still counting: 42

M-am trezit în dimineața asta înfășurată în soare, deși am adormit cu ploaia bătînd în geam. Am zîmbit: singura constantă în viața asta e schimbarea. Iată, m-am culcat o femeie de 41 de ani și m-am trezit una de 42. Mi-am amintit de toate zilele mele de naștere în care m-am trezit cu sufletul greu, fără să înțeleg măcar de ce mi-erau așa de  cumplit de dureroase aniversările. Pe vremea aia, cînd nu mă iubeam în nicio zi, cînd nu simțeam că merit nimic, cînd nu știam să fiu pentru mine, toate dorințele mele refulate, toate așteptările nerostite de iubire și conținere ieșeau la suprafață într-o singură zi pe an: de ziua mea. Atunci îmi dădeam eu voie, o dată la 365 de zile, să simt că aș vrea să fiu tratată cu tot respectul și iubirea din lume. Și poate că eram, dar așteptările mele erau croite prea largi, nu aveau cum să încapă pe nimeni, căci nu poți înghesui în 24 de ore ce nu îți dai voie să simți și primești într-un an întreg. Nimeni nu poate face față la asta. Așa că, invariabil, sfîrșeam simțindu-mă și mai singură, și mai neînțeleasă, și mai neiubită, în lacrimi și suferință. Oh, ce-mi mai plăcea să sufăr.

Acum, cînd mă iubesc zilnic și mă simt iubită și apreciată zilnic, ziua mea a scăzut considerabil în importanță în mintea mea. Sigur, e ziua mea, e fain și mă bucur de ea, dar nu mai e capitală. Și, parcă cu cît nu îi mai dau eu importanță și o tratez normal, cu atît primesc mai multă iubire.

Cum mă simt la 42 de ani? Iubită. Apreciată. Înconjurată de oameni incredibili, atenți la mine, care mă iubesc și mă văd, iar asta e cea mai mare binecuvîntare care poate exista pe lumea asta. Ziua mea a început de vreo două zile, de fapt, cu cadouri și gesturi care m-au făcut să plîng tare de recunoștință și bucurie. Fiindcă oamenii care mă iubesc și îmi sunt în preajmă știu că nu e o perioadă ușoară pentru mine și sunt aici. La 42 de ani, am viața plină de oameni cu care am reații reale, autentice, vii, și pentru care mulțumesc în fiecare zi. Mă mai simt o mamă care și-a făcut treaba cît a putut de bine, o mamă iubită și respectată, cu care copiii au relații reale, deschise. O mamă care nu încetează să lucreze cu sine pentru a le fi un model cît mai autentic fetelor ei. Aseară m-au rupt amîndouă cu vorbele și cadourile lor, sunt foarte norocoasă și privilegiată să fi crescut asemenea copii. Mă simt o fiică iubită și respectată. Aseară am primit cel mai frumos mesaj din viața mea de la mama, care mi-a scris fix la ora 12, crezînd că dorm, cît de mîndră e de mine și de omul care am devenit și cît de mult mă iubește și apreciază. Am plîns, căci vin de departe tare cu mama și nici în cele mai nebunești visuri nu am sperat să o simt atît de aproape. Cum mă mai simt? Mă simt o femeie puternică, capabilă să înfrunte orice vine cu curaj și încredere în sine și în viață. De curînd, mi-a scris cineva într-un comentariu că, după atîta terapie, oamenii ar trebui să fie tot timpul fericiți, că doar s-au vindecat. Am rîs. Singura certitudine pe care o am, la 42 de ani, este că viața înseamnă schimbare perpetuă, că lucrurile vin peste tine în feluri neașteptate. Nu, după atîția ani de terapie nu sunt fericită non-stop, sunt în toate felurile în care sunt oamenii, în general. Ce am obținut, însă, e capacitatea de a le înfrunta pe toate fără să mă doboare, știind că și asta va trece, indiferent dacă asta e o durere sau o bucurie, conștientă fiind că toate sunt etape și călătorii, nu destinații finale. Doar moartea e destinația finală, dar nici asta nu știm prea sigur, că, vorba mamii-mari, nu s-a întors nimeni să ne spună. Dacă altădată o perioadă cum este cea de acum m-ar fi aruncat în depresie cruntă, cu ideație suicidară, senzație de inutiltate și ratare, azi înfrunt fiecare zi cu curaj, practicînd zilnic recunoștința, simțind bucurie pentru lucruri mai mici și mai mari, stînd în contact cu emoțiile mele, dîndu-mi voie să le simt pe toate, așa cum vin, știind că vor trece și vor urma altele, și tot așa pînă la capătul vieții, care sper să fie cît mai lungă și prolifică. Și mai știu că acolo unde e durere conștientă, e și creștere, fiindcă în loc comod, în loc cu verdeață, de unde a fugit durerea și întristarea nu mai e loc să crești, că ești, vorba celui mai drag Tom mie, Tom Waits, dead and lovely. 

Mă simt încă tînără, frumoasă, sănătoasă, în putere. Gata să fac o mie de lucruri faine și să greșesc încă pe cît am greșit deja, dar în alte feluri, desigur. Sunt recunoscătoare pentru timpul în care trăiesc, care îmi permite ca la 42 de ani să fiu încă tînără, să mai am o grămadă de ani în față și de oportunități.

Cum mă mai simt? Cu sens. Simt că duc o viață cu sens. Că nu fac umbră degeaba pămîntului, așa cum sunt eu, un călcîi de furnică la nivel de specie, însă un călcîi cu un oareșce sens. Simt că dăruiesc mult, în toate felurile în care mă duce pe mine capul și sufletul. Că lucrez cu mine să fiu un om mai bun, deși nu-mi reușește de fiecare dată, mai am căderi, greșesc, uneori neașteptat de tare și pentru mine, mă repliez și o iau de la capăt, sisific.

Din fericire pentru mine, am învățat să și primesc. Și am înțeles că doar a da sau doar a primi creează dezechilibre și numai acolo unde există schimbul acesta corect de energie apar echilibrul și armonia.

Intențiile mele la 42 de ani (că nu sunt simple dorințe, ci intenții pentru care fac eforturi conștiente)? Să ajung să pot să mă întrețin din scris, ca să pot studia și scrie în continuare, să pot dărui mai departe. Să îmi continui instruirea, cu la fel de mult entuziasm și la fel de multă curiozitate ca pînă acum. Să continui munca cu mine, plivirea de sine. Să găsesc liniște și timp să mă așez să scriu anul ăsta una dintre cele trei cărți care îmi zornăie în cap neliniștit. Să îmi văd cărțile publicate în afară (trei sunt în curs de traducere sau în faza finală, aștept cu nerăbdare să văd ce se mai întîmplă mai departe). Să mă bucur de ce îmi aduce fiecare zi, fiecare etapă, fără scenarii, doar cu bucurie și curiozitate.

La ora 7.30, cînd m-am apucat de scris textul ăsta, aveam deja zeci, poate sute de urări de la voi. Vă mulțumesc fiecăruia, cu recunoștință. Sunteți importanți pentru mine și sunt fericită că vă am aproape, eu așa simt. Fiindcă durerea și vulnerabilitatea pe care le împărtășim aduc oamenii aproape. Mulți îmi spuneți cît de mult înseamnă ce scriu și fac eu, că v-am schimbat sau chiar salvat viața, că v-am dat speranță, că v-ați simțit mai puțin singuri. Am dat sute, mii de recomandări de terapeuți, de cărți, am stat de vorbă cu mii de oameni, am întins mîini, am făcut campanii, continui să fac tot ce știu și pot.  De ziua mea, dacă nu ați făcut-o, deși mă citiți aici mereu, în semn de apreciere, cumpărați o carte de a mea. E cel mai mare semn de apreciere pentru un scriitor. Aveți un buton de susținere, apare mereu capătul de jos al articolului, iată un alt fel de a vă arăta aprecierea și mulțumirea sau de a dărui o floare sau o cafea scriitorului care vă bucură și care se practică peste tot în lumea civilizată, semn al echilibrului de care vorbeam mai devreme.

Nu știu dacă o să apuc să vă răspund azi fiecăruia în parte, aș vrea să stau mai puțin online și mai mult offline, însă le voi citi și voi răspunde cum fac de obicei, absolut tuturor celor care îmi scriu, zilele astea.

La mulți ani mie!

(fotografia de cover e de anul trecut, anul ăsta nu mai sunt amîndouă acasă, iar la anul, cine știe…)

Ce veste faină, de ziua mea toate cărțile mele, nu doar ultima, sunt reduse cu 40 la sută pe Libris. Cadou și pentru mine, și pentru voi:

• O să mă știi de undeva
• Alive
• Efectul pervers
• Sfîrșitul nopții
• Orbi
• Privind înăuntru