paradis complicat – jurnal zanzibarez

4

20 octombrie

 

Am pierdut șirul zilelor de cînd sînt aici. Ralu e foarte ocupată de cînd au plecat Elena și Cipri, iar eu am suficient de lucru. Sînt seri cînd mi-e tare dor de ai mei, oricîte videocall-uri facem. Iar cînd va pleca Ralu presimt că va fi și mai greu. Uneori, și paradisul poate fi complicat.

În seara asta am ieșit cu Ralu să vedem oceanul la apus, dar am fost interceptate de cîțiva copii care mai întîi ne-au cerut dulciuri (pipi, cum se numesc în Swahili), dar nu aveam, iar apoi s-au cățărat pe noi și ne-au pupat și îmbrățișat de mama focului. Una dintre fetițe – Fatouma ne-a spus că o cheamă – ne-a mîngîiat pe păr și pe față cu așa de multă iubire, ne-am topit amîndouă. Cîtă iubire e în copii!

Cînd s-au desprins de noi, au fugit pe plajă să adune alge – pe care mamele lor le vînd companiilor farmaceutice. Au doar cîțiva ani și muncesc – treaba asta m-a cam rupt.

I-am trimis fie-mii poza cu fetița și a zis să o iau acasă. Cum să o iau?, am întrebat. Cu avionul, a zis.

I-aș lua pe toți.

 

 

21 octombrie

 

Uneori mă simt pe insula asta ca Micul Prinț pe planeta lui – am cîte apusuri vreau eu.

Michamwi (Kae FunK) e locul meu favorit de pe insulă: are o energie atît de bună, iar cînd soarele obosit aproape cade în mare și zarea se înroșește, în timp ce muzica învăluie tot golful mă simt atît de recunoscătoare pentru fiecare zi, pentru viața mea, pentru planeta asta frumoasă pe care trăiesc. Totul e miraculos, doar că uneori trăiești ca și cum nu ar fi, ca și cum toate astea ar fi de la sine înțelese și banale, ca și cum frumusețea uluitoare a lumii ăsteia nu mai înseamnă nimic. Ca și cum o luntre scobită dintr-un trunchi de copac care alunecă pe ocean la crepuscul nu e mare lucru. Cînd colo, poate fi tot.

 

22 octombrie

Nu mă mai doare stomacul – dar mama Amina a continuat să-mi facă fiertura de rădăcini cea amară care te amețește și moleșește, dar te face bine. Dimineață, Abduli s-a prezentat ceremonios cu ea; de două zile de cînd i-am zis că mă doare stomacul s-a erijat în doftorul meu personal: îmi interzice să mănînc anumite lucruri, îmi aduce de la bucătărie numai preparate speciale pentru mine, supa aceea Muri și fiertura amară, mi-a luat desertul de sub nas că nu am voie. Tot personalul se îngrijește de mine să fiu bine, mă întreabă mereu cum mă simt, sînt o răsfățată. Azi am mîncat doar pîine prăjită și niște orez, am bănuiala că ei cred că am diaree, că nu au înțeles exact că despre gastrită e vorba, dar regimul ăsta îmi priește oricum.

Azi mi-am amînat cu încă o lună plecarea, în trei minute cei de la Qatar au operat toate schimbările, inclusiv mi-au permis să schimb aeroportul de aterizare. Apoi mi-am rezolvat (adică Cipri, nu eu) plecarea în safari. Sînt extrem de entuziasmată.

 

23 octombrie

Cu cît stau mai mult de vorbă cu oamenii și le aflu poveștile îmi dau seama nu doar că durerea e universală, indiferent dacă trăiești într-un paradis plin cu ape albastre și cocotieri sau într-un sat de munte din estul Europei, dar și că noi, femeile din lumea occidentală, am străbătut un lung și greu drum pe care femeile din părțile astea ale lumii încă nici nu au început să pășească.

Ieri am cunoscut-o pe Asha, să spunem. Nu e numele ei real, firește. Asha are un magazinaș într-unul din satele dimprejur. Ne-a invitat la ea acasă; de cînd am venit aici îmi doream să intru într-o casă, să văd cum trăiesc localnicii. Asha are o casă oarecum atipică; e o construcție cu etaj, tencuită, ba are și geamuri și gard cu sîrmă ghimpată. O astfel de casă aparține aici oamenilor cu ceva stare; cînd intrăm, dăm de o bucătărie cu linoleum colorat pe jos, pe care se tîrăște un bebeluș de ciocolată ce nu pare să aibă mai mult de un an. E copilul prietenei ei, care arată ca o adolescentă. Este o adolescentă. Nici Asha nu e mai mare, de fapt. Bucătăria are o masă, un mic dispozitiv de gătit, un dulăpior. Pe pereți, cineva a scris în engleză că o iubește, a desenat o inimă și a pus amprenta unei palme mici. E fiica ei de șase ani, ne spune. O ușă se deschide spre un mic dormitor cu gresie pe jos, un pat de o persoană, un ventilator și un dulap făcut din cîteva scînduri.

