ngorongoro – jurnal de safari

1 noiembrie, Ngorongoro

(continuarea textului de aici)

Dorm un somn aproape comatos, într-atît de adînc, însă la 3 dimineața sînt deja trează, cu mintea zbîrnîind. Mintea mea e o maimuță pe care încerc să o țin în lesă, dar care mă tîrăște după ea și mă batjocorește după bunul plac. Aș mai avea o oră dacă aș putea adormi la loc, dar nu mai reușesc decît să stau liniștită, în limbul acela dintre veghe și somn, scriind în minte impresii. La cinci e cafeaua și apoi rapid plecarea spre Ngorongoro, cu noi moțăind în capul oaselor în mașina de safari. Doar doctorițele sînt puse iar pe ciripit, iar Mama Lao care stă lîngă ele schimbă fețe-fețe; ar închide și ea un ochi, dar nu e cu putință.

Pe măsură ce urcăm spre crater, se face tot mai răcoare. De fapt, nu e un crater clasic, ci o caldera, un gol vast, o formă de crater vulcanic format prin prăbușirea zonei centrale a vulcanului. Așa cum vom vedea curînd, are și zone uscate de savană, pîrjolite de soare, dar și oaze uimitor de verzi, iazuri în care se scaldă în voie hipopotamii, un lac mărișor cu maluri colorate de păsările flamingo și o pădure în care stau ascunși leoparzii și rinocerii.  Peisajul e în continuă schimbare, devine tot mai verde și mai viu; la poarta de intrare în rezervație coborîm la baie și sînt nevoită să pun, pentru prima oară de o lună, o geacă subțire pe mine, dar mă bucur de răcoarea asta, e binevenită după atîta pîrjol. Pe dreapta se deschide o belvedere spectaculoasă – poți vedea întreagă caldera întinsă la picioarele tale. Acolo vom coborî. Numele vulcanului, Ngorongoro, are origine onomatopeică (precum multe alte cuvinte sau denumiri africane) și vine de la sunetul pe care îl fac clopotele vacile masailor care trăiau acolo.

Drumul pînă în fundul craterului e abrupt, foarte roșiatic și lutos, iar Rocky gonește cu siguranța celui care a făcut de sute de ori asta. Arbori înalți și foarte verzi ni se dezvăluie pe ambele părți ale drumului, iar pe crengile lor atîrnă pufoasă o plantă parazit care îi face să pară îmbrăcați în mătase fină. O specie de copac ce seamănă cu un broccoli uriaș își face apariția tot mai des. În văile largi, întîlnim alte sate de masai, aidoma celui vizitat ieri, cu copii înfofoliți în lepedeele (așa le zice Mama Lao, la fel cum ar fi zis și mama mare) lor specifice trase pînă peste cap, jucîndu-se printre arbori. Cînd vegetația luxuriantă se termină și începe savana, dăm ochi în ochi cu primul bivol african – ghibol, cum ar fi zis tot mama mare. E masiv și are o privire aprigă, iar Rocky ne spune că the african buffalos sînt foarte agresivi, te iau în coarnele lor puternice și răsucite cît ai zice drigană. Îl credem pe cuvînt – nu sîntem dipuși niciunul să testăm. E trecut deja de ora 8 și asta ar fi fost ora la care ar fi trebuit să ne luăm mic-dejunul, însă Rocky pare concentrat mai degrabă să ne arate cît mai multe și nici nu vedem cum am putea face picnic lîngă ghibolii sălbatici, care se tot înmulțesc, așa că mai schimbăm cîte o glumă despre cum ne roade stomacul între noi, deciși să avem răbdare. Turme uriașe, în care antilope gnu și zebre se amestecă cu sutele, se află în mișcare și traversează savana, de multe ori prin fața noastră, lăsîndu-mă mută. Antilopa gnu e tare proastă, ne explică Rocky, uită unde trebuie să se ducă cînd începe migrația, așa că are nevoie de zebră, care e creierul și știe exact unde e iarba cea bună, își amintește locurile de păscut și o ghidează și pe sărmana gnu. O căinăm pe antilopă, nu e simplu să fii cel mai prost din savană. Stăm cocoțați pe mașina de safari și urmărim migrația animalelor cu senzația tot mai accentuată că urmărim un documentar din care noi nu avem cum face parte, căci așa ceva e imposibil. Bivoli, gnu, zebre, struți africani, șacali, vulturi și ulii se perindă prin fața noastră; oriunde te uiți, turme aflate în mișcare, ierburile arse vibrează de la tropotul copitelor. Din cînd în cînd, din goana mașinii zăresc cîte un șacal, cu ochii lui vicleni și răi. Rocky oprește mașina lîngă unul mare, care se scarpină netulburat pe marginea drumului. Awww, poate are păduchei, aud din față, din zona sclifo-medicală a mașinii, și sînt nevoită să mă las în scaun ca să îmi pot înăbuși hohotul care amenință să rupă zăgazurile și să izbucnească tunător. Plusez și îmi amintesc că ieri, la picnicul cu maimuțe, am auzit despre un mascul cu testicule mari și albastre replica: uite, are burtica albastră!, și am fost nevoită să scanez bine animalul să îi văd abdomenul, care era păros și deloc albastru, apoi am spus pe un ton alb, a, vrei să spui că are coaiele albastre, nu înțelesesem la ce te referi, iar apoi am adoptat cu G diminutivul burtică pentru toate testiculele animalelor pe care le-am văzut și am rîs pe săturate, uite ce burtici mari are bivolul ăla, cine știe, o fi avînd și șacalul păduchei pe burtică etc., etc.

