(a fi) mamă

50

Mai întîi am crezut că mă doare pentru că mîncasem pepene decuseară. Un pepene parfumat și rotund ca burta mea pe care o purtasem cu nețărmurită vanitate. Burta mea în care se încolăcea un ceva, un suflet mic și foarte viu, nevăzut încă dar foarte dorit. Îi șoptisem de atîtea ori că îl aștept, știa exact cît este de dorit. Împlinisem 21 de ani și nu aveam să mai fiu niciodată singură pe lume.

Înotasem cu o zi înainte. Nu așteptasem să vină așa de dimineață, nici măcar în săptămîna aia nu așteptasem să vină. Așa îmi spusese doctorul: băiețelul tău se va naște în august. Așa că stăteam confuză în pat, era foarte dimineață și încercam să îmi dau seama de ce mă doare burta doar uneori. Abia două ore mai tîrziu am realizat că micile, apoi marile crampe se repetau la intervale regulate. Am fugit la spitalul unui oraș străin, de pe malul mării. Fără doctor, fără nimic, doar eu și burta mea care se pregătea să se crape, precum un ou căruia i-a venit sorocul. Un doctor m-a văzut și i-a spus repezit moașei: are dilatație 8, o să nască curînd. Iar eu nu am știut ce înseamnă asta. M-au dus pe un pat și m-au lăsat acolo. Am stat și am durut. Potrivit de tare. Cîndva maică-mea îmi zisese că nașterea e atît de cumplită încît atunci cînd se va întîmpla îmi voi dori să mor. Nu îmi doream să mor. Stăteam încordată în așteptare. Din cînd în cînd, niște dureri ca niște cercuri concentrice îmi strîngeau de jur împrejur burta. Apoi m-au suit pe o masă și totul s-a întîmplat repede-repede. Durea ca la o constipație și eu mă miram că nimeni nu îmi spusese că să naști e ca atunci cînd te caci, dar mai rău.

Cînd au scos vietatea țipătoare din mine, medicul mi-a zis, ai o fetiță sănătoasă, să îți trăiască și eu m-am mirat iar, ce fetiță, doar îmi spuseseră că e băiat. Vă bateți joc de mine, am întrebat? Și am privit-o uimită, așa cum era, plină de sînge și placentă, cu fața vînătă, urlîndă. Nu mi-au pus-o în brațe, au smuls-o de lîngă mine, așa cum se face în spitalele de la noi, iar eu m-am simțit pustie, golită. Mi-au dat-o în brațe o oră mai tîrziu, înfășată ca o sărmăluță în foi. Avea mult păr negru și ochi mari, tot negri. Am luat-o, uimită. Așadar, boțul ăsta ieșise din mine, trăise în mine și acum ieșise afară, în lume, să se facă om. Am plîns tare, cu ea lipită de mine, o strîngeam în brațe și plîngeam. Habar nu aveam ce o să fac de-acum.

Am ținut-o lipită de mine, m-am gîndit că nu am cum greși așa. Aveam o singură carte despre cum trebuie să crești copii, la care alergam cînd nu știam ce face. Eram departe de oricine m-ar fi putut ajuta, într-un oraș mare al unei țări de care eram legată prin origini. Ea era cuminte și brunetă și păroasă în cap. Continuam să o țin lipită de mine mereu. Noaptea, o culcam pe burta mea și dormeam așa, una în cealaltă, ca nu demult, pe vremea cînd încă o conțineam ca pe o păpușă mai mică, rusească, evident. Cînd se smucea și scîncea, mă lăsam lin pe o parte, în toiul nopții, o mufam la sursa de hrană și ea sugea liniștită, pînă adormea la loc. Apoi o urcam la loc, pe burtă, unde dormea ca o broască, lățită, cu stomacul lipit de stomacul meu și inima lipită de inima mea. Doar că a ei tropăia mai tare, iar a mea se ținea după ea, tic-tac. Era cel mai cuminte bebeluș din galaxie. O purtam în ham, tot lipită de mine, o plimbam, o duceam la filme, unde adormea cuminte, cu obrazul pe pieptul meu. Într-o seară, pe cînd intrase în pubertate, m-a întrebat: mama, tu m-ai purtat în marsupiu cu fața spre tine, nu e așa? Că de aia sunt eu așa apropiată de tine…

