în care vorbesc despre moarte

52

Mie nu îmi e frică de moarte. De moartea mea. Am stat cu ea în cîrcă, ne știm intim una pe cealaltă. Cît am stat îngropată sub avalanșă, m-am împăcat cu ea. Mi se făcuse liniște de tot, mă încleștasem strîns de ea. Era caldă și liniștită. Deci așa e cînd mori, m-am gîndit, îmblânzită. Deci așa e cînd mori. E călduț și foarte liniște. Nu ai nicio tresărire, nicio spaimă. Nu se derulează nimic, nu pornești prin niciun tunel, nu te orbește nicio lumină nepămîntească. Ești împăcată.

Primul meu contact mai serios cu moartea a fost cînd a murit tata-mare. Nu eram foarte mică, mai muriseră niște babe și niște moși, unchi și mătuși, de prin sat. Mă fascina paloarea ceruită a chipului morților pe care îi văzusem. Mi-era vag teamă, copiii de pe stradă povesteau că, noaptea, morții se transformă în strigoi, eu nu îi prea credeam dar tot mă încerca o frică. O teamă care izvora din neînțelegere, mai mult, decît din orice altceva. După aia a murit tata-mare și m-am prins că moartea celorlalți e atunci când nu îi mai vezi niciodată.

Apoi a murit el. A fost așa, ca o lovitură în moalele capului. Cînd m-am dezmeticit, trecuseră doi ani. Doi ani în care m-am jucat puțin prin purgatoriu doar ca să nu ajung direct în iad, dar tot acolo am sfîrșit. Mi-am rîs de el că nu era îndeajuns de fierbinte să îmi mistuie suferința, am ieșit și m-am apucat să reînvăț să trăiesc. Mai întîi nu am înțeles. De ce mie. Nu pățisem deja destule, mai multe decît poate un om normal să ducă, deși încă nu aveam 22 de ani? De ce mie? Cu ce naiba greșisem să mă trezesc văduvă înainte să apuc să mă mărit, măcar? Peste 3 săptămîni i-aș fi fost mireasă. Cheală și cu picioarele goale prin iarbă, în ie de borangic. Singurul bărbat iubit. Alergam cu bicicleta, de două ori pe zi cîte 14 kilometri, la mormîntul lui să zac pe lespezile de ciment. Acolo îl mai simțeam, doar. Acasă, din pătuțul cu Albăcazăpada mă priveau ochii rotunzi ai copilului nostru care nu înțelegea năpasta căzută pe capul chel și transfigurat al mume-sii. Noaptea visam că nu murise, că își înscenase moartea ca să fugă, așa cum fugise de atîtea ori cînd era viu. Dimineața mă trezeam cu o greutate cumplită în piept, ca o gheară care mă sugușa și nu puteam respira bine. Doi ani nu am putut respira bine. 730 de zile. Ceas de ceas. Nici măcar în somn.

Mai întîi m-am temut că o să îl uit. Trăsăturile lui începeau să se șteargă și mi se părea de neînchipuit să nu mi-l mai pot aduce aminte fără sforțare. Simțeam că, uitîndu-l, îl mai ucid o dată. I-am purtat hainele, după ce le-am vopsit pe toate în negru. Doi ani nu am purtat decît negru. Am purtat atît de mult negru încît acum aproape că nu îl mai (su)port. Mi-am tapetat camera cu fotografii cu el. Mi-am imaginat de sute de ori că nu o să mai fiu a nimănui, că voi rămîne a lui. Ani mai tîrziu, am găsit în Femeia care aștepta a lui Makine varianta livrescă a celei care aș fi vrut atunci să fiu. Doar că ea aștepta un bărbat pe care îl credea și simțea viu. M-am înfierat cu tatuajul lui pe omoplat, așa cum se marchează vitele. Dar mai ales, m-am cufundat ca într-o mlaștină, în întrebări și angoase, dintr-o nevoie copleșitoare și viscerală de a înțelege.

