azi-dimineață m-am trezit în cap cu niște imagini filmate acum cîteva ierni de un salvamontist de la Sinaia. imaginile alea m-au obsedat o iarnă întreagă. mi-au făcut șanț pe cortex.
vreme de o săptămînă, toate televiziunile au dat continuu căutările unor bucureșteni pierduți în Bucegi. zeci de salvamontiști puși pe drumuri, familii disperate, the classic story. Bucegii erau înecați în zăpezi groase, șansele să fie găsiți erau minime. mă așteptam, ca în atîtea dăți, să fie vorba despre niște cretini care au plecat cu pantofii cu toc pe vreun traseu interzis și peste care o să dea cineva după ce se vor fi topit zăpezile. o săptămînă după dispariție, au fost găsiți. imaginile nu au fost difuzate niciodată, povestea a rămas nespusă, iar noi, cei cîțiva care am avut acces la ea ne-am cutremurat.
erau doi, un el însurat, tată de copil, și o ea, amantă secretă, bineînțeles. au plecat în Bucegi pentru a-și petrece weekendul la o cabană. munțomani, echipați corespunzător. cînd i-au găsit, erau amîndoi morți, în vîlcelul mortului – coincidență stranie și morbidă. (și eu era să mor, într-un vîlcel al mortului, doar că în Făgăraș). ea alunecase pe zăpadă de pe o stîncă. a căzut zeci de metri, zdrobindu-se de stînci ascuțite. imaginile, cumplite: ea, dezgolită, cu hainele sfîșiate, frumoasă și moartă atîrnînd între stînci. el a coborît după ea. a găsit-o așa, cum am văzut-o și eu, pe imaginile luate de salvamontist. s-a culcat pe o stînca lîngă ea. nici măcar nu a clintit-o, femeia a rămas suspendată, cum a scuipat-o abisul. nu a anunțat salvamontul, nu a coborît în Sinaia, s-a întins pur și simplu și a așteptat să înghețe. legistul a zis că nu a durat mult pînă a murit și el. imaginea aia o sa îmi rămînă săpată în retină: el încolăcit pe stîncă, lîngă ea. știu. e morbid și depresiv, dar totuși cred că e cel mai romantic gest de iubire de care am auzit vreodată. cred că nu există mulți oameni care l-ar putea repeta. și e bine că nu există.
m-am întrebat atunci cîți oameni cunosc care ar fi în stare de asta pentru cel pe care-l iubesc. dar și ce a simțit omul acela, ce gînduri i-au trecut prin cap fix atunci, în orele alea, cît a așteptat să moară.
Superlove. Mda.
Dar daca era un tata de copil si a preferat sa moara langa amanta decat sa-i urmareasca, indrume si sprijine acestuia fiecare pas, nu gasesc nimic romantic in gest.
Ii fura din importanta faptul ca n-a gandit mai departe de el. De dragostea lui.
Copii n-au nicio vina. Nici ca n-o mai iubea el pe maica-sa de avea o amanta, nici ca femeia aia a sfarsit atat de tragic.
Prins la mijloc ca de obicei. Dar de data asta a pierdut.
Eu as fi ales sa traiesc macar pentru el.
m-am gandit si eu la asta, ca sunt mama. pe de alta parte, e simplu sa judeci fara sa stii povestea din interior. iar tati care isi lasa copiii sunt mii, din motive care de care mai stupide si halucinante.
eu evocam doar o imagine care mi-a dat fiori pe sira spinarii multa vreme dupa ce am vazut-o. restul e can-can si click.
Eu nu-s mama inca. Dar mi-ar placea sa vad ca orice parinte si-ar pune copiii pe primul plan. Asa au facut intotdeauna ai mei, probabil de asta e singura realitate pe care o caut in toti parintii. Cred ca-s incomparabile – iubirea pentru copii si cea pentru partener – dar pentru ca le „emite” acelasi suflet ii catalogez neputinta de-a o uita pe cea mai neajutorata drept egoism. Ma gandesc ce neiubit/nedorit o sa se simta copilul ala cand o sa constientizeze ca ta-su a ales sa moara langa iubita lui in loc sa-l vada crescand. Si cate rani raman… Citește mai mult
Apreciez sinceritatea povestirii. Daca nu ar fi fost nuanta copilului parasit pentru femeia iubita, sa fi vazut atunci ochi dati peste cap si lesinuri. Asa cum ai scris, mie gestul barbatului imi pare extrem de curajos si tandru.
ochi dati peste cap sunt oricum :))
mi am cautat cuvintele pentru a concluziona decizia tipului…am facut schite,mazgalit foi..am intors „problema” lui pe fata si pe dos,pe stanga si pe drapta,deacurmezisul si totusi n am gasit cuvintele potrivite…cred ca pur si simplu lumea lui, in momentul aceala,a luat sfarsit..o gandire drepata,justa ar spune,asemenea unui psiholog ca e o decizie gresita..dar el nu a fost acolo nu a simtit cum i se scurge viata ei,cum isi pierde el sensul vietii,ratiunea…punctul meu de vedere…as fi facut la fel.
Ce horror! Geez!!