Un an mai tîrziu, tot lipite eram. Murise taică-su în accidentul ăla de mașină și ea nu avea să îl țină minte. Era puțin clăpăugă și umbla deja în două picioare crăcănate, ca doi caltaboși, așa cum pățesc copiii mici. Apucase să îi spună tată și să meargă clătinat, încetinel, spre brațele lui deschise necondiționat. Știam că viața amîndurora nu avea să mai fie la fel, dar nu știam în ce fel se zdruncinase. Nu atunci, nu așa devreme.

foto: Unica, 2004

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd m-am trezit borțoasă cu soră-sa, habar nu aveam cum o să fie iar. Fusese centrul universului meu și mă tot întrebam cum o să fie să ai doi copii, pe care o să îl iubești mai tare? Deși născusem ușor prima dată, m-am temut. M-am gîndit să nasc sub apă, să fac o epidurală, ceva. Medicul meu mi-a rîs în nas. Stăteam în fereastră, era 6 dimineața, reîncepuseră durerile știute. Am sărutat-o pe frunte pe micuța care încă dormea și m-am dus să-i procur o surioară.

Medicul avusese dreptate să rîdă de mine. Am născut-o și pe cea mică cît ai spune naștere normală. Fără complicații, fără ruperi, tăieri, cu dureri moderate. Dacă pe prima am avut-o de la început cu mine în salon, pe ea nu mi-au dat-o. O vedeam doar la orele de masă și atunci o strîngeam și plîngeam. Cea mare venise să mă viziteze, voia să își vadă surora, dar nu i-am putut-o arăta.

Pe cît de cuminte și blîndă fusese ea, pe atît de sălbatică era cea mică. Urla și plîngea, iar eu umblam nedormită, cu ochii bulbucați de spaime și nesomn, fără să știu cum să o potolesc. Medicul îmi zicea să îi dau romergan să doarmă, dar nu m-a lăsat inima. Un an am dus-o în zbierete nocturne și alăptat din două în două ore. Niciodată nu a dormit liniștită. Cînd dormeau cu mine, adică foarte des, soră-sa se trezea în poziția în care adormise, iar ea mă lovea în ficați și o culegeam de pe jos de cîteva ori pe noapte. Cel mai adesea se trezea inghem, adică invers, cu capul la picioare, și rîdeam, pulele, (puiule, în graiul ei), iar ai dormit ca neoamenii.

Apoi au început spaimele și bolile. Nimic nu te scurcircuitează mai tare decît să ți se îmbolnăvească copilul. Iar eu, eu rămăsesem cu fobia asta după moartea răposatului (am scris aici despre ea), o teamă cumplită, de nestăvilit, iar fiecare febră, fiecare tuse mă paralizau. La 3 ani, după intrarea la grădiniță, cea mică a fost diagnosticată cu bronșită asmatiformă. Trecusem printr-un episod similar cu cea mare, dar nu mai revenise. Cu mic n-a fost așa. De la prima tuse pînă la bronhospasm dura doar cîteva ore. Cînd o auzeam tușind, se prăbușea cerul peste mine. Fugeam la spital, doctorița ei o asculta la plămîni, are raluri, spunea, iar ăsta era semnul că urma să o interneze. Masca de oxigen, căci avea saturația mică în sînge, aerosolii cu ventolin și alți bronhodilatatori, branulele înfipte în mînuțele ei mici, plînsul, spaima, nopțile nedormite. Ești prea speriată, îmi spunea doctorița, de ce te sperii așa, o să fie bine. Iar eu zîmbeam pierită. Mă internam cu ea, o mîngîiam, o chinuiam cu aerosolii, ne jucam, îi citeam. Acasă, cea mare suferea. Oricum suferise, ca orice copil, cînd a apărut soră-sa, iar acum sora asta cerea mult din atenția mamei ei, care fusese numai a ei pînă de curînd, sora asta, cu bolile ei cu tot.

bigudiul mic la 3 ani (tot 2004)

Ne-am chinuit așa mulți ani. Cu tratamente, aerosoli, antibiotice, saline și spitalizări. Nopți nedormite și teroarea că se sufocă, că îi scade saturația de oxigen din sînge, că, că. O să se facă bine cînd va crește, nu te teme, nu va rămîne cu astm, îmi spunea medicul, dar coșmarul ăla părea să nu se mai termine. Obosită, slabă, cu propriile-mi boli, la serviciul unde munceam zi și noapte și weekend, eram privită chiorîș cînd mă internam cu copilul, pe motiv că lipsesc prea des, am prea multe concedii medicale. Las că din cele de odihnă nu aveam deloc.