Cînd te lovește moartea în plexul solar pe nepregătite, așa cum pățisem eu, axul ființei tale se răsucește iar credințele și întreg sistemul tău de valori, construit cu migală, se prăbușesc. M-am trezit goală și pe jumătate nebună, fără nimic în care să pot crede în afara maternității mele. Pe Dumnezeu l-am mai răstignit o dată. Cum moartea își închisese pleoapa neagră peste viața mea, m-am îndreptat spre ea cu toată puterea. Am vrut să o cercetez, să o înțeleg, să mi-o asum, ca să pot trăi mai departe. Am căutat oameni care muriseră clinic, să stau de vorbă cu ei, să îmi explice. Am citit tomuri întregi despre neființă, reîncarnare, felurite raiuri sau infernuri, treceri și plecări. Într-un final, mi-am spus că tot ce facem aici e degeaba, cîtă vreme uităm că murim și nu ne pregătim pentru asta. Că viața nu e altceva decît moarte, iar noi ne prefacem că nu e. Am înțeles usturător, pe carne jupuită și sîngerîndă, că aia cu ne naștem ca să murim e pe bune. Că oricît citim, bem, mîncăm,ne iubim, dansăm sau cîntăm, oricine am fi, oricît am fi avut, moartea vine deodată și că nu va conta decît cît de pregătiți suntem atunci pentru ea. Că trecem și nu lăsăm nimic, doar șanțuri în oamenii cărora le pasă, care se sting și ei și apoi chiar nu mai rămîne nimic. Nimic. Nicio urmă. Că viața ar trebui să fie mult peste toate astea, că nu ești nimic dacă te tîrăști ca un vierme gras prin ea, preocupat de un bine nătîng și gregar și că șansele să nu ajungi unul sunt infime. Că pînă și să îți accepți mediocritatea și neputința e mare șmecherie. Că nu mor doar ăia care prin ceea ce fac lasă urme palpabile în semeni și lume, iar tu nu ești unul din ei. Că tu te zbați mărunt, să ai ce mînca, ce bea, unde pune capul, o geantă mai frumoasă, un telefon mai scump, o vacanță mai însorită, o culoare și o tunsură de păr mai cool. Un gîndac care nu vede decît vîrful bocancului și care trăiește cu vîrful ăla reper, fără să își pună măcar problema că ăla nu e bocancul întreg.

Nu am sfîrșit tanatofobă. Mie nu îmi e frică de moartea mea. Mi-am dorit-o, și nu o singură dată. Știu că sunt gîndacul și că bocancul e mai mult decît văd eu, de aici, de jos.

Moartea lui mi-a vîrît însă adînc în creieri o fobie de care încă încerc să mă vindec. O spaimă paralizantă, pe care nu am putut-o nici măcar verbaliza vreme îndelungată. De moartea copiilor mei. Ani întregi m-am trezit noaptea să îi ascult cum și dacă respiră. Fiecare drum cu mașina cu altcineva decît mine îmi bloca mintea și mă arunca în brațele nebuniei, fără exagerare. Cum el murise în mașină, mașinile deveniseră firesc vehicule ale sfîrșitului. Uneori stăteam cu ele în telefon pînă ajungeau la destinație – la ai mei, de exemplu. Abia cînd îmi spuneau: mama, am ajuns, reîncepeam să respir. Ușor, am început să mă controlez, însă niciodată complet. Nici jobul nu m-a ajutat: am întîlnit și mai multă moarte, am luat-o și pe aia cu mine în pat, mi-a amplificat și mai tare groaza că oricînd, orice li se poate întîmpla și eu nu pot fi acolo să le salvez. Eram obsedată de control, tocmai pentru că intuiam că nu pot controla nimic. Nu am fost o mamă bună. Mi-a fost prea teamă pentru copiii mei. Nu i-am vîrît, precum Clementine a lui Vian, sub un clopot de sticlă, dar mi-a fost prea grijă de ei. A trebuit să știu mereu unde sunt, cu cine, cînd pleacă, cînd ajung. I-am sunat prea des, le-am pretins prea multe. M-au poreclit mama urs. Overprotective. Mulțumesc Domnului că am înțeles, că m-am dus să mă tratez, am citit și am făcut exerciții cu mine ca să le dau libertatea pe care oricum și-ar fi luat-o și și-au luat-o. A trebuit să trag înfiorător de mine să ajung să înțeleg că, dacă e să se întîmple ceva, eu nu am ce face. Că nu pot fi tot timpul lîngă ele, ca să le țin umbrela protectoare și că nici nu e normal să fiu tot timpul lîngă ele. Că eu trebuie să le dau instrumentele cu care să se descurce în lipsa mea. Cel mai des îmi place să cred că am reușit, sau poate că s-au descurcat singure, că sunt mai deștepte ca mine. Fiecare spaimă am dus-o pînă la capăt, așa cum m-a învățat terapeuta mea. De cîte ori mă săgeată rece pe șira spinării cîte un gînd, atunci cînd pentru cîteva minute una din ele nu răspunde la telefon, îmi duc spaima pînă la capăt. O mamă cu o minte trudită, plină de spaime și chirciri interioare, o mamă care se teme continuu că puii sunt în pericol, o mamă urs – nu e o mamă bună . Acum știu asta, îmi dă mîna să știu, cînd și eu am devenit o mamă relaxată. Încă mă paralizează gîndul că li s-ar putea întîmpla ceva, însă nu mai trăiesc cu teama asta rotindu-se încetișor în spatele minții mele clipă de clipă. Am învățat că nimic nu e întîmplător și fiecare copil își aparține sieși, rolul meu e să le arăt drumul și să fiu acolo, orice ar fi. Mă rog doar ca moartea mea să vină prima și ăsta nu e un gînd morbid, și nici tot discursul ăsta nu e morbid, e doar firesc, așa cum e moartea. Numai noi am învățat să o excludem, eludăm moartea de parcă așa am anula-o, dar nu o anulăm, ea tot vine, iar atunci cînd vine ne destabilizează definitiv. Moartea e firească și știu sigur, că am fost acolo, că nu e sfîrșit, așa cum credem noi, gîndaci profani cu privirea țintită în vîrful bocancului. Nu trebuie să ne gîndim la ea continuu, dar nici să o ignorăm complet. Demult, oamenii erau obișnuiți cu moartea. Nu îi mira și nici nu îi dărîma. Noi am eliminat prezența normală a morții din viața noastră. Ne îndemnăm să nu vorbim desprea ea, refuzăm și amînăm să luăm act de ea – o psihoză de masă. Și totuși, murim cu toții. Și eu, și tu, și copiii, și părinții noștri. Cîinii și pisicile noastre. Prietenii noștri. Soții și soțiile. Și asta e trist, pentru noi, gîndacii, cei care rămînem. Pentru cei care se duc, nu știm cum e.

