor: femeia oprimată, refugiații, durerea în toate formele ei, revizitarea unor opere clasice sau cult etc. Multă artă digitală, foarte mult neon, colaje, instalații, pictură hiperrealistă care te poate induce lejer în eroare că e fotografie. Eu sunt o profană, hai, maximum o neofită, așa că absorb totul cu încîntare.

Într-un colț, mă atrage o galerie unde sunt expuse niște inscripții și desene murale în neon care îmi transmit o durere sfîșietoare. I can not remember the sound of your voice. Ama mi. Un cap pe care scrie Salvati. Strigă la tine de pe pereți. Curatoarea se apropie, îi spun că mi se par extrem de tulburătoare lucrările, ea mă întreabă dacă vreau să le știu povestea, dar o întrerup fiindcă nu vreau să o știu înainte de a-i spune eu ce îmi transmit: durere, singurătate, sfîșiere, gol, pustiu sufletesc, totul cu o intensitate teribilă, care mă tulbură foarte tare. Zîmbește: artista, o grecoaică care trăiește la New-York, a vizitat multe închisori, a preluat inscripții și desene de acolo și le-a transformat în lucrările astea, pe care le văd eu acolo. Așadar, simțisem închisoarea din ele, nu mă înșelasem. Esmeralda Kosmotapoulos, artista, e și ea în zonă, o femeie tunsă scurt, tînără și frumoasă, exact cum mi-o imaginasem, o privesc, dar nu mă duc spre ea să-i vorbesc, prefer să rămîn cu imaginile astea în minte.

Mă mai opresc fascinată lîngă cîteva lucrări, toate exprimînd durere, confuzie, singurătate. O sculptură care reprezintă o femeie strînsă în poziția copilului, un tablou în tablou cu o femeie rănită (Ismet Dogan), lucrările popularului Ali Elmaci, oamenii-bețe-de-chibrituri, arși la capete ai lui Wolfgang Stiller. Mai încolo, le reîntîlnesc pe Marilyn Monroe și Audrey Hepburn, dar și pe Fata cu cercelul de perlă sau cîteva tablouri celebre ale lui Van Gogh, amestecate în lucrările unor artiști de care nu am auzit pînă acum. Într-un alt colț, un Hercules de marmură ține un selfie-stick în singurul braț disponibil și se pozează cu toți trecătorii, ba chiar postează pe Instagram selfieurile rezultate. Mă îndes și eu, firește.

În compensație, dau de un Warhol cîțiva zeci de metri mai încolo. Accidental beauty.

Wolfgang Stiller, matchstickman

Ismet Dogan, wound

Berk Arican, Warhol – 15 minutes & Van Gogh 29 july 1890

Nesren Jake, funland syria family walking

Nesren Jake, funland syria mickey

Seoung Lee, linespace

Andy Warhol, red lenin

După ce obosesc de umblat, pozat și admirat, mă întorc la ai noștri. O echipă de televiziune îi ia interviu lui Affan Yildirim, turcul iubitor de România și de artă românească, care aduce de cîțiva ani artiștii români la Contemporary Istanbul. Povestește că și pentru mall a contractat tot artiști să decoreze, așa înțelege el să sprijine oamenii talentați. Ce e drept, ultima oară cînd am fost acolo, am fost să vizitez un magazin unde expuneau designeri români lucruri foarte frumoase. Pe Alina Răchieru și al ei Pineberry îi știu de mult, cu Laura Olaru și gențile ei am făcut atunci cunoștință. Și mie îmi place să promovez artiști și designeri români, mă sperie gîndul că într-o zi o să avem doar două sau trei companii care vor înghiți și devora tot ce e mic și creativ. Cînd termină, Affan mă întreabă pe cel mai normal ton posibil ce aș schimba dacă aș avea putere în businessul lui, iar apoi mă ascultă cu multă atenție, de parcă și-ar nota în cap tot ce spun eu. Încearcă să le spui unor români că greșesc undeva, îmi zic în mine.