Apoi a fost după-masa aia cînd am dus-o urlînd de durere de burtă la spital. Ca de fiecare dată, era weekend. Noroc că era una din doctorițele ei de gardă. I-a făcut o radiografie – a cîta? Se uita la radiografie și i se citea îngrijorarea pe față. Am simțit cum îmi fuge linoleumul de sub picioare, m-am temut că o să leșin. Știi vîjîiala aia mare care se pornește deodată și îți inundă cutia craniană, de nu mai știi unde ești și cine, doar uruitul acela îngrozitor și senzația că nu poți opri ceva rău care urmează să se întîmple? Asta simțeam și apoi am auzit ca prin vis că e obstrucție intestinală, uite, astea sunt gazele care nu se mișcă în abdomen, undeva e obstrucționată calea, trebuie operată dar nu se știe… chem medicii de acasă… și apoi liniștea din cap. Și ruga, disperarea. Și medicii care au venit de acasă și ea care plîngea de durere și eu care o linișteam, apoi am mers la ecograf și ecografista care o apăsa cu capătul ăla pe burtă și deodată ea a spus, mama, trebuie să merg la baie și medicii au zis cu speranță, mergeți și ea s-a închis acolo și eu și tac-su stăteam lipiți de ușa băii. Și a stat mult, dar cînd ieșise, totul era la locul lui și abia atunci s-a oprit vîjîiala, cînd medicul a spus, incredibil, nu ni s-a mai întîmplat așa ceva.

După 8 ani, nu a mai luat pastiluța pentru astm. Nu a mai făcut nicio bronșită. Scăpaserăm. Apoi, într-o zi a leșinat în curte, la ta-su în brațe. Iar medicii ne-au trimis la tomograf. Pierderea conștienței înseamnă episod epileptic, a zis medicul neurolog scuipînd cuvintele în silă. Iar mintea mea s-a blocat la cuvîntul ăla odios, epileptic. Și apoi au venit electroencefalogramele amîndurora, și vîrfurile iritative, și toți medicii ăia și vîjîiala din cap care nu se mai oprea, ce vreți să îmi spuneți, că amîndoi copiii mei au epilepsie? O formă ușoară, spunea medicul, iar mie îmi venea să îi sfîșii beregata cu dinții. Apoi un medic de la București le-a întrerupt tratamentul și a zis că e normal să fie niște vîrfuri iritative, au creierul imatur, vor crește și totul va fi bine și așa a fost, iar în cap s-a făcut iar liniște.

Și cînd am crezut că gata, a început vertijul cu cea mare. 3 ani de medici, psihologi, pastile, internări, spaime vecine cu nebunia, anxietate tratată cu pastile ca să pot rezista.

De un an și ceva respir. Respir bine. Trag aer adînc în piept și simt oxigenul cum mi se lăfăie în celule. Le văd mari și sănătoase. Mari și deștepte. Mari și cuminți. Mari și mature. Mai înțelepte decît mine, uneori. Am uitat sutele de nopți nedormite, plînse, frămîntate, frica, anxietatea. Am uitat tot, nu mă mai tem în felul în care mă temeam.

Îmi amintesc ziua aia cînd stăteam pe un scaun mic, medicul vorbea cu fie-mea, iar eu plîngeam în colț iar medicul s-a oprit, m-a privit și m-a întrebat: dar de tine cine are grijă? Că tu ai nevoie mai multă decît ele…

Și nu știam pe vremea aia că de mine trebuie să am grijă mai mare, ca să pot avea de ele. M-am lăsat mereu la urmă, prinsă între grija pentru ele și spaimele mele. Și nu am fost o mamă bună, doar una fricoasă și prea protectivă. Doar ele au fost niște copii buni. Și m-au învățat să mă dezbar de ele, de spaime și fobii. M-au învățat să le iubesc mai aproape de cum voiau ele să fie iubite.