Asha se descurcă mai bine decît restul oamenilor, dar cu ce preț? Are doar 21 de ani și e mamă de cînd avea 14 ani. Cea mică se află de cînd avea patru ani la internat în Dar Es Salaam, unde face școala. O vede doar o dată pe lună.

De cînd sînt aici am întîlnit multe femei singure cu copii; bărbații le lasă gravide cînd sînt încă adolescente și apoi dispar. Cînd burta începe să se vadă, și familia se debarasează de ele. Cu Asha lucrurile au stat altfel: avea 13 ani cînd a fost prinsă noaptea, în timp ce se întorcea cu apă acasă, în satul ei (aici, multe sate africane nu au apă potabilă) de trei bărbați care au violat-o pe rînd. Cînd a scăpat și a spus părinților, aceștia nu au crezut-o. A avut ghinion și a rămas însărcinată în urma violului, iar părinții au alungat-o. A ajuns în Zanzibar după ce a născut-o, iar cum s-a descurcat numai ea știe și nu vrea să ne povestească.

Ai fi putut merge la poliție, Asha? o întreb. Să le spui ce s-a întîmplat, să fie prinși?

La noi nu exista curent electric, era noaptea și nu îi văzusem, îmi spune. În plus, aici polițiștii te violează și ei dacă ești femeie și te duci să reclami orice. Mai bine nu ai de a face cu ei. Asta îmi amintește de niște povești pe care le știu de la noi, din anii de după Revoluție. O privesc și o întreb dacă nu îi e dor de fetița ei. Mă gîndesc tot timpul la ea, spune, dar e mai bine așa, eu trebuie să muncesc să o pot întreține și ea trebuie să primească educație.

Cînd supraviețuirea e pe primul plan, educația emoțională trece pe ultimul, iar asta mă duce cu gîndul la părinții noștri și la părinții lor, care s-au luptat cu foamea, au trecut prin războaie, colectivizări, comunism. Copilașul de un an se ridică și umblă cu un mers nesigur, se îndreaptă spre mine și începe să rîdă. E băiat, iar asta îl face din start să aibă un avantaj: el nu va fi prins niciodată noaptea și violat, nu va fi părăsit cu burta la gură de bărbat sau de familie.

Mă gîndesc la fetița Ashei, singură de la patru ani într-un internat într-un oraș african mare: e a doua din clasa ei, se laudă maică-sa și ne arată cîteva desene și fișe de la școală pe care le tezaurizează. Sînt dovezile de care are nevoie să poată continua: face bine ce face, fiica ei va primi educație și va avea o viață diferită. Poate.

24 octombrie

Înainte să vin aici, o tot întrebam pe Ralu: băi, dacă apare vreo problemă medicală, avem unde merge? Nu știu, zicea Ralu, e o clinică aici în Paje pentru turiști, dar dacă nu se poate, mergem în Stone Town.

De cîteva zile am tot avut probleme cu stomacul; gastrita mea veche s-a reactivat. Am luat eu ce tratament aveam cu mine, m-au oblojit angajații de la resort cu leacuri amare din rădăcini și supe vindecătoare, dar azi-noapte mi-a fost foarte rău. Imediat după ce mai întîi îmi fusese foarte bine – am dansat și înotat sub cerul înstelat copleșitor al Africii. De dimineață, cum răul persista, am decis să îmi încerc norocul la clinică – poate știe un medic ce am, poate e ceva ce am mîncat aici, poate e vreo chestie pe care o pățesc turiștii mai sensibili. Dar nu m-am așteptat nicio clipă să fiu tratată cu mai mult interes și mult, mult mai multă răbdare, empatie și grijă umană decît vreodată în viața mea.

