cea mai importantă relație

Flashback: 10 ani în spate, în cabinetul terapeutei și psihiatrei mele de atunci. (Din păcate, la scurt timp după episodul pe care urmează să îl narez, ea a plecat definitiv din țară, iar eu am rămas pentru mulți ani doar cu întrebări, fără să fiu capabilă de a-mi da singură răspunsuri. Ele au venit mult mai tîrziu, și numai în urma unui proces viguros de terapie.)

Așadar, mă aflam pe scaunul din fața biroului ei, în cabinetul unui spital militar din orașul meu, acolo unde mă primea săptămînal. Tocmai depășiserăm împreună, cu ajutorul pastilelor și întîlnirilor noastre regulate, cu oarece succes, un episod major de depresie și anxietate, condimentat bine cu succesiuni de atacuri de panică în cele mai neverosimile și neașteptate locuri, cum ar fi: în direct la televizor, la volan, în hipermarketuri sau, pur și simplu, pe stradă. Nu mai făceam atacuri de panică violente, însă umblam cu pastilele după mine pentru eventualitatea în care simptomele s-ar fi întors. Încă îmi era teamă să conduc fără să fie nimeni cu mine în mașină, să prezint jurnalul în care avusesem primul atac de panică, evitam locurile aglomerate și orice fel de distracții, ca să nu stîrnesc demonul. Nu eram bine, însă nu mai eram nici răul acela care simțeam că mă răpune.

La unul dintre primele cursuri de formare, spune terapeuta, ne-au pus să facem un exercițiu pe care vreau să-l facem și noi două, acum, aici. Ne-au pus să ne gîndim la ce s-ar întîmpla dacă am pierde cea mai importantă persoană din viața noastră. Apoi, să scriem pe foaie numele ei și cîteva consecințe. Haide, gîndește-te și spune-mi.

Mintea a început să-mi lucreze febril. Spusese cea mai importantă persoană, nu cele mai importante, or, în cazul meu, nu exista așa ceva. Eu aveam doi copii pe care îi iubeam ca pe ochii din cap, două fete, nu puteam alege care dintre ele era cea mai importantă, ambele erau la fel de importante. Mi-am amintit atunci de filmul Sophie’s choice și m-am cutremurat. Găseam  incorect să îmi ceară așa ceva, așa că i-am spus că nu am cum să duc la capăt exercițiul ăsta, cel puțin nu așa cum era el formulat. În plus, mintea mea nu putea urmări sau finaliza gîndul că aș putea să-mi pierd copiii. Era, de departe, cea mai mare teamă a mea. Era așa de mare încît mă paraliza fizic doar să încep să formulez un astfel de gînd conștient. Eram convinsă că mi-aș pierde pe loc mințile dacă s-ar întîmpla. I-am spus, precipitat, toate astea. Ea a zîmbit.

Niciunul dintre studenții aflați la curs atunci nu a știut să răspundă. Fiecare dintre noi s-a gîndit la cineva, la mamă, tată, bunici, iubit, copil – aceia care aveau. Nimănui nu i-a trecut prin cap că cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi. Că nicio altă relație nu are cum sta în picioare dacă ne pierdem pe noi, că acolo e cheia. Uite, cum ai formulat tu: le iubesc ca pe ochii din cap. Asta e o zicală veche, care ar trebui să ne indice ceva; că ochii din cap ni sunt foarte importanți, vederea ne e importantă. Și tot ce ține de noi. Că noi ne suntem și trebuie să ne fim importanți. Fără vedere, cum aș putea să îi văd pe cei pe care îi iubesc? Fără grai, cum le-aș putea vorbi? Eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea și fără mine, nimic din jur nu ar mai exista, măcar.