Încă nu știu, încă învăț.

discleimăr: această fotografie a fost realizată la cenaclul Tiuk, la lansarea cărții mele, nu într-o crîșmă oarecare
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

50 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
paparuz
4 iunie 2014 11:50

Speranţă prin teamă

când mă sufoc de teamă
şi cerul se coboară
strivind acoperişuri
şi cuşti de şobolan
când dăngănit de clopot
mi-e inima ce urlă
şi ochii-n întuneric
se-agaţă de tavan
eu doar o mână slabă
abia mai pot s-aşez
pe fruntea unui înger
băiatul meu
visez
şi-ncet se urcă cerul
lumină prin ferestre
îngerul meu
copilul meu
poate că Dumnezeu
chiar ne iubeşte

Dan
Dan
4 iunie 2014 12:11

Petronela, cine e Paparuz?

Mihaela
Mihaela
4 iunie 2014 23:11
Reply to  Petronela

Chiar cine e? Uneori vorbesc versurile, alteori faptele. Îl admir ca poet (nu-i musai ca și alții s-o facă). Citiți-l! În rest… ignor. E bine așa, rămân cu ce-i frumos în om.

DAN
DAN
9 iunie 2014 12:01
Reply to  Petronela

Scrie bine poetul, dar aici e sectiunea in care vin oamenii sa lase un comentariu, doua… Parazitii, imi plac si mie, Petronela.

Narcisa
Narcisa
4 iunie 2014 12:28

Te apreciez foarte mult pentru tot ce scrii, dar mai ales atunci când scrii despre tine, mamă.
Mi-aș dori o mamă care să scrie sau măcar să-mi povestească tot ce s-a întâmplat înainte ca eu să-mi amintesc; sper că fetele tale sunt mândre de tine și apreciază relația pe care o aveți!
Multă fericire în continuare!

ana
ana
4 iunie 2014 12:41

Cum ma rascolesti, Petro…. Iar te-am citit ud si ravasit, si cu nod in gat. Esti terapia mea preferata, si exorcistul meu de suflet 🙂 Mniezeu sa-ti dea sanatate si pana vie

Radu
Radu
4 iunie 2014 13:51

Amazoana si gladiatoare…:)

Alina
Alina
4 iunie 2014 14:11

Am plans zambind…
tot o mama…

Carla
4 iunie 2014 14:47

… nu stiu ce compliment sa-ti fac. Esti Mama, o mama faina, tanara, apropiata de copiii ei. Crad ca a avea prietenia si admiratia lor, la varsta adolescentei, este cea mai mare rasplata pentru felul cum le-ai crescut si ai crescut, langa ele.

Ioana V.
Ioana V.
4 iunie 2014 16:47

M-ai făcut să plâng peste bunătate de cireșe, doamnă!Chapeau!
Data viitoare când ajungi prin Capitală cu fun prilej de ocazie de lansare de eveniment, nu te mai ratez!Tre’ să văz cu ochii mei, prea eşti frumoasă, deşteaptă şi sensibilă.E ceva suspect… 🙂

Laura
Laura
4 iunie 2014 18:40
Reply to  Petronela

Nu, n-o sa te dezamageasca, chiar e frumoasa , desteapta si sensibila..Frumos ai scris, Petronela! Te pup si te imbratisez cu mare drag!

Ioana V.
Ioana V.
4 iunie 2014 18:55
Reply to  Petronela

Să dai de ştire din timp. Cu dezamăgitu’ nu cred să-ţi iasă, dar mă voi strădui 🙂

Mihaela
Mihaela
4 iunie 2014 22:57

Ești o mamă deosebită. Viața este doar un șir de experiențe (uneori neplăcute), dar sigur tu o să ți-o faci din ce în ce mai frumoasă. Ai tot ce-ți trebuie. Succes!

