suflete de sticlă

0

Am citit Suflete de sticlă (cu subtitlul traumele celor rătăciți în trecut) încă de cînd era doar manuscris – am avut privilegiul acesta, ca Gașpar să-mi trimită cartea pentru a-i oferi un feedback. Am citit-o avînd în minte mereu Ce se întîmplă în iubire a lui Alain de Botton (musai să o citiți dacă nu ați făcut-o, am scris aici despre ea), nu doar pentru că au o structură asemănătoare – narațiune completată cu subtitrări psihologice pentru fiecare scenă – ci și datorită modului în care le-am simțit: de impact puternic, pline de aha-uri, structurate în așa fel încît să facă lumină nu doar asupra poveștii din carte, cît mai ales asupra propriilor povești. Fiindcă asta e fain la cărțile psihologice care reușesc să treacă dincolo de teorie, te ajută să te întorci la tine prin poveștile narate, să te identifici și să te înțelegi.

Iar povestea Silviei și a lui Baltazar poate fi povestea oricăruia dintre noi. Ea, o avocată de succes, „o femeie puternică” ca atîtea dintre noi, prototipul femeii singure, indisponibile, care se scufundă în muncă pentru  a nu avea timp să se confrunte cu sine și cu demonii trecutului, el, un psiholog care și-a confruntat cea mai mare parte din demoni, dar care încă mai are de rezolvat o mulțime de probleme, ambii în căutarea cuiva care să îi salveze de ei înșiși. Și ambii rătăciți în trecut, în sensul în care trecuturile lor se amestecă în comportamentele prezentului pentru că nu au fost înfruntate și vindecate. Întîlnirea dintre ei are rol de trigger, așa cum se întîmplă cu fiecare dintre întîlnirile de iubire dintre doi oameni care își cară trecutul nerezolvat în spate – iar etapele confruntării cu celălalt, dar mai ales cu sine, sînt admirabil explicate și interpretate de Gașpar Gyorgy. Este imposibil să nu înțelegi ceva despre tine citind această carte, despre relațiile tale, despre propriii demoni. E o carte care cred că va contribui profund la educația emoțională a adulților nevindecați care sîntem, o carte extrem de necesară. Fiindcă noi toți sîntem ființe cu suflete de sticlă, mai mult sau mai puțin rătăciți în trecut. Povestea Silviei și lui Baltazar e doar pretextul de care se folosește psihologul Gașpar Gyorgy pentru a ne spune lucruri importante despre noi înșine, însă asta nu o face mai puțin frumoasă, mai puțin interesantă.

O super recomand, o găsiți cu reducere aici.

Las și cîteva citate care mie personal mi-au atras atenția, să vă conving că trebuie să o citiți:

“A avea grijă de tine și de cei cu care trăiești sau te întâlnești pe drumurile vieții este un mare act de generozitate. Este atât de convenabil să crezi că ești singur și n-ai nicio responsabilitate față de starea de bine a celor din jur! Să-ți duci zilele ca și cum necazurile celorlalți nu ar avea nici cea mai mică legătură cu tine… Să te înghesui, pentru a intra înainte de a-i lăsa pe alții să iasă… Să te uiți cu pizmă și răutate la cei de pe stradă, văzând în fiecare om doar un inamic… Să rămâi cu vorbele în gură, fără să spui „Mulțumesc“ sau „Apreciez“… Să faci dintr-un țânțar armăsar, atunci când cineva o dă în bară… Să judeci acțiunile altora, când ei nu fac nimic altceva decât să-și exerseze îndrăzneala și schimbarea… Să-ți asumi toate meritele, fără să le recunoști și celorlalți contribuția… Dar toate acestea sunt comportamente și acțiuni ghidate de frică. Nu au nicio legătură cu forța, curajul sau maturitatea. Sunt doar niște manifestări ale unui suflet mărunt și chinuit de anxietate.”