Nu îmi e frică de moarte. Știu că într-o zi va suna telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tata, care deja, jumătate paralizat e jumătate mort. Că într-o zi va pleca și mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi așa, ci altfel, știu de pe acum că nimic nu e întîmplător și prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecțiile mele, crucile mele de dus. Mă știu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepțional de vie.

(acest text face parte din volumul alive, editura Herg Benet)

Articolul anterior(hani,)
Articolul următorIubesc:
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

52
Lasă un mesaj

avatar
33 Discuții
19 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
ILUZIA
Utilizator

Eu cred ca esti o mama exceptionala. Si mai cred ca ele stiu asta. Si mai sunt sigura ca atunci cand vor fi mari vor dori sa fie ca tine. Si eu mi-as dori. La 22 de ani nici nu stiam sa-mi spal chilotii singura iar sa fiu o mama responsabila am invatat de-abea la 32 cand fiul meu avea deja 4 ani. Eu cred ca esti o mama-erou!
Si o gluma pe final ca prea se potriveste; <> (nu stiu cui apartine fraza dar e bestiala)

Mo Yan
Utilizator
Mo Yan

Petra,Petro,Petronela, cam multă tortura. „Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu ma căiam cu nici un chip, castigandu- mi astfel renumele de bărbat neinduplecat”. Asa si tu, barbata tare, nu te mai arunca in cazanul cu ulei clocotit. E multă tristete in sternul tau in ultimele zile. Si transmiți si sternotomatilor.

nico
Utilizator

Alive and wonderful.
Inside and outside.

asta e mesajul complet

Carmen
Utilizator
Carmen

Draga mea, esti extraordinara!!! Mi-am zis-o ori de cate ori te-am citit, dar acum chiar am vrut sa ti-o spun. Ma bucur din suflet ca am dat de tine. Iti doresc numai bine!

Paciu
Utilizator
Paciu

Drace….asta-i prea mult pentru o lectura de dimineata…aproape am scapat cana de cafea din mana din cauza concentrarii campului vizual pe scriitura ta si relaxarea apendicilor…
In mod sigur ies la o tigara dupa asemenea ganduri.
Afara insa a iesit soarele dupa o perioada indelungata de ploi si inundatii. Norii pleaca grabiti, lasand dupa ei o dara de cer de un albastru salbatic. Aerul cald inmoaie oasele ingropate iar lespezile nu mai sunt asa reci.
Dincolo de plafonul de nori negri se gaseste cerul albastru 

LILA
Utilizator
LILA

Draga mea Petonela unde m-ai dus , ? departe in salbaticia mortii .m-ai facut sa pling./credeam ca mai nefericita femeie ca mine nu-i ALTA./eu sunt sufleteste alaturi de tine ..

