22 noiembrie
De cînd a ajuns Sandra, zilele mele sînt mai simple: femeia asta are o capacitate uluitoare de a liniști pe toată lumea în jur. Sabina o știa, dar Bonnie o întîlnește abia acum. După două zile, îmi spune: mama, ce prietene mișto și cool ai. Uneori, îmi vine să le înec în ocean cînd le apucă țîfnele, ba se ceartă între ele, ba se coalizează și se ceartă cu mine, vestea bună este, zice Sandra, că nu există surori care să se înțeleagă tot timpul bine, dar apoi face ceva magie și apele se limpezesc, îmi vine s-o pup încontinuu.
A
Azi mi-am dat seama că nu mai aud activ zgomotele care mă suprindeau la început: cîrîitul infinit al ciorilor africane – aici nu există pescăruși, doar ciori mari, negre cu gulere gri care îți fură mîncarea din mînă dacă nu ești atent și îți ferfenițesc cărțile, dacă le lași pe terasă, zboară din cocotier în cocotier și cîrîie, cîrîie, cîrîie – tînguirea muezinului, ciripitul ascuțit al unor păsăruici colorate, care uneori ne bat la fereastră, vorba cîntată a localnicilor, vuietul oceanului. Au devenit atît de familiare încît abia atunci cînd se intensifică îmi mai atrag atenția. De fapt, totul a devenit teribil de familiar, știu și cu ochii închiși cum ajung acasă (spun acasă, invariabil), drumurile pline de hîrtoape, plaja pe lungimea dintre Bewjuu și Paje, casele localnicilor, figurile multora dintre ei, magazinele, restaurantele, chelnerii, expații. Știu prețurile, negociez la sînge, ignor cu o naturalețe care îmi stîrnește hohote de rîs interioare replicile de agățat amoros sau financiare ale beach-boys-ilor masai sau zanzibarezi. Îmi amintesc, multe săptămîni în urmă, cum mă uimeau unele, înfricoșau altele, cum mă minuna siguranța lui Ralu care se mișca atît de natural printre toate, fără să pot anticipa că eu însămi voi ajunge acolo.
Mă întreb ce îmi va lipsi mai tare, ce mă va șoca mai tare atunci cînd mă voi întoarce acasă, după lunile astea de căldură, simplitate și bucurie: mîncarea, căldura, oceanul, oamenii?
24 noiembrie
Rewind.
Derulez ziua invers, precum cîndva casetele cu creionul. Apus în Michamvi, locul meu preferat pe insulă, fotografiat compulsiv deja, baie și rîs cu gașca mea de fete, pădurea de mangrove & pădurea ecuatorială cu maimuțele ei.
Să trăiești, să rîzi în hohote, să dansezi în vremea fricii, a bolii – ce noroc, ce privilegiu, îi spun Sandrei. Ea se uită înapoi spre mine, contrariată: vrei să spui muncă, nu?
Vreau să spun muncă, zic și zîmbesc. Și alegeri.
27 noiembrie
Există oameni care vin aici și nu înțeleg nimic din locul ăsta. E ca și cum ar veni doar pentru poze, cu care apoi să se laude pe social-media. Îi vezi imediat și, dacă ai ghinionul să nimerești cu ei în excursii sau la masă, e foarte greu să îi ignori, ajung să te scoată din minți foarte repede. Mulți dintre ei sînt români: gălăgioși, stridenți, vulgari – ele sînt prea siliconate, prea machiate, prea hialuronizate, îmbrăcate sumar, mereu cu țîțele contrafăcute pe afară, pline de animal-print-uri și branduri sclipicioase la vedere, le vezi de la o poștă căci seamănă între ele ca niște picături – inadecvați, fără pic de respect pentru locuri, pentru oamenii locului (e, totuși, o țară musulmană!), pentru cei cu care împart spațiul. Se crăcănează, își bombează fundurile, țuguie buzele, descoperă și mai tare țîțele, se întind languros – totul în căutarea pozei de piți perfecte. O vreme poate fi amuzant, apoi devine extrem de jenant pentru toată lumea, mai puțin pentru cei care și-au extirpat organul ridicolului. O fi o operație de înlocuire, cine știe.
Apoi văd mulți oameni nefericiți. Nefericiți și acri, mereu nemulțumiți, gata să sară la gîtul cuiva – au nefericirea și nemulțumirea întipărite adînc pe fețe, pe trăsături, în rictusuri care trădează, în privire. Vin aici în speranța că niște plaje albe și ape azurii îi vor ajuta să uite de ce sînt așa, însă oriunde te duci tot pe tine te iei cu tine, fuga nu ajută. Văd copii bruscați și neglijați, majoritatea ruși și români, ce supriză, văd bărbați care își tratează urît femeile, văd femei care își manipulează bărbații. Nimic nou pe lume, oriunde te-ai afla.
29 noiembrie
Azi a fost o zi mare aici, pe insulă: Ciprian și Elena, proprietarii resortului, doi oameni pe care am ajuns să îi îndrăgesc foarte tare și care mi-au devenit prieteni de suflet s-au căsătorit, iar eu le-am fost martor. Nu e prima nuntă pe care o prind aici; ce au în comun e simplitatea, bucuria, frumusețea, lipsa de zorzoane în exces. Am fost desculți, cu cîteva flori de bougainvillea drept podoabe, fără machiaj și coafor, fără fotograf, doar o mînă de oameni și oficiantul.
30 noiembrie
Am lăsat pentru o zi insula mare pentru o insulă mică, la care turiștii ajung rar. Pe Uzi poți ajunge pe apă, la high tide, sau pe uscat, cu dala-dala – camioanele lor specifice de transport persoane. Noi ne-am folosit de luna plină și le-am făcut pe ambele: ne-am dus pe uscat și ne-am întors vîslind, în canoe, printre mangrovele inundate de maree.
Laici – românul zanzibarez și foarte personaj, cu care m-am împrietenit de cum am ajuns pe insulă – a fost responsabil pentru toate cele de azi.
Și nu au fost puține și cu siguranță nu vor fi uitate.
Mango mîncat sub copacul din care a căzut. Stridii de pe coaja mangrovelor, sorbite pe loc, perpelite puțin pe foc. Picnic pe plajă, în așteptarea mareei. Zecile de crabi care alergau hîit pe lîngă picioarele noastre. Femeile culegătoare de iarbă de mare. Plutirea pe ape cînd repezi, cînd liniștite, în caiace. Fetele mele cîntînd și rîzînd prin canalele strîmte, străjuite de mangrove. Sandra filmînd sutele de egrete din bird sanctuary, în timp ce sunetele păsărilor albe umpleau tot aerul. Noi alunecînd pe ape în timp ce soarele se pregătea să apună. Liniștea.
Poze mentale.
Din cînd în cînd, în astfel de momente, ne uităm unii la alții și ne spunem: voi vă dați seama unde sîntem? Și cînd?