Nu exista nimic romantic in a muri. Imaginea idilica este doar in imaginatia noastra. Imaginea reala este cea pe care au gasit-o salvamontistii si sunt sigur ca era departe de cea reala. Miscator gestul lui, indiferent de materialul genetic plasmuit in alta parte (apropo, nu are nimic de-a face cu simbolistica mortii in sine).
Eu cred ca as fi scapat, daca era posibil…Viata de dupa poate n-ar mai fi fost viata. S-ar fi intors la odrasle, la o casatorie nefericita si ar fi multumit dogmele sociale ale celor ce-l incrimineaza…
Cum de o poveste atat de dramatica nu a fost spusa de cand a devenit presa pubibonda?…F.interesant… Se poate face film dupa asa ceva…Gestul lui…multiple interpretari posibile…daca era plecat clandestin…urma sa se afle si poate n-a suportat sentimentul vinovatiei multiple…
Cat despre scriitura ta…din nou percutanta, din nou in stomac!
Eu nu pot sa nu ma gandesc la ce o fi simtit femeia aia, nu, nu cea care a murit pe stanci. Cea care a ramas singura sa isi creasca odrasla. Si nu are neaparat legatura cu odrasla, insa ea poate il mai iubea. Poate spera (in prostia ei) ca si el inca o iubeste, ca se va intoarce intr-o zi si va fi bine. Fabulez. Dar, Petronela, tu stii cel mai bine cum e sa plece si sa nu se mai intoarca. Cum o fi cand stii ca a ales constient asta? Of, Doamne.
Ce cretin! Infidel familiei, infidel vietii. Dezaxat!
Ar fi interesant de stiut de cat timp se iubeau, si daca o faceau pe ‘ascuns’, pentru ca eu ma incumet sa presupun 2 variante: – omul era putin imatur, nu si-a dat seama cat o iubeste decat cand a disparut, altfel de ce nu erau deja impreuna (legal) daca el oricum era dispus sa renunte la tot pentru ea? – mult mai probabil mi se pare ca-i era groaza de oprobiul comunitatii/familiei (posibil raspuns si pt. intrebarea de la prima varianta) Ma mir ca nimanui nu-i sare in ochi neconcordanta: sacrificiul suprem pentru o.. amanta! Asa ca imaginea de… Citește mai mult
Ce ingust poti gandi !
El a murit in timp ce ea cadea in gol.. fara ea nu mai era nimic, nu mai putea fi. Incetezi sa mai existi atunci cand inima ta este in pieptul celei/celui pe care o/il iubesti, din clipa in care se produce despartirea, oricum ar surveni aceasta. Toate visurile lor s-au zdrobit odata cu ea printre stanci. Nimic nu e mai cumplit si mai frumos in acelasi timp. Ramane amintirea a ceva minunat ce au stiut doar ei.
Ai sintetizat perfect faza
Da, perfect adevarata descrierea clipei. Starea. Caderea lui. Sfarsitul. Dar..a fost totusi,un om slab. Un om puternic ar fi trait cu suferinta. S ar fi tarat prin viata cu copilul de o mana si cu suferinta lui de cealalta. Ar fi salvat macar o parte de suflet: copilul lui.
poti ramane constient o vreme dupa o astfel de cadere… i a tinut companie pana la final fara sa mai conteze contextul si finalul
frumoasa scena.
Am văzut și eu înregistrarea respectivă, și altele mai triste chiar. M-au marcat prin imaginile dure, reale și poate și gestul lui, incapabil sa se mai întoarcă acasă la viața oficială, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la acest eveniment ca la o pedeapsă divină pentru păcatul lor…
M-ai pierdut la pedeapsă divină pentru păcatul lor. Vezi tu, eu nu cred că Dumnezeu e un tip care se ocupă cu pedepsitul.
Mi se pare egoist sa te gandesti ca o data indragostit, insurat si cu copil, nu te poti schimba o data la ceva timp de ajuns cat sa nu mai vezi asa de iubit si cald caminul intemeiat prima data, si gasi (sau regasi) caldura aceea alaturi de altcineva, altcandva. Altcineva pentru care ti-ai da viata. Chiar nu s-a surpins nimeni uitandu-se in trecut si zicandu-si ca bine ca nu a ramas cu X, care acum, pare a fi vreo strutocamila idioata? Sa nu fim impocriti. Si ca femeie, daca te indragostesti de altul, ce ai face in locul nefericitului?… Citește mai mult
mie-mi place să mor
dar uneori trăiesc încontinuu
şi asta devine oarecum enervant
viaţa dintre o naştere şi o moarte
e mult mai interesantă
printre vitraliile veşniciei
liniştea divinităţii
şi sărutul tău dumnezeiesc
iubito
am obosit
să te caut prin fiecare existenţă
un fel de-a baba oarba prin infinit
şi mă gândesc din ce în ce mai serios
să îmi fac cerere de retragere anticipată
chiar dacă sufletul meu e încă copil
ce spui
nu sună tentant?
cutremurator…si frumos……
iar lacrimile stau sa cada. cum stii tu sa transpui oameni in povestile tale, sa ii faci sa simta ce si cum n-au mai simtit niciodata probabil…