De acolo, plonjăm direct în cel mai bun loc unde se pot mînca baclavale și cataif, localul predilect al localnicilor. Ce e drept, e plin pînă la refuz de turci fundamentaliști, iar printre ei, rătăciți, și cîțiva ca noi. Primim cel mai mare și asezonat platou cu dulciuri turcești, bașca cîteva cupe uriașe de înghețată turcească, pe care tăbărîm fără să ne pese de calorii sau siluetă. Cataiful ăla, cu înghețată să-i mai taie din dulceață, posibil să fie cel mai bun dulce pe care l-am mîncat vreodată. Gustăm din toate pînă nu mai putem respira bine. Jihadul caloric, cum îl numește cineva din grup. Apoi, mai grei cu cîteva cataifuri și baclavale, ne ducem la hotel să ne schimbăm pentru recepția de inaugurare.

Două ore mai tîrziu, sunt în plină scena petrecerii din La Grande Belleza, dar mai potolită. Suntem în cel mai fancy loc de evenimente din inima Istanbulului, o clădire din cărămidă ce a ars, iar pe scheletul ei au fost așezați pereți și tavane de sticlă care o închid perfect, într-o combinație strălucită și strălucitoare, mai ales noaptea, cu toate luminile aprinse. Chelneri cu papion ne aduc încontinuu feluri miniaturale de mîncare delicioasă, jihadul caloric continuă. Spațiul se umple ușor-ușor cu cea mai bună lumea a artei, cu cea mai bună lume din Istanbul și de aiurea, artiști, colecționari, curatori, milionari. Se vîntură genți și încălțări, cercei și brățări cu briliante, haine scumpe, mirosuri, priviri, gesturi, cuvinte, rîsete, fluturări din gene. E o lume pe care nu o cunosc și pe care o privesc cu mirare, ca pe o bizarerie. Bărbați frumoși, supli, arătînd perfect în costumele lor perfect croite, femei superbe, suple, perfecte în hainele lor obscen de scumpe și perfecte, schimbînd amabilități sau dansînd ușor.

Eu aștept ca ai mei, lăsați în Milano în dimineața aia, să aterizeze acasă, cu un ochi în telefon. Doi colecționari de artă trecuți bine de a doua tinerețe, unul francez și celălalt din Kurdistan, dar stabilit la Paris, încep o conversație nesfîrșită cu colega mea cu care sunt pe terasă, cu un pahar de vin și o țigară, admirînd Bosforul noaptea. Mă strecor înăuntru, mai beau o gură de vin, refuz patru chelneri insistenți cu platouri pline de bunătăți mignone. Sunt trează de mai bine de 20 de ore, am făcut peste 19.000 de pași azi, vreau doar să mă prăbușesc în pat. Ceea ce și fac, jumătate de oră mai tîrziu, nu înainte să cuprind malurile luminate ale Bosforului în ochi pentru ultima dată înainte să alunec într-un somn dens, fără vise.

Ne-am trezit foarte devreme, am luat micul dejun rapid, să ajungem la Pierre Loti, locul unde e musai, ni se spune, să bem o cafea turcească și să privim Constantinopolul de sus. Eu urc în cameră pentru un minut, la fel și altă colegă, în timp ce alți doi din grupul nostru cer la recepție un taxi, fără să se aștepte că recepționerul va ieși pe stradă și îl va opri pe primul. Așa că iată-i în mașină, cu un șofer nervos care nu mai are chef să ne aștepte și pe noi, gesticulează nervos și amenință că pleacă. Alergăm și ne suim în taxi, el demarează cu scîrțîit de roți și conduce dement – așa fac toți taximetriștii aici, mi se spune –  pe străzile înguste, fără pic de respect față de reguli, în timp ce vorbește furios la telefon. La un moment dat, oprește și ne face semn să coborîm, iar noi coborîm, căci ne imaginăm că am ajuns. Aș, suntem la kilometri distanță, așa s-a răzbunat el pe noi. Așa că oprim alt taximetrist, mult mai calm, de fapt atît de calm încît scrolează încontinuu Instagramul, cît timp durează călătoria. Dă play la un video, rîde. E prima oară cînd merg într-o mașină în care șoferul se uită la telefon non stop, am ochii cît cepele și inima cît un purice turcesc.

panoramă de la Pierre Loti

Bate vîntul și soarele stă ascuns sub o pătură fină de nori, așa că intrăm în cafeneaua din casa unde poetul s-ar fi iubit cu fiica sultanului, bem ceai și cafele turcești, găsim un copac-inimă și ne pozăm. Apoi ne pornim spre bazar, un must-see, mi se spune. Prima senzație pe care o am este că am intrat într-un bazar de pe vremuri de la mine din oraș, din cele care au fost rase de pe fața pămîntului cu ani în urmă. Haine și accesorii contrafăcute mai bine sau mai prost, după case mari de modă, turcisme, cum li se spune pe bună dreptate, turci care te îmbie să le fii mușteriu, unii chiar în românește, dacă te aud vorbind. Haide cumparat haine, Romania, Hagi, Johannis, zice unul. Toți mă privesc într-un fel insistent și imposibil de carnal în care nu am mai fost privită pînă acum, de parcă eu aș fi marfa și totodată negustorul, nu ei. Primesc invitații, mi se spune că pentru mine e gratis, sunt măsurată, cîntărită, dezbrăcată și penetrată de zeci de perechi de priviri. Peste tot Gucci, Channel, Philip Plein, Dolce Gabbana, Versace, mai false decît prima mea soacră, dar și covoare orientale, veselă pictată, lămpi de sticlă colorată, mirodenii, ceaiuri, aur și argint, gablonțuri, tot ce poți cu mintea să-ți închipui puteai găsi acolo, la prețuri mici și foarte mici. Lira e oricum foarte jos din cauza inflației, așa că iau pe mai nimic două ceaiuri și niște zatar, să întind cu pîine cu maia în ulei de măsline peste care presar un vîrf de cuțit din praful gustos.

Rămînem în bazar pentru masa de prînz, o experiență specială, ni se spune. Nusr-Et e localul unui fost măcelar, acum celebru în lume. Portretul lui e înrămat la loc de mare cinste în restaurant. Ne uităm pe net și-l găsim în niște video-uri care au milioane multe de vizualizări, în timp ce mînuiește un iatagan cu gesturi exagerate, în bustul gol. Rîdem ferit, să nu ne vadă chelnerii care fac parte din același trib al celor mai amabili chelneri din lume. Iar jihadul culinar se dezlănțuie cu o putere nebănuită. Felurile de mîncare se succed, unul mai bun și mai fraged și mai spectaculos decît celălalt. Gust puțin din fiecare. Friptura de vită e de departe cea mai fragedă și mai gustoasă friptură pe care am mîncat-o în viața mea, iar floarea de ceapă prăjită pe care cu greu am identificat-o drept ce era ar putea rămîne singurul fel de mîncare pe care să-l mănînc pentru tot restul vieții și nu m-aș sătura.

Servirea e spectacol și ea. La masa alăturată, un chelner mustăcios se joacă cu un scuipător de flăcări cu care le prăjește carnea mușteriilor, iar băiatul care ne servește cataiful, după încă două feluri de carne la care spun pas, folosește un iatagan care îmi amintește de ieniceri și imperiul otoman, pentru a pune înghețata în mijloc, zicînd mărunt din gură la fiecare mișcare: ciki, ciki, ciki. Și tot așa, cikicikiciki pentru fiecare dintre cei douăzeci de oameni aflați la masa noastră.

