cînd pierd o relație

3

 

Pierderea poate însemna mai multe lucruri și, deși diferența dintre a-ți muri mama sau copilul și a fi părăsită de iubit poate părea uriașă din exterior, fiecare dintre cele două poate provoca daune uriașe în persoane diferite. Fiindcă suntem diferiți, iar rezistența la durere, fragilitatea psihicului, toleranța în fața unei schimbări mari sunt și ele diferite. La fel se întîmplă și cu reacțiile provocate de o pierdere: pot fi din game foarte diferite.

În urma oricărei pierderi, urmează o perioadă psihică de doliu. Există cinci etape semnificative cu care ne confruntăm în perioada de doliu. Ele se manifestă în mod diferit, pot avea lungimi diferite, însă trebuie parcurse toate pentru a ajunge pe drumul către vindecare. Din păcate, mulți oameni rămîn blocați ani întregi, unii toată viața, într-una dintre etape, refuzînd vindecarea. Cele cinci etape sunt negarea, furia, negocierea, depresia sau tristețea, ultima dintre ele fiind acceptarea.

Etapa de negare poate apărea imediat la aflarea veștii și poate fi scurtă: nu, așa ceva nu mi se poate întîmpla tocmai mie, dar poate apărea și mai tîrziu, ca o formă de apărare împotriva durerii. Șocul și durerea sînt atît de mari, uneori, încît creierul simte nevoia să ne protejeze. Negarea poate avea multe forme și poate să apară inclusiv ca scindare între planurile reale. Cu toții am auzit expresia: a înnebunit de durere, care se referă la cazuri reale în care oamenii s-au disociat de realitate în urma unei vești zdrobitoare. Ei bine, această nebunie cît se poate de diagnosticabilă este forma cea mai severă de negare, de protejare în fața durerii, pe care o poate experimenta omul.

Furia este o altă etapă a doliului în care se blochează foarte mulți oameni. La fel ca și negarea, este tot o formă prin care creierul ne protejează de durere. Durerea reprimată iese la suprafață sub forma furiei, care este îndreptată fie față de posibilele cauze ale pierderii, asupra oamenilor responsabili, asupra lui Dumnezeu și așa mai departe, în funcție de credințele și sistemul de gîndire al fiecăruia în parte. De foarte multe ori, mai ales în cazul celor părăsiți sau care îi pierd pe cei dragi în situații care ar fi putut fi fost evitate, în faza de furie este căutat un vinovat și începe demersul răzbunării sau al căutării dreptății, care poate prelungi la nesfîrșit această etapă. Există oameni care nu mai ies niciodată din faza furiei, iar acesta este, de asemenea, un mecanism de apărare, o formă de evitare a durerii. Cîtă vreme lupt, caut vinovați, mă războiesc prin tribunale, caut să fac rău celui care m-a rănit etc., am o precupare permanentă, sunt focusat pe următorul pas, nu îmi dau voie să simt durerea care m-ar răpune, așa că prelungesc la nesfîrșit acest război. Ce se mai întîmplă în această etapă, dacă o prelungesc la nesfîrșit, este că nu mă mai gîndesc deloc la pierdere, la omul pierdut, mă întorc simbolic cu spatele la el, cînd ce ar fi dezirabil să fac ar fi să stau cu fața și să înfrunt pierderea, să onorez destinul și amintirea celui pierdut (mai ales cînd e vorba de o moarte).

Negocierea, tocmeala, sunt de asemenea mecanisme de negare și evitare a durerii. Ruminarea în jurul gîndurilor precum: dacă aș fi făcut asta sau cealaltă, atunci nu s-ar fi întîmplat așa ceva are rolul inconștient de distrage atenția de la pierdere sau durere. Cînd reiau în capul meu de zece ori aceleași scenarii, încercînd să mă prind unde anume am greșit de am ajuns aici sau ce aș fi putut face să evit situația asta, nu îmi dau spațiu sau timp să dau față în față cu realitatea și cu durerea pe care mi-o provoacă. Uneori, atunci cînd e vorba de o despărțire amoroasă, în faza asta apare dorul și nevoia de a negocia chiar real cu cel care ne-a părăsit, făcînd promisiuni de îndreptare a ceea ce considerăm că am greșit. E reacția creierului la neputință și deznădejde, fiindcă creierului nostru îi displac teribil schimbările. Așa încercăm să reluăm controlul asupra situației, așa încercăm să ne convingem că nu e totul pierdut, că mai putem face la loc ce s-a stricat.