Eu
Utilizator
Eu

T e inteleg foarte bine,si tu stii asta.Si eu ma culcam si ma trezeam cu aceeasi greutate in piept ,7 ani de zile,stiu cum e.Am camera plina cu poze si acum.Ma culc il vad,ma trezesc e langa mine.Am aceeasi teama de a-mi lasa copila cu altcineva in masina. Te pup.

Cecilia
Utilizator
Cecilia

Vorbesti de inexistenta unui tunel… Am facut dispnee respiratorie in somn pe vremuri – noroc cu sora-mea care mi-a auzit agonia si m-a zguduit tare si asa probabil nu am ajuns la destinatie. Imi aduc foarte bine aminte de tunel, de 2 ori am intrat in el de fiecare data cand era sa mor. Peste ani de zile am aflat care e treaba cu tunelul si luminita din capat, atunci nu stiam nimic, era pe vremea lui Ceausescu si nu se gaseau informatii despre genul acesta de experiente. De atunci nu imi mai e frica de moarte, dar ma tem… Citește mai mult

Sergiu
Utilizator
Sergiu

brrrr……”Alergam cu bicicleta, de două ori pe zi cîte 14 kilometri, la mormîntul lui să zac pe lespezile de ciment.” aici fiorii m-au cuprins! De unde atata curaj sa retraiesti starile si sentimentele de atunci?! Nu neg moartea dar nici nu o tin in suflet si in minte…..
Felicitari pentru ….sunt si raman cititor fidel 🙂

amelia
Utilizator
amelia

Mie mi-era dor sa te citesc. Ma concentrez pe cum, nu neaparat pe ce scrii. Si-mi place. Mult.

Marilena
Utilizator
Marilena

Referitor la ceea ce ai scris vis a vis de copii…Traiesc aceasta poveste cuvant cu cuvant de 15 ani! Cand fetita mea a plecat cu masina in afara orasului pentru prima oara fara mine am crezut ca o sa mor. Dadusem drumul la televizor , erau stirile, se vorbea de un accident si nu stiu ce mi-a venit sa ma gandesc daca cumva era vorba de …??! Instantaneu mi s-a facut rau!Nu mi-am mai revenit decat dupa cateva sedinte bune de psihoterapie care insa nu m-a ajutat pe termen lung.N-am devenit niciodata o mama relaxata desi lupta cu mine a… Citește mai mult

calina
Utilizator
calina

Frica de moarte, e evident, ca nu te mai domina. Pentru ca ai putut sa scrii despre asta. Toul pentru ca esti puternica. Eu nu mi-s. Pentru mine e subiect tabu. Nu-ti povestesc evenimentul „greu” din viata mea, care a lasat urme serioase. Si care nu trec. Ipohondria e cea mai grea. Nu e frica de boala de fapt, ci de moarte. Spaima mea cumplita este sa nu mor si ai mei sa nu-si mai revina. Nu stiu daca intelegi asta. I-am vazut pe ai mei suferind o data, greu, si nu as mai putea sa le fac asta. Pentru… Citește mai mult

NervosDeNervi
Utilizator
NervosDeNervi

Ce zice Ernesto ăsta pare să se lege frumos de ce se zice aici: http://www.brainpickings.org/index.php/2013/11/18/stay-suicide-hecht/

Oana
Utilizator
Oana

Ce fain e articolul de pe brainpickings!

Bogdan Fottescu
Utilizator
Bogdan Fottescu

Moartea e tributul pe care toti trebuie sa-l platim pentru darul vietii. Asadar, „memento mori”! Dar, daca „memento mori”, atunici : „Carpe Diem”! Singurul aspect asupra caruia nu m-am inteles cu nevasta-mea la inceput, a fost copiii…ea voia 2, eu, niciunul! Tocmai pt. ca nu pot avea garantia ca, daca-mi fac treaba ca parinte, copilul meu va fi bine si ca nu va muri inaintea mea. Pana la urma, dupa abile negocieri, am decis sa avem un copil; el avea sa se nasca peste 3 ani…timp in care aveam sa ne lamurim daca drumul nostru va fi lung, sau doar… Citește mai mult