Cam așa mi-a vorbit atunci terapeuta mea, iar eu nu am înțeles mai nimic. Mi s-a părut egoistă și de neînțeles o astfel de abordare. Cum să-mi fiu eu mie mai importantă decît propriii mei copii? Ce fel de mamă aș fi fost? Ce fel de femeie? Firește, admiteam că e nevoie ca eu să exist pentru ca ei să existe, pentru ca totul să existe și eu să fiu conștientă de asta, însă la atît reduceam rolul meu. Deși detestam asta aparent, preluasem de la mama mea un simț al sacrificiului acut, era nevoie ca toată lumea să fie sau să pară bine, ca să mă pot ocupa și de nevoile mele, oricare ar fi fost alea. Mă neglijam atît de grav, încît nu întîmplător eram doar o umbră, plină de boli, deși eram încă foarte tînără, șubredă emoțional, speriată, eu însămi un copil care disimula foarte bine adulția.

În același an, plecasem într-o călătorie cu avionul, avion de care îmi era foarte frică și, la decolare, mi-am propus să fiu foarte atentă la instrucțiunile de salvare în caz de depresurizare sau prăbușire (una dintre spaimele mele mărișoare, eu fiind o înnebunită a controlului, control-freak cum se spune, iar în avion nu mai exista nicio posibilitate ca să mi-l exercit sau să-mi creez măcar falsa impresie că aș avea vreo urmă de control) pe care ni le oferea stewardesa. Am ascultat atentă, însă, din nou, am simțit revoltă cînd am auzit-o pe însoțitoarea de zbor indicîndu-ne ca, în caz de depresurizare, să ne punem noi mai întîi măștile de oxigen, abia apoi copiilor. Pentru o secundă, furia și revolta mi-au întunecat rațiunea, în ce lume, dacă aș fi fost cu copilul lîngă mine, mi-aș fi pus eu mie masca de oxigen ca să mă salvez, și aș fi neglijat copilul? Din nou, ce fel de mamă ar face asta? Ce porcărie de regulă era aia? Nu reușeam să pricep deloc, și am rămas cu asta în minte, rumegînd ideea, gîndul ăsta supărător. Orbită de emoții, de spaima că aș fi putut să fiu o mamă rea dacă aș fi făcut orice alegere în afara sacrificiului de sine, de oroarea că aș fi o mamă precum mama mea, nepăsătoare, nu reușeam să văd cît de rațională și firească era acea instrucțiune. Și cum ar fi trebuit extinsă la toate alegerile de viață. Cum aș fi putut avea grijă de copil în timpul unei prăbușiri, dacă aș fi leșinat sau murit prima? Să zicem că aș fi reușit să-i pun copilului masca, iar eu apoi aș fi leșinat, cu ce aș fi reușit să-l ajut, neputincioasă fiind? Ce ar fi făcut copilul în clipele alea fără o mamă conștientă lîngă el? Cel mai probabil am fi pierit amîndoi, chiar dacă ar fi existat șanse de supraviețuire. Pe cînd, invers, odată ce aveam eu oxigenul asigurat, aș fi avut putere să mă ocup de el pînă la capăt.

Salt în timp zece ani. Deși avusesem această conștientizare încă de atunci: eu trebuie să fiu bine ca să poată fi și ceilalți bine pe lîngă mine, habar nu aveam cum se face asta. Nu ajunge să știi cu mintea, niciodată nu ajunge. Cînd terapeuta mea a plecat din țară, nu am căutat alta să o înlocuiască. Am trăit din inerție. Ba nu, am supraviețuit, nu am trăit. Trăirea e altceva. Am uitat repede că cea mai importantă persoană din viața mea sunt eu și am început să mă risipesc, din nou, în grija relațiilor cu oameni exteriori. Copiii, întotdeauna, pe primul loc, apoi bărbatul, munca, prietenii… Orice făceam pentru mine compensam făcînd și mai mult pentru ceilalți.

Uite o imagine care vorbește foarte bine despre cine sunt, pe care am reușit să o văd cumva din exterior, deși eram în propriul rol: am invitație la teatru, mă îmbrac frumos, rochie, cizme elegante, palton, parfumată. Înainte să plec, înșfac gunoiul și ies cu el pe ușă. În lift, mă izbește imaginea asta și rîd amar; sunt genul de femeie care pleacă la teatru, dar în drum duce și gunoiul. Să compensez cumva timpul pe care mi-l fac eu cadou mie, făcînd ceva util pentru familie. Și este cel mai molcuț exemplu la care m-am putut gîndi, iar ca să ajung aici mi-a luat ani de muncă cu mine și vreo mie de ore de terapie individuală și de grup.

