viața pe plajă – jurnal zanzibarez

5 noiembrie

De cînd m-am întors din safari m-am mutat pe plajă, la beach house. Cînd Cipri mi-a zis că trebuie să mă mut acolo o vreme, pînă se eliberează iar cameră la vila, am fost cam sceptică, mi-am zis că nu sînt condițiile la fel, că nu mai sînt oamenii, că m-am obișnuit dincolo și că mă simt în mare siguranță, că nu știu pe nimeni în afară de Cristina, dar ea va pleca repede și rămîn singură, mintea croșeta diverse scenarii, scăpase la tastatură maimuța, vorba lui G. Habar nu am avut cît de mult îmi va plăcea briza con tinuă care mișcă aerul acolo și face să nu mai ai nevoie de aer condiționat sau de ventilație, oceanul care se vede de pe geam și din ușă, vuietului lui cu care adorm și mă trezesc, cît de bine voi ajunge să cunosc de la un capăt la altul plaja din Paje, cît de în largul meu mă voi deplasa noaptea, ce senzație minunată e să locuiești direct pe plajă, să prinzi pe rînd soarele și luna cînd se ridică din mare.

E o noapte foarte limpede, am stat o vreme pe leagănul din față și am privit luna și calea argintată și tremurătoare pe care o aruncă pe mare. Am picioarele ușor zdrelite fiindcă azi am mers trei kilometri în larg dus și încă trei întors, deodată cu refluxul, fiindcă trebuia să văd cu ochii mei bariera de corali care împiedică oceanul să se prăvălească uriaș pe plajă: îl vedeam unde se oprește, vedeam tivul înspumat și apoi albastrul sineală de dincolo de ceva ce părea un dig uriaș și îmi imaginam că așa și arată, ca un dig gros și înalt de coral împietrit. Am rîs de naivitatea mea: digul imaginat de mine este, de fapt, un brîu care are o lățime de peste un kilometru, un recif imens de corali a trăit acolo cîndva și acum s-a transformat într-o barieră imensă, solidă. De atît de mult e nevoie pentru a opri un ocean. Am plecat în expediție trei, toți desculți, ne-am întors cu picioarele rănite de corali, aproape înțepați de aricii de mare printre care am făcut un slalom periculos căci, chiar dacă apa era mică, cînd am ajuns acolo începuse fluxul, iar curenții erau iuți și te dezechibrau, oricînd te puteau dezechilibra și ajungeai să pui piciorul în vreunul. Mi-am oblojit eu puțin zdreliturile, nu prea tare: corpul știe să se vindece singur.

7 noiembrie

De cînd m-am mutat pe plajă fac zilnic yoga, împreună cu G, la B4, cu cel mai cool profesor de yoga pe care l-am întîlnit în viața mea, Suny. Și am întîlnit cîțiva. Un indian din Mumbai care s-a mutat acum 9 luni pe insulă, înalt, frumușel (cînd rîde are exact zîmbetul Angelinei Jolie în Playing by heart), sătul de bullshitul (occidental, dar nu numai) din jurul yoga și tuturor ism-urilor, cum le spune el, care spune absolut direct lucrurilor pe nume (fiecare oră începe cu jumătate de oră – sau chiar mai mult dacă ne încingem la discuții – de explicații super clare și inteligente despre motivele pentru care facem acele mișcări și nu altele, biologie, neuroștiințe, psihologie, filosofie) și simplifică totul cu o naturalețe fermecătoare. Mișcări simple (salutul soarelui, surya namaskar), asane care urmează toate o logică la fel de simplă și clară, respirație, respirație, respirație, relaxare la final. Am zilnic o oră și jumătate în care respir profund și conștient, în care totul în jur se dizolvă și eu sînt înăuntrul corpului meu, atentă la fiecare inspirație și expirație. Simt deja cum lucrurile încep să se miște în mine, devin mai elastică, dorm mult mai bine și mai profund, mușchii încep să se trezească și să își amintească. Iar discuțiile sînt delicioase, mai ales că de cele mai multe ori sîntem doar noi trei, rezonez mult cu ce spune Suny și mă uimește iar și iar cum indienii au știut dintotdeauna lucruri pe care noi le descoperim abia acum științific.

Suny are un dispreț amuzat pentru sclifoseala europeană din jurul yoga; ne zice, cîteodată, sigur, poți să faci o poză și să o pui pe Instagram haștag vinyasa flow, vin mereu unii și mă întreabă ce fel de yoga practic, ya, man, whatever, oricum nu știi despre ce e vorba și te blochezi în concepte și idei, lucrurile sînt atît de simple și dacă nu keep it simple, poziție și respirație, respirație, lasă mintea și conceptele, ism-urile, this and that, poți la fel de bine, ba chiar mai bine, să te uiți la Netflix și să mănînci niște cartofi prăjiți, cartofii prăjiți sînt gustoși, iubesc cartofii prăjiți, e mai onest așa față de tine.

