ajută-mă să nu dispar

3

Mă gîndeam aseară că să scrii o carte nu seamănă cu nimic din toate lucrurile pe care le poți face pe lumea asta. Felul în care începe să te locuiască mai întîi o idee, își face loc pe nesimțite în mintea ta pînă devine obsesivă, bucățile de texte care se scriu singure în capul tău, în cele mai nepotrivite momente, febrilitatea, modul în care nu te mai poți gîndi decît la ea, chinul de a o așeza în cuvinte exact așa cum o vezi în minte, îndoielile, nopțile nedormite, bucuria că prinde formă, spaima că nu o vei termina niciodată, iar apoi caruselul de emoții de cînd ajunge la primii oameni în care ai încredere să le-o dai să citească, pînă la ieșirea din tipar, cînd nu mai e a ta, devine a tuturor celor care o iau și o duc acasă și o pot iubi, detesta sau să le devină complet indiferentă, iar acelea sunt momente de nespusă vulnerabilitate. Să scrii o carte nu seamănă cu nimic din lucrurile pe care le poți face pe lumea asta, în afară de acela de a te îndrăgosti nebunește, probabil. Numai atunci mai ești atît de drogat cu senzații, de sus și de jos în același timp, de vulnerabil, de febril, de speriat și de fericit în același timp, de neștiutor față de ce urmează să vină.

Dintre toate cărțile pe care le-am publicat, asta a fost cel mai greu de scris, asta m-a chinuit cel mai mult. De acum cinci ani, de cînd am scris prima ei jumătate (la care am tot rescris apoi), am știut că îmi va da de furcă. După un an jumătate de chin, am abanadonat-o vreme de aproape trei, am revenit la ea doar ca să îmi dau seama că nu o pot continua de fiecare dată. Apoi, dintr-o dată, așa cum sunt eu vizitată brusc de cîte-o idee, într-o dimineață la Cluj, în starea aia dintre somn și veghe în care am scris în cap puzderie de texte de cînd mă știu, am văzut-o clar, am stat întinsă vreme de două ore și am văzut-o. Ce a venit după au fost lunile în care am scris pe unde am apucat, pe stradă, în cafenele, în camere de hotel, pe terase, în cabane și grajduri, în care m-am izolat cu săptămînile și am scris și rescris aproape încontinuu. Nu am putut scrie aproape deloc acasă, ca să pot aluneca în atmosfera cărții și să îmi înțeleg personajul a trebuit să fiu singură. A ieșit cartea asta, care acum se află pe drumul ei foarte scurt spre voi. Am scris o poveste (sau poate două, încă nu îmi e clar nici măcar mie) așa cum a venit la mine după cinci ani de cînd i-am scris prima parte. Nu știu ce să vă spun despre ea și nici nu vreau.  Îmi pare că e copilul meu cel mai dificil dintre cei șapte nu doar pentru că s-a scris greu, ci și fiindcă mă aștept la absolut orice din partea lui, la bucurie și deznădejde.

Va ieși de la tipar undeva în jur de 15 octombrie, iar apoi va mai dura ceva pînă va fi în libării. O vom lansa la Gaudeamus, firește. Voi trimite cu autograf primele exemplare, firește, ca de fiecare dată, celor care o vor vrea de la mine, e o tradiție pe care încă o mai pot onora anul acesta.

Însă, dacă sunteți nerăbdători și o vreți a doua zi după ce a ieșit de la tipar, o puteți deja precomanda aici, de la prietenii de la Libris, în exclusivitate. Ei vor prelua direct din tipar primele mii de exemplare și le vor trimite imediat către voi. (Link de precomandă: https://bit.ly/ajutama)

Măcar acum pot respira o vreme mai în voie, apoi lăsați să vină spre mine ce va fi să vină cînd o veți citi.

Nici mama nu a citit-o încă, i-am spus că nu e potrivită pentru vîrsta ei și orientarea ei ortodoxă, ea a rîs, dar eu vorbeam serios.

Las aici doar un fragmențel, același care se află în descrierea cărții și pe coperta patru.

În noaptea aceea, în acea primă noapte, m-a strîns în brațe spasmodic. Eram ca două ființe care se îneacă și se agață una de cealaltă ca să se salveze. Trebuie că asta făceam, fiecare avea nevoie de celălalt ca să nu cadă în propriul hău și să dispară. Ajută-mă să nu dispar.

În mintea mea se făcuse întuneric, un întuneric bun și nu-mi mai era frică de el.

Nu trebuia să adormim. Trebuia să rămînem treji, pînă la capătul celălalt al nopții. Dar corpurile deveneau tot mai grele. Nu trebuia să alunecăm în somn, nu trebuia să adormim, cine iubește nu doarme, tresăream, iar ziua părea tot mai departe, tot mai lipsită de strălucire. Ce ar fi putut aduce, cînd noaptea adusese deja totul, o iubire proaspătă ca un leș cald?

 

3
Lasă un mesaj

avatar
2 Discuții
1 Răspunsuri la discuții
1 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
masha
Utilizator

Felicitari! Abia astept sa o citesc! 🙂

Ruxandra Ioniță
Utilizator

Bine că e la libris. Am dat precomanda si o astept in octombrie.