Tîrziu de tot, am înțeles că relația cu corpul meu era impregnată cu rușine. Fiecare centimetru de epidermă, fiecare organ, fiecare membru purtau pecetea rușinii. Iar, după episodul violului întîmplat în adolescență, că m-am deconectat complet de la corpul meu și am început să trăiesc în cap, suprimînd complet emoțiile.
În satul în care am crescut, eram două fete între copiii de pe stradă. Băteam mingea împreună, mergeam să înotăm împreună, ne urcam în copaci împreună. Băiat de-al lor eram și eu. Tunsă scurt, musculoasă, bătăioasă, băiețoasă, mereu cu picioarele julite. Mama-mare mă striga băiată. Am fost ferită, o vreme, acolo în satul nostru mic, de hărțuieli, băiată cum eram, tovarăș de joacă și de pozne. Firește, au fost jocuri de descoperire a diferențelor dintre noi, dar la care am acceptat bucuroasă să particip, ca orice copil curios, nu am fost forțată. Eram mici, însă știam că facem ceva interzis atunci cînd ne arătam corpurile unul celuilalt, mirați că nu suntem identici. Știam că facem ceva greșit fiindcă, deși nu ne spusese nimeni, înțeleseserăm că trupurile goale sunt ceva rușinos, de ocară, din felul în care se purtau părinții noștri acasă. Atitudinea lor față de propriile corpuri, dar și față de trupurile noastre mici, ne transmitea rușinea și tabu-ul. Nu ne era clar ce înseamnă să fii fetiță sau să fii băiat, era ceva vag legat de ce aveam acolo jos, locul acela în care dacă te atingeai din greșeală cînd făceai pipi sau spuneai ceva despre, părinții holbau ochii, pe care apoi îi roteau speriați, încurcați, îngroziți și primeai maximum un nu e voie, e rușine, fără vreo explicație, iar vinovăția cu care închideau subiectul ajungea instantaneu la tine, te rușinai tu și te învinovățeai tu, copilul, că ți-ai pus părintele în situația de a fi atît de rușinat. Iar de vinovăția și rușinea aia nu mai reușeai să te descotorosești vreodată, rămîneau lipite de epiderma ta, de zona aia interzisă, mai ales.
Cînd a venit adolescența peste mine, cu turbulențele ei cu tot, nu știam nimic despre sex, despre corpul meu, despre drepturile și granițele mele firești. Nici nu aveam cum, nu îmi vorbise nimeni. Din șușotelile femeilor din casă, aflasem că fetele devin femei atunci cînd se îmbolnăvesc, iar asta bănuiam că are ceva de a face cu vata plină de sînge pe care o mai vedeam în baie, cînd intram peste mama. Iar cînd se întîmpla asta, auzeam că e bolnavă, iar să fii bolnavă, dedusesem din tonalitate și atitudinea lor, era echivalent cu a fi murdară, fiindcă atunci cînd erai bolnavă nu puteai face foarte multe lucruri, nici măcar să pui murăturile. Nu pot, sunt bolnavă, auzeam adesea spus pe ton scăzut în casă, ba mama, ba mătușa erau mereu bolnave în felul acela straniu și murdăritor și dedusesem că va veni și vremea cînd și eu voi sîngera, voi fi murdară și bolnavă, iar asta va însemna că sunt și eu mare. Iar perspectiva asta mă speria și fascina deopotrivă, mi-era și rușine, și frică, dar îmi și doream să intru și eu în rînd cu toate femeile. Nu s-a întîmplat decît foarte tîrziu, după 16 ani, cînd deja toate colegele mele de clasă erau deja sătule de povestea asta lunară a menstrei și multă vreme am crezut că nici nu se va mai întîmpla niciodată, că poate eu sunt defectă și pur și simplu nu voi avea ciclu precum restul femeilor pe care le cunoșteam, ba chiar ajunsese să îmi fie mai rușine că nu am și să mă eschivez cînd eram întrebată de așa manieră încît să pară că și eu sunt deja sastisită de a fi femeie.
