Am văzut filmul exact atunci cînd a apărut și mi-a plăcut teribil atmosfera, lentoarea și îndrăzneala lui. Am petrecut în ultimii ani două sfîrșituri de vară în Italia (unul chiar în Sicilia, unde se desfășoară povestea, celălalt în Toscana, într-un castel vechi care semăna cu casa și grădina din film), unde m-am îndrăgostit definitiv de locuri și oameni, de lumina verii, de grădinile unde puteai sta întins la nesfîrșit la soare, lenevind, așa că filmul mi-a atins toate amintirile și m-a rearuncat sub soarele italian. Mărturisesc că m-am temut că romanul nu va reuși să facă toate astea (există cîteva filme care mi-au plăcut la fel de tare sau mai tare decît cărțile după care au fost făcute), însă m-a vrăjit de la primele pagini și l-am citit cu un nesaț pe care rareori îl simt în ultima vreme, deși știam exact ce se va întîmpla mai departe.
Povestea de iubire a lui Elio e povestea de iubire a fiecăruia dintre noi, care am fost suficient de norocoși să trăim și să simțim atît de intens vreodată. Mă tem că cei mai mulți dintre oameni trec prin viață fără să atingă intensități de un asemenea nivel. Scriitura lui Aciman este fermecătoare, expertiza lui în Proust transpare în tot locul, iar cartea are o tensiune care continuă să crească pînă la ultimele pagini. Iubirea nu are gen, iar faptul că cei doi protagoniști sunt bărbați îmi pare că nu face decît să sporească senzualitatea și exotismul poveștii.
Cel mai mult mi-a plăcut discursul tatălui lui Elio de la finalul cărții, din care redau două părți care se potrivesc perfect cu propriile-mi observații și gînduri. Le las aici, fiindcă ar trebui citite de toți oamenii care își trăiesc viețile de parcă ar avea mai multe încercări.
„În locul tău, dacă e durere, poartă-i de grijă, iar dacă există o flacără, nu o stinge cu mucarnița, nu fi brutal cu ea. Înăbușim atît de mult din noi ca să ne vindecăm de lucruri mai repede decît s-ar cuveni, încît pînă la treizeci de ani ajungem faliți și avem tot mai puțin de oferit cînd apare ceva nou. Retragerea în sine poate fi îngrozitoare cînd ne ține treji noaptea, iar să-i privim pe ceilalți cum ne uită mai repede decît am vrea să fim uitați nu e deloc mai bine. Dar să nu simți nimic pentru ca să nu simți ceva – vai, ce risipă e asta!
(…) Ține minte, inimile noastre și trupurile noastre ne sunt date doar o dată. Cei mai mulți dintre noi nu se pot abține și trăiesc ca și cum ar avea de trăit două vieți: una e macheta, cealaltă, versiunea finisată, și apoi vin toate versiunile dintre ele. Dar în realitate e doar una, iar pînă să îți dai seama, inima se uzează. Cît despre trup, vine un punct în care nimeni nu se mai uită la el și cu atît mai puțin dorește să se apropie de el. Clipa asta este una de mîhnire. Nu te invidiez pentru durerea pe care o simți. Dar te și invidiez pentru ea.”
Cam așa cu cartea asta care mi-a cam rupt inima și pe care vă îndemn să o citiți cît încă mai e vară, mi se pare timpul cel mai bun pentru ea, mie mi s-a potrivit perfect pe malul mării.
E de găsit aici.