Ne întîlnim cu alte două-trei mașini de safari, pline cu ruși pasămite, ghizii se salută și apoi comunică mai departe prin stații. Noi începem să sperăm că ne îndreptăm spre locul de picnic, ne-a răzbătut de tot foamea, treziți cu noaptea în cap cum sîntem, saturați doar de dulcegării și diminutive, însă stația bîzîie insistent și Rocky o zbughește într-o anume direcție, iar noi deja știm că ne pregătește o surpriză. Cînd observăm iar pîlcul de mașini oprite știm că urmează să vedem ceva important: unul dintre big five. Ghidul parchează mașina și încercăm să aflăm și noi care e obiectul curiozității tuturor, însă ne ia cîteva zeci de secunde bune (iar Rocky nu ne ajută, ne lasă să descoperim singuri) să vedem leul culcat în iarba pîrjolită, la nici cincizeci de metri de noi. E atît de bine camuflat încît aș fi putut să cobor acolo și să mănînc (sau să fac pipi, specialitatea mea) liniștită pe marginea drumului, covinsă că e doar un smoc de iarbă galbenă. E un mascul uriaș, cu un cap maiestuos, își merită cu asupra de măsură supranumele rege. Stă tolănit la soare, nepăsător, roial; mai sus, îl observăm pe al doilea. Cel din imediata apropiere cască, se ridică în capul oaselor, ne privește plictisit oarecum, însă totuși destul de vigilent. Sînt la mai puțin de cinzeci de metri de leu, sînt la nici cinzeci de metri de leu – mi se tot rostogolește gîndul în cap și pare că nu are sens, e doar o înșiruire de cuvinte alandala, e absurd și suprarealist că gîndesc asta, și mai absurd și suprarealist că trăiesc asta. Și totuși, uite colo coama leului ițindu-se din iarba savanei, uite-i privirea de prădător neinteresat momentan țintuită pe noi. Îmi mut atenția pe corp încă o dată, verific pulsul, respirația, totul normal, oi fi eu normală că nu îmi e frică, că nu reacționez fizic la pericolul pe care strămoșii mei l-au evitat ca să ajung eu aici, sistemul meu limbic o fi bine? E pe naiba, reacționează mai tare la un zbor cu avionul, care statistic e printre cele mai sigure chestii pe care le poți face, decît la proximitatea unui leu în libertate.

Ne privim o vreme, așa, în ochi, cu leul, apoi maiestatea sa ne întoarce fundul, nepăsător, și se scufundă și confundă cu peisajul, iar. Iarba fiarelor, îmi vine în cap. Iarbă cu fiare. Îl mai urmărim cîteva minute pe cel mai din depărtare, cu binoclul, apoi Rocky demarează ușor – treabă care nu îi provoacă nicio tresărire sălbăticiunii leneșe de lîngă noi, iar asta mă bucură, căci înseamnă că omul cu mașină nu i-a făcut vreodată rău, e doar un alt element inofensiv al naturii pentru el. E trecut de nouă jumătate cînd Rocky, prins în entuziasmul de a ne arăta cît mai multe, catadicsește să își amintească de mic-dejunul promis și ne întreabă dacă ne e foame, cînd noi deja începusem să ne întrebăm amuzați dacă azi mîncăm doar dacă reușim să vînăm ceva cu mîinile goale. Un păduchel de pe vreo burtică, batăr. La o răscruce o ia pe drumul marcat cu o scîndură în formă de săgeată pe care scrie cu vopsea hippo pool. Cool. Parcurgem kilometri și peisajul începe să se schimbe, vedem elefanți în depărtare, turmele continuă să străbată ținutul. La un moment dat, o oază perfect verde ne umple privirea: e un iaz care strînge mai multe firicele de apă, pe lîngă care cresc ierburi grase, suculente, verzi. Înăuntrul lui plutesc imperturbabili cîțiva hipopotami cărora li se văd doar capetele mari. Drumul continuă să urce puțin, ajungem la un al doilea lac, mai mare și plin de pîlcuri de imense rumegătoare acvatice care dispar și apar la intervale regulate la suprafața apei: un hipopotam poate sta scufundat și cinci minute, dar poate la fel de bine și dormi liniștit scufundat, dacă are urechile și nările deasupra apei. Pe mal, un arbore cu trunchiul despărțit în șase crengi groase domină peisajul. Dealurile dimprejur sînt înțesate de zebre, ba chiar vedem în apropiere și un elefant oprit sub umbrela unui copac, luîndu-și și el micul dejun. Nu sînt mese, însă sînt toalete curate și un wifi mai bun decît tot ce am văzut în Africa pînă acum. Bate vîntul, iar răcoarea e plăcută. De cum coborîm din mașină, un stol de păsăruici cu penaj aprins colorat, în nuanțe tari de galben și verde, se năpustește asupra mașinii și o umple, și pe interior, și pe exterior. Sînt niște păsări micuțe, cît un pumn de bebeluș, ce par inofensive, nici prin cap nu ne trece ce bătălie vom duce cu ele pentru bucata de mîncare din mînă. Deocamdată le pozăm încîntați. Rocky se pune pe treabă și ne întinde un picnic ca la carte pe capota mașinii. În înaltul cerului, ulii mulți se rotesc. Mă apropii de bazinul natural, urmăresc îndeaproape hipopotamii cum suflă aerul pe nări, scoțînd fornăituri amuzante. Sînt greoi, uriași și umezi și, cînd se apropie mai tare, constat plat, fără mirare, că put de îți mută nasul. Nu le pasă de prezența noastră. Îmi pun cafea, mănînc un ou tare. Mic-dejun cu hipopotami, iată un titlu bun pentru scena asta tulburătoare.

Mîncăm aproape liniștiți cînd sîntem atacați de păsări. Mai întîi o clătită mare e smulsă de o pasăre mică dintr-o mînă mijlocie, apoi un stol întreg se abate și ne fură pîinea într-o mare zburătăcire de pene și țipete. Ne luptăm cu păsările hoațe pentru bucățica noastră, rîdem, țipăm, orice mișcare pe care o faci cu mîncarea în mînă atrage noi și noi zburătoare viclene. Una dintre doctorițe vrea să se încuie cu clătita în mașină, dar, surpriză, mașina e deja plină de păsări care s-au răhățit pe toate scaunele. Ulii ne dau tîrcoale tot mai aproape și din cînd în cînd se lansează periculos ca să înhațe ceva de pe masa improvizată pe capotă. Îi alungăm, dar revin amenințător. O altă clătită cade la datorie, de data asta în ghearele unui uliu hrăpăreț care plonjează năprasnic, auzim doar un țipăt, pasărea e deja la loc în cer, purtîndu-și triumfătoare prada. Terminăm de mîncat și strîngem masa, ca să nu mai tentăm prădătoarele, apoi ne bem în liniște restul de cafea, urmărind hipopotamii cum se scaldă. E, probabil, unul dintre cele mai spectaculoase locuri unde am mîncat vreodată și stărui în necrezare atunci cînd dau un zoom out și mă uit la imaginea mare, care mă conține și pe mine.