Bogdan Fottescu
Utilizator
Bogdan Fottescu

🙂 Mai, nu stiu, incerc senzatii noi…citindu-te, imi induci stari, sentimente foarte puternice care ma rascolesc, ma incita si provoaca… acum mi-a incoltit in mintea-mi astfel stimulata, ideia de a-mi impartasi in scris, dupa modelul tau, crampeie din viata mea, unele dintre ele circula si azi ca legende urbane…dar asta ar presupune ca in afara de subiecte si de stapanirea acceptabila a gramaticii si a ortografiei si un condei cu oaresce har…eee..aici nu-s ce sa zic…am mari indoieli…

Zoli
Utilizator

Fiecare frază de a ta mă atinge în puncte sensibile.
Am impresia ca ne-am cunoscut într-o altă viața. Parcă l-ași citi pe Cioran care după reîncarnare într-o fire cvasihedonistă s-ar fi apucat sa-si rescrie operele dintr-un alt unghi de vedere, purtând amprenta generației anilor 70, dar la fel de profund, cu bisturiul în mână în loc de pană.
Am găsit în blogul tău o colecție de mărgele adevărate printre mărgelele de sticlă și plastic de pe web-ul românesc.
Să ai puterea de a rămâne tînără-n suflet și trup.

marilena
Utilizator
marilena

pur si simplu…te iubesc!

Roxi
Utilizator
Roxi

Am inceput sa te citesc de ceva vreme si imi place mult cum scri. De obicei eu citesc mult dar foarte rar comentez pe baza la ce am citit. De data asta indraznesc sa si comentez pentru ca m-a impresionat mult ce ai scris. Din 2010, de cand am ramas orfana de mama, am inceput sa privesc altfel moartea. Nici mie nu imi e frica de cum am sa mor sau de moartea mea ci imi este frica ca cei dragi vor muri inaintea mea. Cand a murit mama, mi-am spus ca eu nu as mai trece inca o data… Citește mai mult

Monica
Utilizator
Monica

Iti doresc ca de acum, intalnirile tale cu moartea sa se intample pe un drum firesc…intr-o ordine fireasca…bunici,parinti,apoi tu…moartea sa nu mai apara ”pe sarite”in viata ta…Pentru mine,acum, asta a devenit cel mai frumos gand pe care il poti adresa cuiva… Acum un an si sapte luni a murit copilul meu…am murit si eu..in data de 3 septembrie 2012,pentru mine, lumea s-a sfarsit….A murit intr-un accident de masina,la 21 de ani,pe marginea unui drum,masina lovindu-se de trei pomi,a murit pe locul din dreapta spate,cu centura pusa….da,exact,cu centura pusa pe locul din dreapta spate…Daca as avea puterea psihica necesara,as face un… Citește mai mult

untipa
Utilizator
untipa

ati avut un copil cum putini parinti au si aceasta mandrie va va insoti pana la sfarsitul zilelor.

viktor latunski
Utilizator
viktor latunski

foarte, surprinzător, literar vorbind, nu suferind. te citesc de ceva vreme, spun că doar este altceva din ce mi se oferă. nu știu unde să prind în insectar. mister…

Monica
Utilizator

Ma regasesc intr-o mare parte din textul tau. Zic mare si nu toata, pentru ca acei copii ai mei cu el au ramas doar la stadiul de vis. Desi eu, in mod normal, scriam de meserie, despre el inca nu pot sa o fac, decat la nivelul de incercari de juma’ de pagina, dupa care ma suna prietenele si ma intreaba daca am vreun gand. Dar felicitari. Viata e drumul ala mic si subtire spre moarte si vesnicia. Sper din tot sufletul ca vesnicia mea sa fie langa el, logodnicul care a murit dupa 7 ani de relatie, acum nici… Citește mai mult

Monica
Utilizator

L-am citit. Mi-am amintit cu groaza de inmormantarea lui. Ma uit si cu groaza cand vorbesti de anii care au trecut. Noi aveam tatuaje – eu cu initialele lui. El cu ale mele, doar ca numele de familie din initialele mele era, de fapt, numele lui. In rest, haos. Acelasi haos de care vorbesti. Mai putin parintii lui, care sunt niste oameni de milioane. Si mai putin copilul… Pe care il visez noaptea cum imi spune ca are voie de acolo, de unde e, sa il faca impreuna cu mine.

maria
Utilizator
maria

Filipeni 1:21-24
Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig.
Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.
Sînt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine;
dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămîn în trup.