Însă granițele nu mi le-am cunoscut decît prea tîrziu. Nu mi-a fost clar că trupul meu îmi aparține mie, nu doar fiindcă nimeni nu m-a învățat asta, ci tocmai pentru că am fost învățată foarte devreme contrariul. (…)
O vreme bună, părinții dispun de corpul meu cum vor ei. Uneori mă pun la colț, alteori mă bat ori mă supun la lucruri pe care nu vreau să le fac. Nu îmi respectă granițele și nu mă învață să mi le respect. Mă învață să îmi fie rușine cu corpul meu, cu goliciunea mea, mă pedepsesc corporal, îmi sădesc în minte și în suflet credința că eu nu îmi aparțin mie.
Apoi vine pubertatea și adolescența, cînd corpurile noastre înmuguresc, iar băieții fac ce au văzut la tații lor: ne pipăie pe fund și pe sîni, ne ciupesc, ne dau palme peste coapse, iar noi, deși suferim și simțim că nu e în regulă ce ni se întîmplă, tăcem și suportăm fiindcă e normal, toată lumea face asta, băieții pipăie fetele, doar nu ne-au omorît, să zicem mersi că ne bagă în seamă.
La școală suntem lovite, pedepsite, umilite.
Iar corpurile noastre aparțin tuturor, numai nouă nu. Nu ne-a învățat nimeni, niciodată, cum să ne apărăm, așa că atunci cînd lucrurile degenerează, suntem victime sigure, iar vina pentru ceea ce ni se întîmplă rău pare să fie tot a noastră.
La prima tentativă de viol din viața mea – de fapt un viol nereușit fiindcă eram virgină, iar agresorului i-a fost lene să se opintească, am fost luată cu forța din mijlocul unui chef de adolescenți de 15-16 ani (ziua unui coleg din satul vecin ai cărui părinți plecaseră de acasă) de un băiat mult mai mare pentru că a considerat că dacă am forme, sigur sunt o curvă și atunci mergea la sigur, fără mari bătăi de cap. Fiindcă, se știa pe vremea aia fără putință de tăgadă, doar fetelor care și-au început viața sexuală le creșteau sînii, doar curviștinele se dezvoltau, cum se spunea pe atunci, fetele cuminți rămîneau nedezvoltate.
Nu am spus nimănui cele întîmplate, tot așa cum nu aveam să povestesc nimănui violul dus la capăt, un an și jumătate mai tîrziu. Era o stigmă atît de mare în anii ăia să fii violată, încît nimeni nu vorbea, niciodată. (Am scris și descris în urmă cu mulți ani cu furie scenele astea, poate vreodată voi folosi textele acelea în vreo carte, poate nu le voi folosi niciodată.) Nu m-am mai dus la astfel de chefuri niciodată, însă în vremea aceea era suficient să ieși pe stradă și puteai nimeri în mașina unui interlop, răpită de pe trotuar, așa cum o pățiseră două dintre prietenele mele. Erau vremuri foarte tulburi în Brașov: bandele de interlopi făceau legea, mînă în mînă cu polițiștii, proxeneți și interlopi în uniforme la rîndul lor, erau protejați cu toții și nu existau consecințe. Singura consecință era pentru tine, victima: stigma, eticheta de curvă violată, rușinea, vinovăția, bullyingul. Dacă erai violată putea fi doar vina ta, sigur făcuseși ceva, purtaseși fusta prea scurtă, incitaseși tu cumva. (…)
Asta era soarta fetelor violate în vremea adolescenței mele. Așa că nu spuneam nimănui. Reprimam cît puteam amintirea, vorbeam în mare secret cu vreo prietenă despre care știam că a pățit ceva asemănător și ne-ar putea asculta, apoi încercam să uităm, ca să putem trăi. Nu voiam să ni se lipească ștampila curvă pe frunte. Oricum eram vizate, indiferent ce făceam: erai curvă și dacă te plăcea un băiat și dacă nu te plăcea, erai curvă și dacă umblai cu fustă scurtă și cu fustă lungă, erai curvă și dacă purtai pantaloni. Dar să fi fost violată și să vorbească toată lumea despre asta, deja era insuportabil. Așa că îngropai în tine. Eu am vrut să mă sinucid imediat după viol. O întîmplare a făcut să nu ajung pe șina de cale ferată. Am cunoscut fete care chiar au încercat să se sinucidă, dar și o fată care a reușit. Dar niciuna dintre noi nu am spus. Nu am vorbit. Preferai să mori, dar să nu spui. Iar nespusul acesta ne-a costat enorm, ne-a consumat emoțional teribil. Cred că din perioada aceea, primii ani de după Revoluție, există foarte multe femei care acum sunt adulte și care păstrează îngropată adînc în ele amintirea absolut îngrozitoare a unui viol despre care nu au vorbit niciodată nici cu părinții lor, nici cu alți oameni care ar fi trebuit să reprezinte autoritatea și să le apere.