Plecăm mai departe, cu părere de rău să las în urmă locul ăsta. Dar Rocky ne duce la flamingi, pe malul lacului mare și vălurit, unde păsările stau într-un picior, roz și nepăsătoare, iar imaginea îmi umple iar sufletul de bucurie dementă. Ne săturăm ochii cu imagini cu păsări flamingo, ba chiar și cu alți hipopotami scufundați, antilope gnu și zebre, cînd Rocky pornește într-o nouă cursă nebună spre pădurea pe care o vedem la nu prea mare depărtare. Ce ar putea fi, de data asta, ne întrebăm, dar ghidul ne ține în suspans, merge tot mai tare, e foarte decis să nu piardă animalul care s-a dezvăluit, mai ales că, vom afla imediat, aparițiile lui sînt atît de rare. You’re so lucky, ne tot repetă: oprim lîngă alte două mașini de safari și, după puțină caznă, îl vedem. Un rinocer mare pășește agale, suficient de aproape încît să-l putem vedea cu ochiul liber, ne uităm lacom, încercînd iar senzația deja cunoscută de acum de irealitate. Au mai rămas doar 32 de rinoceri în toată Tanzania, iar noi sîntem suficient de norocoși cît să vedem cu ochii noștri unul în carne, corn și oase. Cînd rinocerul dispare, continuăm să străbatem pădurea, găsim iar bivoli, egrete, chiar și o vidră.

Orele trec rapid și vine timpul să părăsim rezervația – o luăm înapoi pe un drum perfect pietruit, urcînd în viteză, vegetația începe să se schimbe iar, satele de masai să reapară. Cînd ajungem deasupra calderei, Rocky oprește într-un loc amenajat de picnic de unde poți cuprinde cu ochii întreagă valea: un trunchi scorburos de copac îl străjuiește, cîteva mese se întind pe pajiștea verde crud, dincolo de o prăpastie se vede un lodge ascuns de arbori, iar o familie de zebre paște liniștită. Carevasăzică am avut picnic cu maimuțe, hipopotami și acum cu zebre. Fac poze mentale la poze mentale, să nu cumva să uit, să nu cumva să uit. Din cînd în cînd mă scutură la propriu fiori de bucurie, o, doamne, cîtă frumusețe e în lume și cîtă frumusețe îmi e dat să văd și să trăiesc!

Călătorim ore lungi, istovitoare, încăldurite (cum ar fi zis fie-mea mică cînd era ea mică) spre aeroportul Kilimanjaro, iar norii stau jos, așa că sînt șanse mici, ne spune Rocky, să zărim gigantul. Mama Lao protestează, mai ales că am avut întregi dezbateri pe avion încoace dacă ceea ce am văzut deasupra norilor era sau nu Kili sau doar Meru și ne amenință hîtru că dacă nu îl vedem nici de data asta va fi forțată să meargă în Kenya special pentru asta și nu vrea să ajungă în așa o situație teribilă. Ne apropiem de destinație sporovăind și rîzînd, cînd îl auzim pe Rocky exclamînd: guys, you’re unbelievably lucky, look, și cînd ne uităm, în lumina apusului, deasupra unor vălătuci uriași de nori albi și gri, vedem creștetul lui Kili ițindu-se deasupra, copleșitor. Stop, stop, îi strigăm lui Rocky, mașina oprește și putem să-l observăm fără grabă. Baza e acoperită complet de nori, însă fruntea lui lată, inconfundabilă, tronează inexorabil de deasupra norilor peste întreg ținutul. E ceva atît de măreț în imaginea asta încît te strivește și năucește – cum am fi putut să încheiem altfel aventura noastră safareză, incredibilă la propriu? Și ce facem cu toată frumusețea asta uluitoare cu care ne-am îmbibat inimile și creierele, care s-au tot mărit, precum niște bureți minune, și acum nu ne mai încap în corpuri și în capete?

Aterizăm înapoi în Zanzibar rupți de oboseală și de fericire, cu inimile rănite de atîta frumusețe; în noaptea asta dorm la bungalowul de pe plajă unde voi adăsta în următoarele două săptămîni. Aud vuietul oceanului atît de aproape și șuieratul vîntului care șfichiuie palmierii și nisipul, sînt toate senzații noi, neobișnuite. E furtună în noaptea asta, vine vreme mare: abia ce îmi așez lucrurile și mă aranjez, că și începe să răpăie o ploaie ce pare că amenință să înghită cu totul partea asta de lume. Adorm somn greu, populat cu ierbivore, legănată de zgomotul liniștitor al ploii și al oceanului.