Am început cu pași mici. Mai întîi am fost într-o primă vacanță singură, trimisă imperativ de terapeuta despre care vorbeam. A fost o experiență uimitoare, să stau eu cu mine, cu gîndurile și spaimele mele, să reușesc să îmi fiu companion bun. Am repetat-o de nenumărate ori în anii din urmă, cu tot mai multă voluptate. Azi îmi sunt cu adevărat un companion bun, știu să mă răsfăț și pe mine, să-mi ofer mici bucurii, să mă bucur cu totul de timpul cu mine. De la vină și dispreț atunci cînd îmi ofeream ceva mie, am ajuns la iertare, compasiune și bucurie. Azi pot, într-o săptămînă, de exemplu, pe lîngă muncă, timp cu familia, chestiuni sociale și de carieră, să îmi iau suficient timp încît să fac zilnic ceva care să mă facă să mă simt bine. Poate fi alergat prin pădure într-o zi, o ședință la cosmetică în alta, o lecție de yoga sau o Pavlova la cofetăria mea preferată din oraș, zilnic timp de citit și de scris, un concert, o piesă de teatru. Alteori, este o vacanță. În fiecare seară, încerc să îmi amintesc să mă întreb ce am făcut pentru mine bun azi, cu cîtă blîndețe m-am tratat, dacă am cerut prea mult de la mine, dacă m-am întors la tiparul de maltratare a propriei persoane din alte vremuri. Zilnic, caut să fac alegeri care să-mi facă viața mai bună, mai frumoasă, mai bucuroasă. Fiindcă am înțeles că dacă eu nu mă tratez cum trebuie, ca pe o prioritate, nici altcineva nu o va face și, mai rău, nici pe ceilalți nu voi ști să îi tratez cu respectul pe care îl merită. Iar asta e o descoperire care m-a lăsat mască la momentul respectiv.

Gîndeam și eu, ca toată lumea, că să te ocupi de tine e dovadă de egoism. Cînd eram mică am fost deseori numită egoistă pentru lucruri absolut firești la vîrsta aia, așa că am crescut cu groaza că aș putea fi sau deveni cineva egoist, un om rău, adică. Să te ocupi de alții, să te sacrifici, asta da, e dovadă de bunătate și altruism, am fost învățată să cred. Or, lucrurile nu stau deloc așa. Să te lași pe tine deoparte pentru a te ocupa de alții este o formă mai subtilă, mai rafinată, mai manipulatorie, aș spune, de egoism. În spatele acestor gesturi stau tot nevoi ale noastre. Mă sacrific ca să obțin ceva, la nivel subconștient. Știu, e greu de acceptat așa ceva, deja aud proteste și injurii. Dar adevărul ăsta este: tot ce fac îmi aduce beneficii. Mie, în primul rînd. Mă face să mă simt bine, generoasă, o mamă bună sau mai bună decît propria mamă, îmi crește stima de sine etc. Sau, în alte cazuri, beneficii directe: primesc recunoștință, oblig fără să îmi dau seama pe celălalt să îmi întoarcă gestul, să îmi fie dator. Sigur, nu suntem conștienți mereu sau aproape niciodată de asta. Toată lumea procedează la fel, avem în sînge gena sacrificiului pentru ceilalți, fără să ne dăm seama ce poveri le punem în spate sau că este, de fapt, o formă de lipsă de respect. Așa că revin și zic că a te ocupa de tine, a fi bine cu tine, a nu mai pune presiuni pe alții pentru a-ți primi validările, este și o formă de a-i respecta și a face ceva bun cu adevărat pentru cei dragi. În plus, devii o prezență dezirabilă atunci cînd ești în armonie cu tine însuți.

(Acest text este primul subcapitol din cele zece ale capitolului Relațiile – spațiu de vindecare sau de distrugere din volumul Privind înăuntru. Cartea poate fi comandată de aici cu reducere.)