Ca să supraviețuiești unei astfel de traume, ai nevoie de un mecanism foarte puternic de apărare. În cazul violului, mecanismul ăsta e decorporalizarea. Ieșirea din propriul corp. Cînd ești violată, pur și simplu ieși din propriul tău trup și te privești de undeva de sus, ca și cum nu ție ți s-ar întîmpla, ci unei persoane străine. Doar așa amuțești durerea care altminteri te-ar sfîșia, te-ar dezintegra, ți-ar spulbera sufletul și mintea. Ieși din corp ca să nu înnebunești, ca să nu mori de durere. Nu faci asta conștient, desigur. A trebuit să citesc un articol foarte complex despre trauma violului ca să sune ceva familiar și să mă trimită la rîndurile scrise demult despre propria mea poveste. Am recitit și exact așa descrisesem scena aia: ieșisem din mine și priveam de undeva de sus întreagul tablou, ca și cum nu era vorba despre mine. A trebuit să citesc articolul ăla să îmi pot explica și ce am ascuns de mine zeci de ani: faptul că am rămas în afara corpului meu aproape tot restul vieții mele. Ca să mă protejez de durere.
(…)
Abia ani buni mai tîrziu, cînd am intrat serios în terapie, am avut curajul să mă întorc, tiptil la început, înapoi în corp și să încep să-i dau ascultare. Să las emoțiile să vorbească prin intermediul lui și să nu le mai pun căluș, chiar dacă nu toate îmi plăceau cum se simt. Să mă împrietenesc cu el ca cu un străin, fiindcă îmi era un străin, o unealtă dezabuzată și hodorogită. Să îl accept nu doar la exterior, ci mai ales pe dinăuntru, cu toate senzațiile lui și să știu că fiecare dintre ele sunt un semnal la care trebuie să iau aminte. Am învățat că durerile de ceafă, uneori cumplite, pînă la amorțeală și înțepenire, sunt semnul că anxietatea a atins cota de alarmă. Acolo, pe umeri, se adună îngrijorările mele și senzația că în spatele meu stau toate problemele lumii. Sau măcar a întregi lumii mele. Și nu mai iau pastile pentru durere, ci lucrez cu anxietatea. Am învățat că durerile de stomac, crizele de gastrită care mă fac să mă umflu ca un pește-balon, apar atunci cînd mi-e foarte frică. Și că acela e momentul în care trebuie să îmi identific și prelucrez frica.
Am învățat singură că granițele trupului meu sunt ceva sacru, care nu mai pot fi încălcate decît cu acceptul meu expres. Și am înțeles că mare parte din frică venea din sentimentul de nesiguranță, de neputință de a fi stăpîna propriului corp pe care le-am experimentat în copilărie. Că corpul meu păstra adînc urmele abuzurilor și că, deși trecuseră zeci de ani, încă se temea că oricine poate dispune de el așa cum vrea, să îl lovească, să îl violeze, să îl rănească. Și că nu fusesem niciodată vinovată de nimic.
(…)
(Acesta este un fragment din ultimul capitol din Privind înăuntru. Cartea poate fi găsită aici)