Rostogolindu-ne, că de mers nu mai poate fi vorba, ne întoarcem la tîrg, acum deschis și pentru vizitatori. Revăd totul cu ochi odihniți și mă opresc mai aplicat la acele lucrări care mi-au atras atenția și ieri. Definitiv, grecoaica e preferata mea. M-a atins puternic. Mă las să simt tot ce e de simțit. Ne întoarcem la hotel cu microbuzul pus la dispoziție de organizatori, colegele mele cad late, eu o iau la pas singură  prin Taksim, să las să-mi curgă Istanbulul prin vene. Am senzația că sunt într-un mare bazar, de necuprins. Strada e foarte gălăgioasă, negustorii își strigă și aici marfa, castane calde, scoici, băieții care vînd înghețată lovesc cu bețele în cutiile de aluminiu, iar cînd apare un cumpărător joacă o scenetă demnă de un prestidigitator, că îi trece omului pofta de înghețată pînă o primește. Alții filmează. Vocea imamului răsună din difuzoare, tînguitoare, chemînd credincioșii la rugăciune, însă credincioșii sunt prea ocupați cu cumpărăturile ca să-i răspundă. Lumea pestriță, foarte numeroasă, mișcătoare, curge în sus și în jos pe strada străbătută de o linie de tramvai, formînd un uriaș corp comun și cinetic, din magazine și cluburi urlă muzici foarte diferite, ba orientale, ba electronice, femei complet acoperite de văluri se amestecă cu tipese în minijupe și pantaloni foarte scurți, bărbați blonzi, occidentali, colorați, se lovesc de turci mustăcioși în cămăși albe și pantaloni negri, limbile tuturor răsună tare din toate părțile, poți distinge concomitent 10-15 idiomuri diferite, așa trebuie că arăta și suna Babilonul, îmi spun cu spaimă, după ce Dumnezeu le-a încurcat oamenilor limbile. Peste tot văd genți cu sigle cunoscute și toate îmi par acum contrafăcute, după experiența bazarului. Pînă la urmă, și gențile sunt ca ființele, nu poți spune la prima vedere dacă sunt false.

Constantinopolul îmi pare un oraș paradoxal, un oraș al contrariilor, al culorilor și mirosurilor, un oraș în care poți într-un moment să fii la o petrecere simandicoasă cu cei mai educați și bogați oameni ai zonei, pentru ca momentul următor să fii prins în tentaculele mulțimii de pe Taksim sau în bazar, și toate manifestările astea să fie perfect naturale și autentice. Un oraș foarte bătrîn și foarte tînăr în același timp, în care fundamentaliștii și secularizații trăiesc într-un echilibru ce uneori pare precar, dar care rezistă, un oraș în care aproape 20 de milioane de oameni împart cele două maluri ale Bosforului, piețele, bazarul, moscheile, discotecile, librăriile, cafenelele, muzeele și aerul lui Allah cu turiștii, un oraș fascinant și extrem, dar și extrem de obositor. Coborîtă din castelul din satul din munții Toscanei unde mi-am petrecut ultimele două săptămîni și unde puteai să nu vezi picior de om, ci doar de pisică, zile întregi, rumoarea aceea stridentă și continuă, gălăgia aceea vulgară și neîntreruptă mă apasă teribil.

Nu îmi e foame, dar îmi iau cu o liră turcească două scoici amestecate cu orez iute de pe stradă și le înghit cu poftă. Voi mai mînca o porție în portul Eminonu a doua zi, după debarcarea din croaziera pe Bosfor și aceea va fi toată mîncarea mea pînă seara, în avionul care mă va duce acasă.

Urc în hotel epuizată și fericită, dar cu senzația că orașul acesta e prea mult pentru mine, m-ar arde rapid, m-ar consuma fără putință de regenerare dacă aș petrece vreme îndelungată în el. Voi descoperi însă, a doua zi de dimineață, cînd voi merge la Muzeul Inocenței lui Pamuk, un alt fel de Istanbul, liniștit și curat, însă asta e o poveste separată.

În noaptea de catran de dincolo de geamuri, orașul strălucește stins, somnoros, apele întunecate acoperă tăcute cornul de aur, iar eu adorm în patul alb și moale un somn profund, fără trezirile obișnuite, un somn cum numai în Constantinopol am dormit de multă vreme încoace.

(mai multe foto, pe instagram.com/petronelarotar)

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

4 Comentarii

  1. Adriana 24 septembrie 2018 at 11:30 - Răspunde

    Foarte mișto descrierea ta! Cand citesti chiar iti doresti sa vezi Istanbul ul! Mulțumesc!

    • Petronela Rotar 24 septembrie 2018 at 11:53

      Mulțumesc și eu!

  2. Maria Moisincu 24 septembrie 2018 at 15:57 - Răspunde

    Un articol captivant, plin de emoție și trairi reale! Felicitări!

  3. Mimi Vanili 3 octombrie 2018 at 10:42 - Răspunde

    M-am răvășit de dor citindu-te. Istanbulul e o stare. Aștept cu nerăbdare impresii despre Muzeul Inocenței.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: