urmele

E ultima zi din an. În mod normal, nu ar fi lucrat, dar a venit special pentru noi: l-a impresionat rugămintea mea și nici nu avea vreun program stabilit. L-am găsit la ușă, fumînd, îmbrăcat impecabil, ca un domn din alte vremuri. Dacă nu i-ar ieși de sub mîneca cămășii desenele făcute în urmă cu 15 ani pe piele, l-ai putea confunda cu un personaj din Marele Gatsby. Mai ales părul îmi amintește de un vers al lui Tom Waits: he kinda look like Farley Granger with his hair slicked back.

Ne așezăm cuminți, e încîntat să vadă o mamă și-o fiică atît de apropiate, vom înțelege curînd și motivul, iar el trebăluiește prin salon; aseară a plecat fără să strîngă după ultimul client, așa că pregătește totul și, estimp, povestim. Îi pun întrebări, mi se pare un personaj demn de toată curiozitatea, iar el vorbește fără sfială.

– Eu sunt, din păcate, din Brăila. Din păcate, fiindcă moldovenii de acolo, da, știu că ei nu se consideră moldoveni, dar sunt mai rău decît atît, credeți-mă, deci sunt exact așa de proști cum se zice. Gîndiți-vă, aveam 12 ani cînd am descoperit că asta vreau și o să fac toată viața. M-am apucat de tatuat la 12 ani jumate, iar amicii mei, oamenii cu care am crescut de acolo aveau toți în jur de 30 de ani și erau toți hoți, pești, cocalari, infractori de tot soiul. Și veneau și ziceau, bro, vreau și eu să-mi tatuez cuvîntul ăsta, dar în chineză. Oamenii au o obsesie cu literele chinezești și 17 ani mai tîrziu încă li se pare cool, ai zice că s-au mai deșteptat, dar nu. Bun, iar atunci nu exista google translate, așa că eu le ziceam, un puști de 12 ani jumate, că trebuie să sun un prieten în China, dar e diferență de fus orar, așa că îl sun la noapte, iar ei nu se gîndeau cît de improbabil e ca un copil să aibă prieteni în China, mă credeau. Iar eu mergeam acasă și scoteam bateria de la telefonul meu, erau telefoanele alea vechi cu baterii făcute în China, copiam literele de pe spate care mi se păreau mai arătoase și apoi îi tatuam. Alții voiau chestii în arabă sau ebraică, iar pentru ăștia, după ce le ziceam povestea cu prietenul arab sau evreu pe care îl sun la noapte, aveam niște conserve, erau unele galben cu roșu pe care scria în arabă, le copiam de acolo tot așa. Și nu eram singurul care făcea asta, cred că sunt mii de oameni care umblă cu instrucțiunile de la baterii și de pe conserve tatuate, mîndri de ele nevoie mare. Na, eu nu sunt mîndru că am făcut asta, dar eu aveam 12 ani, nu e ca și cum aveam creierul dezvoltat și matur ca ei, nu consider că greșeala e a mea. Ei erau niște oameni mari, totuși. Ce mi se pare ridicol e că și azi oamenii vor aceleași lucruri. Și eu le zic, știți, eu nu cunosc chineza, nu vă pot tatua în chinezește, iar ei repede, că îmi dau ei de pe google translate, iar eu iar zic, știți, dar google translate nu e de încredere, vă treziți că vă tatuați cine știe ce, iar ei insistă, așa că îi trimit la alții pe cei care nu înțeleg. Nu mai fac așa ceva, nu vreau să îmi asociez eu numele sau să îmi asum responsabilitatea pentru prostia oamenilor. Cum sunt ăia care vin să le tatuez numele iubitei sau iubitului.

Fie-mea rîde de se prăpădește. Eu îmi amintesc cel mai haios tatuaj pe care l-am văzut (am și folosit faza asta într-o scenă din manuscrisul unui roman rămas încă neterminat), în Grecia, o țigancă româncă care lucra la salubrizare, și avea pe o mînă, de la încheietură pînă la umăr, vreo șapte sau opt nume de bărbați, tăiate cu o linie, probabil începuse de jos în sus, fiindcă pe măsură ce urcau, literele creșteau în dimensiune și linia cu care era șters numele era mai groasă, iar ultimul, netăiat, deci încă valabil, era cel mai mare dintre toate. Femeia îi iubise pe toți, vezi bine, iar după ce l-ai tatuat pe primul, trebuie să-l ștergi și să-l tatuezi și pe al doilea, că se supără. Și apoi la fel cu al treilea, al patrulea și așa mai departe. M-am întrebat dacă va trece pe mîna rămasă curată sau cum va proceda, părea încă în vînă, nu erau motive să se oprească acolo. De fapt, la naiba, și Angelina a trebuit să-și șteargă tatuajul făcut pentru Billy Bob.

– Eu le explic, zice el, mai ales că majoritatea au 19-20 de ani, e prima iubire, că eu nu pot să le fac așa ceva. Că statistic, șansele să rămînă cu el sau cu ea sunt extrem de mici, chiar dacă sunt super îndrăgostiți și proaspăt căsătoriți și ce vor ei acum, iar dacă pe ei îi prostește amorul, pe mine nu, eu sunt lucid și refuz să le fac așa ceva, că e foarte nasol să te părăsească și tu să rămîi cu numele pe tine, ce o să faci, cauți altul cu același nume? Le spun că eu nume nu tatuez, să își facă altceva dacă amorul e așa de ghebos, uite, dacă lui îi plac păcănelele, să-și facă o păcănea, iar cînd se despart poate să zică orice despre asta, nu va fi la fel de nasol ca atunci cînd își scrie Gigel pe ea. OK, eu tatuez, dar nu sunt o tarabă cu de toate. Sunt artist, am premii multe, refuz să fac căcaturi, să meargă să găsească un începător sau pe altcineva care e dispus să renunțe la etică, eu nu mai fac compromisuri. Cînd știu că las urme pe viață pe ei, nu pot. Uite, altă specie oribilă de care mă lovesc mereu este bărbatul fără coaie. Lipsit de coloană vertebrală, manipulabil de femeie. Dacă ați ști cîți vin cu femeia paznic să se tatueze, Dumnezeule, îi vezi de cum intră și îți arată cîte o porcărie de tatuaj de pe net, pe care ea l-a ales. Și eu mă uit și îi spun, știi, e un căcat de tatuaj, eu nu fac așa ceva, dar uite, îți ofer niște variante pe aceeași temă, de exemplu dacă vrea un ceas și un trandafir, îi arăt ceas cu trandafir, dar mișto, și îl vezi cum se uită cu jind și îi place, își alege din variantele pe care i le propun și i-l arată ei încîntat: uite, iubi, ce fain e, iar ea vine și se uită scîrbită, mie nu îmi place, mie îmi place celălalt despre care am discutat, pe ăla îl faci, iar la faza asta eu le zic, uite care e treaba, dacă era se pricepe la tatuaje, e OK, ți-l poate face ea, eu nu fac așa ceva.

– Tu ai multe tatuaje?, întrebăm, curioase, amîndouă.

– Le am pe cele făcute cînd eram puștan, cred că sunt 10 ani de cînd nu mi-am mai făcut unul. Sunt nasoale, că na, sunt făcute cînd eram mic, dar nu vreau să le șterg sau acopăr, sunt etape din viața mea și nu vreau să șterg nimic. Uite, pe mînă scrie: I was born to do this, e făcut la 13 ani. Eu știam de atunci că asta voi face toată viața și a fost tare greu cu ai mei și la școală. Cînd m-au prins, m-au dus la spital, la un medic, i-au zis să-mi ia grefe de pe frunte și spate și să acopere tatuajele, iar medicul le-a zis alor mei, știți, dar vor rămîne cicatrici urîte, nu ne interesează, orice numai să nu fie tatuat. Iar eu insistam că asta voi face toată ziua, iar ei ar fi fost în stare să mă mutileze. Nu îți imaginezi satisfacția pe care o am acum, că mama lucrează pentru mine, e contabila mea, eu îi dau salariu, iar mie îmi merge atît de bine, multă lume nu știe, dar să ai un salon e o treabă super profitabilă. Și acum ce să zic, sunt mîndri de mine, dar nu dau doi bani pe asta, mersi, acum știu și eu că sunt bine, nu am nevoie să fie alături de mine cînd îmi e bine, aș fi avut nevoie să fie acolo cînd îmi era rău și ei nu au fost… Iar azi, cînd văd că părinții se interesează, frate, de copiii lor, vin cu ei cînd ei decid să se tatueze, discută, se interesează în ce condiții, îi respectă, așa mă bucur pentru ei, noi nu am avut norocul ăsta. De asta v-am și luat azi, că nu veneam la muncă, dar am fost impresionat ce fain mi-ai scris de fiica ta. Bunică-mea e tare, săraca, are 80 de ani și na, ea nu are Facebook, dar îi mai arată din familie ce fac și cîteodată mă sună și zice, nu vreau să te deranjez că ești la muncă, dar am văzut imaginea asta de ai făcut-o și e tare frumoasă, mamă, am și plîns, iar eu așa mă bucur de telefoanele astea, că ea săraca nici nu înțelege exact ce fac eu, dar apreciază și uite… Oricum, cea mai tare fază e că anul trecut am tatuat-o pe maică-mea, a vrut un fluture pe spate, cică își dorea de mult. Maică-mea! Asta chiar a fost una neprevăzută complet, să o tatuez. Adică na, maică-mea e o tipă din asta sobră, serioasă, cum să zic, cînd o vezi nu zici, vai, ce persoană plăcută, ce m-aș împrieteni cu ea, e maică-mea, dar ăsta e adevărul.

Fie-mii îi strălucesc două boabe de lacrimi în ochi, așa e ea, impresionabilă, dar nu are timp să se limpezească, că pe ușa salonului dau buzna un el și o ea, corpolenți, impetuoși și fără să țină seama că omul făcea deja ceva, îi bagă sub nas un telefon pe care e o imagine.

– Auzi, cît m-ar costa să-mi faci și mie asta? Și dedesubt vreau să scrii, dar frumos, așa, Geanina.

Fie-mea belește niște ochi cît cepele, eu mă abțin cu greu să nu slobozesc hohotul de rîs care mi se îneacă în gît, decisă să urmăresc scena cu toată seriozitatea. Artistul se îndreaptă de spate și spune, cu cel mai politicos ton din lume:

– Eu nu tatuez nume, din păcate. Nu vă pot ajuta.

– Nici în chineză?

Mă uit disperată la fie-mea, care e prăbușită.

– Eu nu vorbesc chineza, continuă pe același ton egal, politicos, deci nici în chineză.

– Păi nu e problemă, ne uităm noi pe google translate, eu vreau să știu cît m-ar costa.

– Google translate nu e de încredere, eu nu mă bazez pe asta, dar oricum, v-am spus, eu nu tatuez nume!

–  Păi în chineză nu e nume, e în chineză, insistă ea, Geanina, probabil, îmboldindu-l pe mocofan să ia atitudine, să nu o lase așa, netatuată pe el.

– Îmi pare rău, chiar nu vă pot ajuta, oricum azi nu mai lucrez, asta e ultima lucrare, sunt sigur că veți găsi pe cineva dispus să facă ce doriți dumneavoastră, eu nu pot.

Cei doi ies bodogănind nemulțumiți, fie-mea izbucnește:

– Cum e posibil să povestești acum despre asta și să intre ăștia doi, zici că a fost clip de ilustrație ăsta, nu se poate așa ceva, dacă zic cuiva o să creadă că inventez!

El zîmbește cu condescendență.

– Vezi de ce nu îmi plac mie oamenii și de ce refuz să fac copii? Planeta asta are nevoie de o molimă nouă, pe cuvîntul meu de moldovean. Gata, ești pregătită? Putem începe?

O așază cu blîndețe, pornește aparatul. Bîzîitul binecunoscut umple deodată aerul din încăpere.