Sulina, mon amour

Poate că a fost încă de la început, cînd m-am suit în rapida ce despica în viteză – cum îi spune numele – apa Dunării și se aburca pe valurile stîrnite de celalalte ambarcațiuni, iar vîntul cald, de sfîrșit de vară (era penultima zi a lui august) îmi zburătăcea părul, neliniștit. Poate că a fost mai tîrziu, cînd mă apropiam pe apă de orașul port aproape fantomă, cu fabrica de conserve, acum o ruină, casele răzlețe și apoi cheul, cu sălciile lui plîngătoare, ascunzînd după frunzișul lor clădirile atinse de timp și uitare. Poate a fost locul despre care nu știam nimic dinainte, doar promisiunea unei ape mari și verzi, curgătoare, care se varsă într-o apă și mai mare și mai verde, stătătoare.

Să fi fost poate aerul auriu al campingului, în care am intrat pășind alături de Tunde, unde ne-au întîmpinat ceilalți și celalalte (Călin, Cipri, Dan, mai apoi Radu, Carmen, Cris, Janine & Blondie, Pupa, Vulpe, Fetița) oameni și cîini, caiace și corturi, rulote și copaci de cătină sălbatică printre care uneori se rătăcesc noaptea caii sălbatici ai Deltei, și sufletul unui loc unde timpul curge greu și aurit, ca mierea. Sau poate tihna și veselia, glumele și rîsurile care nu se stingeau niciodată, Șurubul (cu șurubul, iaaaa șurubul!) cîntat de Cipri și devenit imnul taberei, spre exasperarea lui Tunde, mesele gătite pe rînd, vasele spălate pe rînd, drumurile cu bicicleta spre plaja nesfîrșită, sub un soare cu puteri tot mai slăbite, drumurile de întors sub o noapte tot mai grăbită, cu nicio altă lumină decît a stelelor de deasupra, pe lîngă cimitirul cosmopolit, unde cineva aprinde lumînări pe zeci de morminte, în fiecare seară, vișinata și peștii prăjiți cu mujdei și mămăligă, șoncul, nelipsitul șonc, ora la care țînțarii se transformă în vampiri și toată lumea se ascunde.

O insulă e o insulă, în orice parte a lumii ai afla-o. Pe insule, lucrurile se întîmplă în feluri neștiute. Așa că nici eu nu știu cînd anume s-a întîmplat, dar la un moment dat mi-a devenit limpede că sunt sub vraja Sulinei. Iar asta a însemnat pentru mine să fac lucruri pe care nici nu le crezusem posibile și să mă simt tot timpul ca un copil fără griji. Vreme de două săptămîni, cu o pauză scurtă, am retrăit (sau poate trăit pentru prima dată) o copilărie netedă, fără spaime și umbre, prin care am alergat pe jumătate năucită, pe jumătate neîncrezătoare, precum caii aceia pe care nimeni, niciodată nu a pus vreun căpăstru.

Aș fi spus cu mîna pe inimă că nu e pentru mine caiacul. Că nu mă pot lăsa eu într-o ambarcațiune atît de mică, pe ape neliniștite, cu doar o padelă în mîini, că e pentru atleți, că nu am putere destulă, că nu am control cît am nevoie. Dar m-am pus în unul din a doua dimineață după ce am ajuns. Caiacul e un animal ascultător, domesticit, dacă-l ții bine între picioare și-l strunești cu măsură. Alunecă lin, tăcut, pe ape, printre stufărișuri, nu sperie păsăretul, nu poluează. Cînd ieși cu el din canale în marea autostradă a Dunării, se clatină sub valurile stîrnite de ambarcațiunile mari și te leagănă, îți iscă un fior de plăcere în stomac care ține pînă la următorul val. Dimineața, înainte de răsărit, după ce te-ai trezit cu greu și morocănoasă, fiindcă ai mai fi dormit, îți arată soarele dezbrăcîndu-se în mare, roșu, iar apoi te poartă în golful Musura, să vezi cum se trezesc, la fel de morocănoși, pelicanii și egretele, prin canale mai strîmte decît cea mai lată parte a (caiacu)lui, să asculți foșnetul stufului în timp ce cu padela îți croiești drum prin el și agăți toate pînzele țesute peste noapte de păianjeni abili, extaziată că ai avut bunul simț să te trezești cu noaptea în cap și ai trăit-o și pe asta.

Și pe toate celelalte.

Una cîte una, ca într-un film despre o vară care nu se sfîrșește, cu copii blonzi și bruni și fericiți, care aleargă rîzînd, înoată rîzînd, biciclesc, vîslesc – un quadrathlon terminat pe nesimțitelea înainte să înceapă cel adevărat, numit anul ăsta Marangoz, după numele unei meserii pe cale de dispariție în Deltă.

Cadre de noapte:

Noaptea în care am înotat în mare sub o feliuță foarte subțire de lună, un Crai nou străveziu, corpul meu gol, plutind în apa grea, de consistența uleiului, ochii privind cerul și sufletul simțindu-se complet în siguranță, deși nimic din jur nu ar fi predispus la asta, ba dimpotrivă;

Nopțile în care am privit bioluminiscențele – mici vietăți fosforescente, luminînd valurile din interior, luminînd țărmul, atît de multe încît atunci cînd pășeai cu tălpile goale pe nisip, urmele pașilor prindeau să lumineze, mii de stele minuscule se aprindeau în forma tălpilor, iar noi alergam și strigam de fericire, intram în apă și apa devenea și ea fosforescentă acolo unde o atingeam, ne tîram picioarele și lăsam dîre luminoase, mai multe, mai multe, în urlete de bucurie, așa ceva nu e real, pare că au fost puse cu mîna, nici dacă am fi luat halucinogene nu s-ar fi simțit așa, țipa Carmen, nemțoaica care străbate lumea pe bicicletă, iar noi alergam mai tare prin apa tulburător de caldă și fosforescentă, iar în urmă micile vietăți se aprindeau numai pentru noi, să ne fericească;

Nopțile în care ne întorceam pe biciclete, chiuind sub lună, luîndu-ne la întrecere precum copiii sau pedalînd în tăcere, fiecare cu gîndurile lui, în timp ce stelele cădeau cu nemiluita;

Noaptea în care am dormit pe malul mării, la zeci de kilometri străbătuți pe biciclete depărtare de orice sălaș omenesc, cu foc de lemne aduse de valuri pe țărm și lună plină, cînd fluxul înghițise plaja aproape complet;

Nopțile petrecute pe cheu, legănîndu-ne pe parîmele vapoarelor ca pe slacklines, gata să ne prăbușim la orice adiere de vînt;

Noaptea în care am dansat ore în șir în tabără, cu Janine (cea de 60 de ani!, dar mai tînără decît toți) deschizător de dans și Cipri cu halatul gros și lung cu dungi și ochelari de soare, un Hugh Hefner de Sulina la fel de ireal ca bioluminiscențele, rîzînd de noi că dansăm de parcă am căuta viermi pentru pescuit, worms, worms, pe cînd stelele continuau să cadă, iar noi să alegem pe rînd cîte o piesă;

Cadre de zi:

Plaja pustie, cu caii sălbatici jucîndu-se nestingheriți și doi îndrăgostiți făcînd dragoste sub soarele arzător al amiezii, dincolo de stînci, crezîndu-se feriți de priviri;

Noi și bicicletele pe țărm, cu apa jucîndu-ne în roți și picioare, rîzînd și stropind totul în jur;

Caiacul alunecînd pe apa Dunării la amiază, la răsărit, la asfințit, prin aerul plin de păsări mari;

O dis-de-dimineață pe țărm, cu fundul pe vatra focului de cu seară, pe nisipul încă cald, în timp ce soarele îndrăznea cu sfială să iasă din mare, puțin cîte puțin;

Zilele petrecute călărind bicicletele zeci de kilometri, printre tauri sălbatici și fioroși la vedere, cu boașe mai mari decît capetele noastre și piepți lați și puternici, cu Carmen neînfricată în frunte;

O dimineață în bazinul mic, cu copiii din Sulina și salteaua gonflabilă, cînd Cipri ne răsturna și ne arunca în apă, în chiote și mirări copilărești, o dimineață în care totul în jur se dizolvase, adulția, grijile de om mare și devenisem de vîrsta lui Denis, a lui Alex, a lui Gabi;

O după-amiază cu volei pe plajă, în timp ce soarele apunea pieziș;

O seară cu cîntec de chitară sub răchitele pletoase, avînd alături o Dunăre complet liniștită, fără nicio vălurire, scufundată în culoarea roșie a crepusculului;

Ciorba de pește a lui Cipri și crapii prăjiți cu mămăligă și mujdei, ba chiar și cartofii prăjiți cu brînză rasă și ochiuri, întotdeauna acompaniați de cea mai bună vișinată din lume și bombănelile lui caraghioase;

Smochinele dulci din grădina lui Janine și exercițiile Feldenkrais și rezervorul nesfîrșit de glume al lui Călin;

Europolisul, împrumutat de la Tunde și citit în singurătate, pe o dună de nisip, între ierburi, în timp ce marea își întindea brațele tot mai aproape de mine;

Am fost în atîtea locuri și niciunul nu mi-a fost atît de copilărie precum Sulina. Insula asta vrăjită, uitată, fabuloasă, cum îi spun prietenii mei, mi-a adus aminte de mine.

Încă bolesc cu gîndul la Sulina, continentul nu îmi priește. Încă primesc imagini de-acolo, din tabără, iar pentru mine au gust și miros. De libertate, de mare, de Dunăre, de noapte înstelată, de copilărie.

Mă tem că voi continua să mă întorc acolo.

foto: www.rrawphoto.com