ponmog
Utilizator
ponmog

La o intrebare in ceea ce priveste frica de moarte majoritatea oamenilor vor raspunde ca lor nu le este frica, desi undeva in ei au cu totul alt raspuns. Personal marturisesc ca gadul la moarte imi da fiori ai naibi de mari, dar nu neaparat gandu mortii ma sperie, ma sperie eternul. La eternul care dinaintea existei mele si la eternul care urmeaza existentei mele. Ne amagim cu vieti vesnice, cu raiuri sau iaduri, dupa caz. Ne amagim cu tunele inexistente doar ca sa ne abatem gandul ca sfarsitul de fapt este inceputul vesniciei. Noapte de noapte ne pregatim pentru… Citește mai mult

Raluca
Utilizator
Raluca

ma doare stomacul de fiecare data cand ma gandesc la tatuajul tau… nu pot sa stiu ce simti decat in privinta mamei-urs. dupa ce am pierdut al doilea copil pe care n-am reusit sa il nasc, am devenit cu puiul pe care il am deja o nebuna. dar ma tratez, de dragul ei…

Irina
Utilizator
Irina

Si mie mi-e frica, dar nu ca mor eu, ci ca mor si nu-mi vad copilul mare, ca nu voi putea sa-i fiu alaturi in fiecare moment al vietii ei. Cred ca mi s-a declansat un pic de nebunie cand a murit bunica mea si am plans-o mereu si mi-o aduc aminte ca ieri si mi-as fi dorit sa fi trait sa-mi vada minunea. Si-a dorit foarte mult sa ma vada mireasa, am fost, dar ea din motive medicale nu a putut veni in oras sa ma vada. Ii promisesem ca fug dupa biserica pana la ea sa ma vada,… Citește mai mult

Adriana
Utilizator
Adriana

De fiecare data cand ma apuc sa te citesc incerc sa-ti admir doar scriitura.
Undeva, inconstient, stiu ca voi invata sau retrai o lectie. Probabil ca ceva e prost setat in capul de incerc sa ma apar de lectii. Poate doar ca sa nu ma doara.
Ei bine, invarabil, nu reusesc. Si intru asa de adanc in subiect incat uneori iti pui amprenta pe zilele si noptile mele. Si culmea ca-mi place! Si te revad senina si frumoasa si-ti multumesc in gand ca esti aici si pentru mine frumoasa doamna.
Azi insa am inteles de ce incerc sa schimb ce e de schimbat.
Multumesc.

luminita
Utilizator
luminita

eu am tatuat pe omoplatul drept moartea mamei mele , urata si dureroasa , ce m-a schimbat la nivel molecular . a fost ultima inmormantare la care am mers desi s-au facut 20 de ani acu’ , pe 4 iulie . si mi-am propus ca urmatoarea la care ” merg ” sa fie a mea . nu-i poti lua omului speranta , nu ? si da , stiu ca sunt amuzanta . am sapat si eu prin carti in cautare de raspunsuri , am citit chiar si coranul ( mi-amintesc si acum cum ma privea frate-miu atunci : cu teama… Citește mai mult

dagatha
Utilizator

Toată admirația mea pentru tine! Ca mamă, ca supraviețuitoare, ca mânuitoare de cuvinte. Ai o forță extraordinară în tine, iar faptul că căutat ajutor o confirmă.

dana
Utilizator
dana

Feel the same 100 %… Incredibil

Maria Rose
Utilizator

Aveam niște amintiri bine zăvorâte într-un colț întunecos al minții mele…ai reușit să le scoți la lumină.. Câteodată, pentru vindecare este nevoie de acceptare și înțelegere. Abia în momentul în care dispare frica de moarte începi să trăiești cu adevărat.

Camelia Popa
Utilizator
Camelia Popa

Astazi am descoperit blogul tau! Imi place foarte mult cum scrii si recunosc ca am citit totul cu sufletul la gura intr-o concentrare maxima! Si eu ma tem pentru copii mei dar faptul ca stiu ca nu pot fii langa ei sa ii protejez, sa ii apar ma face sa imi spun mereu ca totul este ok, ca Dumnezeu ii apara si nu se intampla nimic rau. Doar prin copii mei am reusit sa il iubesc cel mai mult pe Dumnezeu pentu ca stiu ca doar el ii poate ocroti si apara!Eu doar le trimit ganduri bune. Imi place de… Citește mai mult

O admiratoare
Utilizator
O admiratoare

puternica, isteata, frumoasa…