Laura
Laura
4 iunie 2014 23:35

RESPECT! Ce bine e sa-ti mai afli cate-un seaman!!!Sa fiti sanatoase,fericite,sa iubiti,si sa fiti iubite! (te citesc de ceva vreme,dar scriitura asta m-a pus la colt,in genunchi.Ma inclin.)

crista
crista
5 iunie 2014 06:49

As vreau sa spun ca parintii si copiii sunt un fel de clase antagoniste, ca taranii si boierii din trecut. Noi, eu si fratele meu, am fost si vom fi, eu mai mult, el e mai tinar, o alta generatie, mai putin, afectati de separarea si ulterior divortul parintilor. Aparent, totul era ok. Nu batai, nu injuraturi, doar o tristete insuportabila. Efortul lor de-a ne da noua impresia ca divortati sunt totusi aceasi parinti pentru noi ne-a iritat pina la despresie. Pentru ca nu erau parinti ci agenti marketing, imagine. Pentru ca in cele din urma din totul familial ramine… Citește mai mult

crista
crista
6 iunie 2014 19:16
Reply to  Petronela

….cicatrizata, da. cu o cicatrice in plus sau minus viata continua. vindecata…nu stiu, nu cred. sotul meu provine dintr-o familie similara, si, e afectat. avem prieteni cu parinti haruiti. se vede, au evoluat intreg si bine. avem amici ca noi, suntem in anumite compartimente ale vietii la indigo. aparent bine dar nu in profunzime. un copil e egoist, vrea ca tot ce este al lui sa fie al lui: ambii parinti. Si, chiar mare, adult fiind, intelegind sau nu situatii, acelasi lucru il vrea. cu lacrima asta va adormi pe obraz, pina la sfirsit. asa cred eu

Diana
5 iunie 2014 10:55

Sunteți superbe! Sunt sigură că fiicele tale au luat tot ce-i mai bun de la tine și de la tații lor și vor fi niște femei fantastice! Vor avea la rândul lor copii care se vor mândri cu așa mame desprinse parcă din cărți. Felicitări încă o dată!

Eli
Eli
5 iunie 2014 12:10

Iar m-am regasit . Total. Am retrait fiecare moment si fiecare cuvintel, inclusiv cel cu episoadele alea cu cuvantul ala urat, de neuro. E ca si cum manuta aia a ta, descrie si parti din viata mea, a celor dragi mie. Si daca atat de multi ne regasim, cine stie, poate te studiem la literatura universala! 🙂

soso
soso
5 iunie 2014 14:39

Felicitari, scrii foarte frumos.
F rar comentez un articol, dar tu o meriti din plin.
Numai bine!

Omnia
5 iunie 2014 22:53

Scrii atat de fluid si de acut, cuvantele tale sunt vii ca mercurul! Te-am vazut de curand la Bistro del’Arte, frumoasa si fragila si puternica; o femeie-copil 😀 Stiu paralizia, creierul amorf si raul inerent de pe holul spitalului, momentul in care inima ingheata si iti amortesc degetele si aluneci incet in tine. Si apoi e bine iar, o vreme buna.

alunelu
alunelu
10 iunie 2014 15:27

Mi-a zis odata o prietena cind am intrebat-o despre nastere ce spui tu…ca a fost ca un caca ceva mai mare. Tipa facuse mult sport (de performanta) si a fost prima ei nastere..
In alta ordine de idei am tot repectul pentru mamele singure care reusesc sa isi creasca bine copii. Sunt vero.

Lidia
Lidia
9 iulie 2014 12:41

Cât mă bucur. Plâng. Și citesc. Te citesc. Cum poți să „mă” înțelegi. 🙂

dana
dana
21 iulie 2014 18:43

Apropos de urechi clapauge…. toți cei 3 pui ai mei au urechi clapauge și mi- s mandra de ei pana-n măduva oaselor, chiar dacă unele prietene mi-au „reproșat ” ca nu le-am „pus caciulita”! suflete, iar am lacrimat!
Bun e Dumnezeu pt toți! Ai doua fete superbe!

Mona
17 aprilie 2015 00:51

Omule, imi dai curaj! imi dai curaj! de doua zile prietena mea imi spune de tine, imi trimite linkuri cu tine, eu te citesc cand ajung acasa. Citesc si nu ma mai satur! toate spaimele mele, fricile mele, mi le scoti in fata, cititndu-le pe ale tale, cu voce tare, le recunosc pe ale mele! nu sunt (toate) identice, dar ma trezesc ca plang pusa fortat in fata unei oglinzi! toate bucuriile mele, imi place sa le spun binecuvantari, imi sunt si mai mari, mai pline si mai dodoloate! am senzatia ca tocmai am pus frana dupa ce am gonit… Citește mai mult

Luciana
Luciana
6 august 2015 17:29

Mi-au dat lacrimile, nu am trait atatea ,,drame” ca tine, scuza-ma, nici nu imi doresc, dar prin ce ai scris aici mi-am dat seama ca am simtit exact aceleasi lucruri cand m-am internat cu fetita mea in varsta de un an…si cat de groaznic a fost. Acum sunt mandra de mine ca am reusit sa depasesc momentele de-atunci dar mi-e teama, preventiv, in cazul in care voi fi nevoita sa trec iarasi prin altele. Pe care le voi depasi…orice ar fi!