Inițial, cînd am intrat și l-am văzut pe medic, i-am zis Ralucăi că sigur nu e doctor, căci e prea tînăr, nu avea cînd să termine medicina: părea un adolescent. De altfel, cînd i-am arătat fie-mii fotografia asta m-a întrebat de ce mă tratează un copil. Dar părea foarte sigur pe el, ne-a invitat în salon – să îi zicem – și a început să îmi zică ce vrea să îmi facâ și care e tratamentul pe care urmează să mi-l administreze. L-am întrebat cîți ani are. Cînd a spus 50 am fost și eu, și Ralu, convinse că blufează. Am 25 de ani de experiență și cinci copii.

Îmi spune că îl cheamă Dr. Elijah. Mă pregătește pentru injecție cu o blîndețe și o delicatețe pe care eu nu le-am întîlnit niciodată în toți anii mei de boli și spitale. Îmi explică, zîmbește, nu simt nimic cînd îmi pune branula. Îmi amintesc toate venele sparte de la ultima intervenție pe care am avut-o în România.

Stau patru ore în micuța clinică, care e foarte curată și pare dotată – spre uimirea noastră – cu tot ce e nevoie. Nicio secundă nu mă simt anxioasă sau în nesiguranță, totul e mult peste așteptările mele – nu asta aveam în minte cînd rosteam spital african. Doctorul e singur azi: e șeful clinicii și le-a dat tuturor liber căci nu sînt mulți turiști și s-a gîndit că face față situației. Îmi face injecții, teste (inclusiv cel de malarie), perfuzii. Totul cu maximă grijă. You’re such a kind man, îi spunem, dar el se apără dînd vina pe experiența îndelungată. Cînd oamenii sînt și săraci, și bolnavi, trebuie să ții cont și să fii blînd, ne spune. Am flashbackuri cu medici urlînd la mine și la cei din jur, cu medici acri și aroganți; e adevărat, nu toți cei pe care i-am întîlnit sînt așa, însă am întîlnit mulți de felul ăsta.

Plec simțindu-mă mult, mult mai bine, cu medicamentele pe care mi le-a prescris în rucsac, cu numărul lui în telefon ca să îmi trimită mîine și restul analizelor și să verifice cum sînt. Și zîmbind: am cunoscut încă un om formidabil aici.

Mîine pleacă Ralu.

27 octombrie

E ciudat aici fără Ralu. Îmi spune și ea că acasă e frig și că mîncarea are gust de chimicale. Cred și eu, după ce ai stat luni întregi pe insula asta și ai gustat fructele astea divine, mîncarea prinsă direct din ocean, legumele proaspete și netratate (iată că și sărăcia are beneficiile ei), doar alimente organice, e complicat să mai găsești ceva de mîncat care să se apropie de experiența asta. Mă sfătuiește să profit cît mai pot, dar eu sînt încă la regim, sper să pot reîncepe să mănînc normal curînd. Ceaiul de ghimbir e viața mea, Abduli îmi face cîte unul la cîteva ore.

Azi plouă și în sfîrșit s-a mai răcorit. Joi vine Cristina, pînă atunci profit să mai rezolv din treburi, scriu, citesc, mîine merg iar în Michamwi, la spectacolul apusului pe mare.

M-am obișnuit aici teribil; mă gîndesc că o să am un șoc cultural cînd voi merge acasă. Iau viața asta care curge cu atîta lingoare de bună, iau simplitatea de bună, iau naturalul de bun. O să mă întorc la o lume pe care o voi studia cu alți ochi. Simt că fiecare zi petrecută aici mă schimbă ireversibil. Mi-e dor de casă, indubitabil. Mi-e dor cînd văd poze cu păduri și ceață, mi-e dor de răcoare chiar, deși m-am obișnuit cu căldura asta de parcă așa aș fi trăit întotdeauna. Dar apoi îmi amintesc că acasă e boală și frig tot timpul, că oamenii poartă mască, că încet-încet se întorc măsurile restrictive. Atunci îmi vine să nu mai plec deloc.

 

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Bujor Luminița
Bujor Luminița
27 octombrie 2020 15:11

Frumos povestit de parcă eram si eu acolo, dar… Romania e România și atât!!!!

Mihaela
Mihaela
28 octombrie 2020 00:58

Mai stai acolo ca sa ne mai scrii! Sa cunoaștem un pic din Africa filtrata prin stilul tău liric inconfundabil.

Lee
Lee
29 octombrie 2020 04:44

Sunt recunoscatoare ca te pot citi! Ne faci viata mai bogata cu randurile tale. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, Petronela!

Claudia
Claudia
29 octombrie 2020 08:56

Bună. Te urmăresc de puțină vreme și îmi place foarte mult cum pui pe „hârtie” întâmplările de zi cu zi. Îți mulțumesc 🤗🤗🤗