Zice: la final, singurul lucru care contează, indiferent cîte surya namaskar ai făcut într-o zi, cîte asane și vinyasa flowuri ai pus pe Insta, cît ai stat în lotus, este felul în care îți conduci viața. Nu despre ce vorbești, ci ce faci, cum te raportezi la tine și la viață. O mie de zile de yoga nu te vor face a great person. Și indiferent cîte lucruri ai și aduni, diplome, școli, concepte, premii, bunuri, succes, nu dau doi bani pe asta, nu mă interesează, ce mă interesează e cum te simți la sfîrșitul zilei cînd rămîi singur cu tine, dacă ești bine, dacă zîmbești sau ești trist, singur și gol. Acolo e cheia.

Altă dată: azi, la prînz, a venit o tipă la mine să mă întrebe de ce mănînc caracatiță, nu ar trebui să fim vegetarieni, să salvăm planeta, ya, ya, right, great, ecologism, veganism și mai multe ism-uri, doar că ea venise aici cu un avion care poluează și purta costume de baie făcute din plastic și cel mai probabil avea niște plastic și în țîțe, i-am zis, uite ce e, caracatița trebuie salvată înainte să ajungă moartă la tine în farfurie, dacă tot a ajuns mănînc-o naibii, că e gustoasă și taci din gură. Ca să salvezi planeta – deși trebuie să fii prost și arogant să crezi că tu poți face asta, însă e eroic să încerci – trebuie să depui eforturi serioase, nu e suficient să dai din gură, bla-bla this, bla-bla that, nu știu cum se face că toți ăștia au astfel de discuții în vile superbe, au mașini scumpe parcate în față, haine de firmă și sînt la o petrecere unde se consumă droguri, scutiți-mă, man, mergeți în India și vedeți cum trăiesc oamenii pe bune, nu vă mai inventați drame de copii răsfățați.

Și uite așa am ajuns să fac yoga every fucking day, vorba lui Suny.

10 noiembrie

M-am trezit cu gîndul că azi mă mut iar de aici. Da, dar vin fetele și ți-a fost așa de dor de ele, în plus vă întoarceți și pe plajă. G și-a prelungit vacanța pe termen nelimitat, după ce a certat-o Qatar că schimă toată ziua biletele și-a luat open ticket de întoarcere și s-a mutat într-un loc superb, mai în spatele plajei, împădurit de parcă ai fi într-o mică junglă, într-un bungallow la preț foarte bun pe lună superb amenajat. Sindromul Zanzi: vii și nu mai poți pleca. Eu încă habar nu am ce o să fac.

Mă uit la știri și mă îngrozesc: nu vreau acasă la lockdown și focar de covid, nu am de unde ști că nu pot să mai fac o dată și aia e o experiență pe care nu vreau să o mai trăiesc, dacă se poate. Iar viața aici e un cadou neașteptat în vremurile astea. Bașca azi am spus da unui proiect care a venit spre mine subit, cu o încărcătură și responsabilitate foarte mari. Și trebuie să îmi dau seama dacă pot lucra de aici, măcar o vreme, sau e mai bine să mă întorc acasă. Îmi bate inima mai repede și doar scriind despre asta.

Deocamdată las așa, să ajungă și fetele, voi lua eu ce decizie voi simți că e potrivită.

Fac bagaje să mă mut înapoi la vila și le privesc desfăcute, pe podeaua bungallowului african, atît de simplu, dar atît de confortabil și drag mie acum, afară plouă (mini sezonul ploios ce a început își arată norii mai des în ultima vreme, numai bine se mai răcorește puțin) și zgomotul oceanului ajunge difuz pînă la mine, doamne, ce bine că mă mut doar dintr-un loc în altul și nu sînt bagajele de plecare, îmi amintesc de Ralu îndurerată și înlăcrimată în ultima zi aici și mi se strînge sufletul. Deja sînt de-a locului, toată lumea mă știe, mi-am făcut prieteni dragi aici, pînă și masaii de pe plajă mă salută și tratează altfel decît pe turiști, mă cunosc, îmi spun Romenia, o să îmi fie oribil de greu să plec acasă.

Dar pînă atunci, mai trăiesc puțin, cu atenție la respirație. Pe piatra mea funerară nu vreau să scrie nimic din ce am fost sau făcut, doar lucrul ăsta simplu, că am trăit. Că mi-am trăit viața.