Madalina
Madalina
27 ianuarie 2016 12:15

Nu e prima dată când îți citesc articolul, dar mă bucur că am dat peste el, din nou… Sentimentul e atât de autentic ….mă regăsesc atât de mult în cuvintele tale…mesajul îl înțeleg și e cumplit. Am lăcrimat iar, când am citit, chiar dacă știam despre ce este vorba. Și eu am trăit așa și continui să o fac. Din când în când, primesc sfaturi idioate, ipocrite, critice, răutăcioase… Și mi-e scârbă…M-am săturat de sfaturi de la toate inconștientele care nu și-au crescut ele cu mâna lor copiii…Și eu a dormit cu el pe burtă, pe față, pe cap, în… Citește mai mult

Ina
27 ianuarie 2016 13:19

pfffuai de capul meu … am plans de n-am mai stiut de mine, cu T (3 ani si 3 luni) stergandu-mi lacrimile si cu A de 7 luni in burta 🙂 facand inca de acum pe balerina… ei sunt bigudiurile mele … doar o mama stie ce e aia … esti minunata!

Andreea
Andreea
28 ianuarie 2016 05:41

Am citit articolul la 5 dimineata, dupa o noapte nedormita de pazit copilul nr 2 cu febra. Dupa o saptamana de nopti nedormite de pazit alternativ copil 1 si 2 cu febra si tuse, o saptamana cu zile agitate, pline de ingrijorare, planuri de rezistenta si scheme de tratament. Si l-am citit cu tot sufletul, plangand muteste langa pui, cu toata disperarea si neputinta unei mame. A fost ca o imbratisare alinatoare postarea ta.

Claudia
Claudia
15 august 2016 17:23

Am citit povestirea ta și mi-am închipuit-o pe mama mea care a avut aceleași probleme cu mine.Am făcut bronșită asmatiformă când m-a adus mama la oraș și m-a dat la cămin.A fost o mamă singură și pentru că nu putea să renunțe la serviciu și era singură într-un oraș străin,m-a dus la bunici la țară și m-au crescut ei până la 4 ani.Bineînțeles ea venea de câte ori ieșea în libere.Nu i-am simțit lipsa.Dar venirea într-un oraș industrial nu mi-a fost benefică(am copilărit pe malul Snagovului).Au urmat patru ani de chin.De câte două ori pe an în spital(eram prietenă cu… Citește mai mult

Mia
Mia
16 august 2016 15:21

Plang cu gandacelul meu de 1,9 ani dormind mufat si ma rog sa mai am si eu macar un pui, chiar daca nu simt ca am intelepciunea unei mame si prea m-am plangacit de tot si de toate in anii astia…Esti o mama tare frumoasa, abia azi te-am descoperit si abia astept sa citesc mai mult

Alina
Alina
20 ianuarie 2017 13:47

Tare norocoase bigudiurile cu asa mama…ma gandesc la toti parintii tineri care ar trebui sa ajunga la blogul asta in locul vreunui blog clasic de parenting. Sanatate multa multa!

O admiratoare
O admiratoare
14 martie 2018 00:39

ce drag mi-e de voi, de cum scrii, de cum curgi, de nu ma mai pot dezlipi!
esti incredibil de puternica, de curajoasa, de frumoasa…. toate cuvintele par prea mici pentru tine
iti multumesc ca imi arati ca se poate

irina morarasu
irina morarasu
23 septembrie 2019 11:49
Reply to  O admiratoare

Frumos, frumos, frumos
Va citesc si va ascult si va admir de cateva zile, dar cel mai important e ca va impartasesc, va recunosc, ma recunosc
La un moment dat in lecturile dvs, in cartile citite recomandati ceva de genul”cat de mult poate iubi o femeie” , cam asa era titlul, am vrut sa o comand, nu stiu cum am pierdut pagina si de atunci o tot caut…parca era o autoare straina …ma ajutati?