prelungiri – jurnal zanzibarez

16 noiembrie

Azi-dimineață, după micul-dejun, toată lumea era pe telefoane să amîne zborul. Inclusiv eu. Ciprian zice că nu a mai văzut așa ceva, nimeni nu vrea să mai plece, oamenii ajung aici și apoi decid să mai stea și apoi trăiesc din prelungire în prelungire. Jucăm în prelungiri cu toții. Adevărul e că nu prea ai la ce te întoarce acasă. Eu am început să mă adaptez atît de bine aici încît am și uitat cum e acasă. Acum că sînt și fetele cu mine, aici e acasă. Cu tot tacîmul, că nu e doar roz.

Azi mi-am dat seama că nu am prins nicio zi de toamnă anul ăsta, am venit aici cînd s-a sfîrșit vara și mă voi întoarce cînd iarna deja s-a instalat bine. Cred. Ăștia rîd aici că nu voi pleca nici cînd am zis că plec acum. Rîd și eu cu ei, fiindcă e posibil să aibă dreptate. Mă adaptez din mers la ce se întîmplă, plec dacă e de plecat, stau dacă mai e de stat. Cunosc sau reîntîlnesc (uneori și după aproape 20 de ani) oameni care vin aici să stea pe termen lung, să lucreze de aici, să trăiască aici pînă mai trece urgia de acasă. Să rămînă normali la cap. Să scape de mirosul de frică și de moarte. S vine și ea peste cîteva zile la noi, îmi zicea că abia așteaptă să scape de acolo, să nu mai audă sunetul ambulanțelor.

18 noiembrie

Dorm tot mai bine de cînd fac yoga zilnic. Și mă trezesc devreme, la șapte, odihnită, lucru pe care nu l-am mai reușit de hăt. Azi ne mutăm iar pe plajă, din păcate doar pentru cîteva zile – îmi place enorm acolo, să stau noaptea să privesc marea și cerul, mai ales cînd pică curentul și de pe pămînt nu se vede nicio lumină care să impieteze strălucirea de sus. Cerul african nu seamănă cu niciun alt cer pe care l-am văzut.

E tot mai cald, sufocant, noroc cu ploile care se mai abat și ne mai răcoresc puțin, am intrat în mini sezonul ploios. Temperatura apei crește și ea cu fiecare zi, a ajuns și la 34 de grade zilele astea. Ai senzația că cineva o încălzește special pentru tine – o supă imensă, albastră, clară – care nu izbutește deloc să te răcorească.

Am nevoie de tot mai puține lucruri. Nu mai folosesc de săptămîni bune papuci de niciun fel, prosoape, piese de îmbrăcăminte care mi se păreau importante altădată. Nici de mîncat nu mai mănînc ca înainte, mănînc doar cît am nevoie, adică puțin și foarte bun și sănătos. Mă uit și la corp cum mi se schimbă, stau mai dreaptă, am devenit mult mai flexibilă față de cînd m-am apucat de yoga zilnic, mușchii se reîntăresc – după pauza de mișcare post-covid. Am renunțat la o mulțime de lucruri și obiceiuri aici și viața a devenit foarte simplă, cu totul.

Mă tot gîndesc cît de norocoasă sînt și cîtă libertate am – interioară, mai ales. Și la cît am muncit să ajung aici. Stop cadru de aseară: după yoga pe plajă, pe terasa de la B4, cu Suny, fetele, Elena și G, discuții despre religii și filosofie orientală, soarele apune, oceanul se întinde în față, mă uit la fie-mea cît de prinsă e de discuții și mă umple un val de bucurie că le pot oferi astfel de experiențe și întîlniri. Îmi amintesc de mine acum zece – doisprezece ani, de dimineața în care m-am trezit și prietena și colega mea mîncase din frigider noaptea singurele lucruri rămase pentru fete, iar eu nu aveam niciun ban să le cumpăr altceva, de disperarea și neputința din ziua aceea care mi s-a părut printre cele mai rele din viața mea, cînd am sunat-o pe mama să ne primească să le dea de mîncare.

I did good enough.