Faza tristeții sau chiar a depresiei se instalează atunci cînd am epuizat aceste mecanisme de evitare și durerea pierderii se instalează cu toată forța. Regretele, dorul, lipsa, toate sunt copleșitoare și anihilante. Există oameni care petrec ani întregi în această fază, dar și oameni care reușesc să ardă repede această etapă, în funcție de cît de dispuși sunt să meargă mai departe și să integreze pierderea. E o etapă foarte importantă a doliului, fiindcă este etapa în care ne dăm voie să simțim durerea, spre deosebire de celelalte, în care am încercat să evităm durerea. Uneori, durerea este atît de mare și suntem atît de nepregătiți să o suportăm, încît putem regresa într-una dintre etapele anterioare. În doliu, este foarte important să ne dăm voie să ne doară. Să plîngem. Să suferim la intensitate maximă. Oamenii tind să creadă că ignorarea durerii este calea cea mai simplă de a trece printr-o pierdere, însă adevărul este că durerea este acolo și ea poate debușa în feluri mult mai complicate, făcînd și mai anevoios procesul vindecării. Să ne prefacem că nu simțim ceea ce simțim este cea mai proastă variantă dintre toate. Ca să ne vindecăm o pierdere trebuie să ne dăm voie să simțim durerea.

Depresia este o fază absolut firească într-o pierdere. Schimbarea care se instalează brusc aduce cu sine spulberarea a mii de visuri, planuri, proiecte, iar așteptarea de a te ridica imediat și a-ți continua viața ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat este nerealistă. Totul este normal: avalanșa de lacrimi, tristețe, regrete, frustrări, incertitudini, singurătatea, frica. Toate sunt normale și cîtă vreme ne amintim asta, putem supraviețui lor. Atunci cînd ajungem să le simțim înseamnă că suferința a devenit familiară și tolerabilă. Atît de familiară încît ajungem să credem că va face parte mereu din noi, din noua viață post-pierdere. Din fericire, este pasul care precede acceptarea.

Așadar, odată ce ne-am dat voie să fim triști, să jelim pierderea, ni se deschide drumul către ultima etapă, a acceptării, cu care suntem cel mai aproape de vindecare. În această fază integrăm pierderea și ne dăm voie să privim înainte, pentru prima oară.  Din păcate, puțini sunt cei care ajung fără ajutor în această fază.

Acceptarea nu este o etapă lipsită de durere. Însă, acum, durerea devine suportabilă și putem privi cu detașare și luciditate situația în care ne aflăm. Poate reapărea speranța. În cele mai fericite dintre cazuri, este momentul în care putem face evaluarea relației pe care am pierdut-o, cu calm, cu recunoștință, încercăm să aflăm lecțiile pe care le-am învățat și beneficiile pe care ni le-a adus. Abia după ce reușim să ardem această ultimă etapă putem trece mai departe.

Mi-ar fi prins bine să fi știut cînd eram mai tînără toate lucrurile astea. Eu însămi am experimentat îndeaproape multe pierderi. Eram teribil de crudă cînd a murit Dragoș și foarte nepregătită pentru o astfel de pierdere, așa că mi-a luat mult prea mulți ani să mă recuperez. Uitîndu-mă în spate, îmi dau seama că am stat blocată în faza de furie și de depresie mult peste cît era sănătos. Durerea era atît de mare încît aș fi făcut orice să o anesteziez. Din fericire, a trecut de la sine după șapte ani, căci nu este întîmplător termenul pe care și religia îl alocă doliului: cam atît îi ia creierului să se adapteze, fără ajutor de specialitate, noii realități în urma morții cuiva foarte apropiat, să se vindece și să uite. (…)

* Acest fragment face parte din volumul Privind înăuntru, din capitolul dedicat relațiilor. Cartea poate fi găsită aici, cu reducere. 

 

(Foto: Karim MANJRA)

4.3 4 votes
Article Rating
Articolul anteriorcopilul ascuns
Articolul următorsuflete de sticlă
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Lila Elena
Lila Elena
11 iunie 2020 10:34

Mulțumesc, aveam nevoie de asta.Promit sa cumpar cartile 🤗

Camelia Gornic Grosu
Camelia Gornic Grosu
11 iunie 2020 21:24

Multumesc pentru acest pasaj, „Privind inauntru” inca nu am apucat sa o citesc, de la pensionare am cumparat foarte multe carti si desi citesc mult mai mult decat inainte nu am ajuns inca sa o citesc pe asta, de cumparat le-am cumparat pe toate. Fragmentul din „Alive” l-am recunoscut, asta am citit-o. In ultima vreme,asta insemnand ultimii doi ani si mai bine lucrez cu niste amintiri ale unor traume personale, la maniera meditand, gandind si citind.Tatal meu a murit in 1992,l a doua luni dupa ce eu am implinit 25 de ani si cu doua luni inainte ca el sa… Citește mai mult