“Copilul maltratat și abuzat nu ar putea suporta din punct de vedere psihologic toate ororile trăite, dacă nu le-ar refula. Abia la vârstă adultă, această persoană are acces la un sistem de resurse suficient de solid, încât să poată suporta toate durerile reprimate în inconștient. Iar dacă adultul nu găsește energia necesară pentru o asemenea confruntare cu adevărul, mecanismele de refulare care în copilăriei i-au salvat viața, la maturitate, îi vor distruge – mai lent sau mai rapid – existența. Atunci când un adult este încurajat să creadă că agresiunile din copilărie l-au ajutat să se facă mare și puternic, în fapt, i se alimentează credința că violența este necesară pentru a institui ordinea în lume. Acest adult se va simți îndreptățit să-și abuzeze fizic sau emoțional copiii. Altfel spus, el nu dă nimic altceva decât ceea ce a primit. Astfel de minciuni ajung să ne coste scump familiile, reprezentând tiparele relaționale prin care abuzul călătorește de la generație la alta. Din perspectiva aceasta, e îngrijorător ca un adult care nu și-a înțeles pe deplin povestea adevărată a copilăriei să devină părinte. Deoarece, dincolo de iubirea care sălășluiește în adâncurile fiecărui muritor, există și o infinită furie care așteaptă să iasă la suprafață. Iar rolul de părinte devine adesea scena pe care se dezlănțuie această furie refulată. A reprima emoțiile, stările de spirit și sentimentele naturale ale copiilor – prin comportamente agresive sau amenințătoare (care adesea au scopul de a genera supunere) – înseamnă a le nimici sufletele. Iar adulții care au devenit părinți distructivi sunt, în fapt, copiii ale căror suflete au fost ucise foarte devreme.”

„Oamenii care au suferințe emoționale dobândite din copilărie nu-și lasă problemele în familia de origine. Le aduc cu ei în toate relațiile și contextele viitoare de viață. Iar soluția vindecării acestor suferințe emoționale stă ascunsă în revizitarea copilăriei și în asumarea adevărului personal. Mulți dintre cei care s-au încumetat să facă o asemenea călătorie psihologică ajung să recunoască faptul că nu lipsa banilor sau a jucăriilor le-a îngreunat copilăria. În general, lipsa ascultării și a legăturii afective pare să fie marea lor durere. Viața de familie este prima noastră școală în ceea ce privește formarea unor păreri despre ce merităm sau nu. Și, tot aici, ni se spune cine suntem și ce avem voie să simțim, gândim sau facem. Se spune că traumatizante sunt doar experiențele negative care s-au abătut asupra noastră. Dar, la o privire mai atentă, putem conchide că aceleași urme le-au lăsat în sufletul nostru și experiențele pozitive pe care ni le-am dorit, dar niciodată nu s-au materializat. Poate fi ucigător de dureros ceea ce este negativ și ni s-a întâmplat în mod real, dar la fel se resimte și ceea ce ar fi fost pozitiv și nu ni s-a întâmplat. Ne dor criticile și invectivele care au ieșit din gura celor ce ne-au crescut, la fel cum suferim și din cauza lipsei cuvintelor de mulțumire și de apreciere.”

„Cu siguranță, nu a existat vreo dimineață în care mama lui să se fi trezit cu gândul că azi iar prinde bine un dram de manipulare͘ Totul era mult mai subtil și mai complex de atât͘ Ceea ce mama lui nu reușise să descopere în propria mamă putea găsi acum în fiul ei cel mare. În sfârșit, avea pe cineva doar la dispoziția ei ʹ o ființă care putea fi controlată și responsabilizată, un suflet ce-i oferea atenție și supunere, care îi era devotat și nu ar fi părăsit-o niciodată. Pe scurt, un omuleț care se afla în posesiunea mamei și pe care ea îl trata cu multă bunăvoință.”

Articolul anteriorcînd pierd o relație
Articolul următorce-am mai citit
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments