inside Africa (jurnal de safari)

4

 

31 octombrie, Arusha (probabil sîmbătă)

Mă trezesc cu o senzație de răcoare pe care nu am mai experimentat-o de o lună. Și în zgomote citadine, de asemenea uitate. E șapte dimineața și cînd deschid ochii am nevoie să înțeleg mai întîi unde sînt. Trăiesc adesea în ultimii ani sentimentul ăsta, că nu știu în dimineața asta unde m-am trezit. Îmi place secunda aia de confuzie cu care vine primul gînd conștient, oare unde am adormit azi-noapte, în ce oraș, în ce țară, unde sînt și cum am ajuns aici? Apoi mintea își reactualizează informațiile, gîndurile se limpezesc, îmi amintesc și, de cele mai multe ori, zîmbesc. Zîmbesc și acum, oarecum a necrezare. Așadar, ieri după-masă, după ce mai întîi ni s-a amînat zborul, am zburat deasupra unor nori cumulus superbi din care se ițea un pui al lui Killimanjaro pînă pe continent și am ajuns în Arusha, iar acum plecăm în safari. O, Doamne, sînt singură în Africa și mă duc în safari!

De fapt, sîntem șase oameni, cu trei dintre ei m-am împrietenit instantaneu, sînt o familie de ardeleni de-ai mei din Sighișoara, hîtri și foarte faini; fata, G., e și ea plecată pe drumul cunoașterii de sine, am mirosit-o de la prima interacțiune, am povestit tot drumul pînă aici; lui tată-so (sînt veniți separat, dar au ales să meargă în safari împreună, iar eu sper să mai aleagă și ale mele cînd or fi așa mari la fel) îi spun numai Marcel Iureș, căci îi seamănă nu numai fizic, dar și la vorbă, iar mamă-sa seamănă teribil cu mama, de care îmi e dor. Versiunea călătoare a mamei mele, a văzut și ea un sfert de lume. (Mai avem la vilă, în Zanzibar, o doctoriță care a vizitat pînă la 57 de ani 134 de țări – sînt fascinată de oamenii ăștia.) Toți trei vorbesc cu vorbele mamei-mari și ale mamei, dar mai ales ale mamei mari care a murit exact acum un an și de care îmi amintesc des; aud prima oară după multă vreme cuvinte precum lepedeu, mocicoș, picioici, ocoș. Rîdem mult, unii de alții și fiecare de sine, mă simt adoptată imediat – cîrligul emoțional dat de familiaritatea graiului, al senzației că îi reaud pe ai mei și pe mama-mare. De fapt, ne simțim așa de bine împreună încît ghidul crede că sîntem rude, la fel și ceilalți doi membri ai grupului, două romînce doctorițe pe care le-aș fi catalogat altă dată sclifosite și m-ar fi enervat, dar aici reușesc doar să mă amuze. Pe Marcel Iureș îl botezăm repede și Baba Lao (tatăl lor în swahili), după refrenului unui cîntec ilar pe care cei de aici îl cîntă și dansează în discotecă și care îl glorifică pe proaspăt realesul președinte tanzanian (Magufuli Baba Lao), iar pe mamă, Mama Lao, firește.

În Arusha, care e la 1400 deasupra mării, e răcoare, o răcoare super plăcută care mi-a lipsit. Și foarte verde, orașul pare înmuiat în culori tari: verde, roșu, liliachiu. Peste tot sînt niște copaci a căror denumire nu o cunosc, din care curg ciorchini de flori liliachii ce seamănă cu glicina – par să fie aceiași cu cei pe care îi vedeam prin sudul Europei, însă mult mai colorați și bogați. Și orașul e mult mai civilizat decît mă așteptam, străzile sînt asfaltate recent, peste tot e forfotă de mașini și boda-boda (tuk-tuk-urile lor), există magazine mari, ba chiar și un mall impresionant unde vom opri pentru extra spray de țînțari și insecte (să le venim de hac muștelor țețe, pasămite), un amestec straniu de gherete și construcții improvizate tipic africane și clădiri moderne, cu toate facilitățile. Pe trotuare, mulțimi la fel de eterogene: femei musulmane îmbrăcate colorat și cu capul acoperit, tinere creștine îmbrăcate cu haine care le descoperă mai mult și părul împletit, albii cu ținutele lor de safari, bărbați în djellabe sau haine europene.

Mă dezmeticesc și cobor la masă; Rocky, ghidul nostru – Rocky like Rocky Balboa s-a prezentat – ne așteaptă deja în curtea hotelului, lîngă mașina de safari pe care sînt două suricate, unele dintre animăluțele mele preferate (am undeva o poză cu mine și ele): Suricata Safari. E o mașină de teren zdravănă, de opt locuri, cu geamuri mari și cam înțepenite, ca toate mașinile de safari, cu acoperiș care se ridică pentru a ne face loc capetelor mirate, ca de suricate, care se ițesc cu surpriză de cite ori simțim ceva primprejur. Mă amuz în mine de cît de potrivit e numele companiei, suricate sîntem fiecare dintre noi aici. Mîncăm rapid, ne luăm bagajele – un rucsac de fiecare – și urcăm în ea, eu și G la spate, ca toți copiii obraznici. Rocky ne explică despre mașină, despre coada de girafă împodobită cu mărgele pe care o observaserăm și noi, care se folosește pentru a alunga muștele țețe (don’t worry, if the tzetze flies bite you, you sleep three hours and you’re fine), despre lada refrigeratoare în care avem apa și prînzul, pe care îl vom hali chiar în mijlocul savanei, ne dă detalii despre drumul pe care urmează să îl parcurgem pînă la Tarangire National Park, totul cu un ton didactic delicios. O vreme mașina înaintează pe un asfalt neașteptat de neted, printre sate mai mari și mai mici; vedem copii cu ghiozdane mergînd spre școală în șiruri colorate, piețe cu tarabele doldora de fructe dulci și legume, masai mînîndu-și sau păzind turmele de vaci. Treptat, pămîntul își schimbă culoarea și devine roșu-portocaliu aprins, o culoare atît de neverosimilă încît pare editată în photoshop. Arborii de acacia străjuiesc drumul cu coroanele lor vaste, atît de reprezentive pentru peisajele africane, baobabii sînt tot mai deși (uite copaci ca în Africa, rîdem), căldura începe să devină tot mai pătrunzătoare. Rocky ne anunță la intervale regulate: eleven minutes to the gate, five minutes to the gate, stîrnindu-ne amuzamentul. Cînd ajungem la poarta de intrare în rezervație, primim pauză de toaletă (firește, una dintre marile mele griji, unde fac eu pipi după ce intrăm, dar Rocky îmi alungă întrebarea cum ai alunga o muscă țețe cu o coadă de girafă, hakuna matata, este unde, iar eu mă și imaginez urinînd lîngă piciorul unui elefant), așa că noi o zbughim la baie în timp ce Rocky ridică acoperișul mașinii și rezolvă cu intrarea în rezervație. Lîngă parcare se ridică maiestuoase niște formațiuni falice din țărînă ce pare frămîntată, unele înalte de două ori cît un stat de om și ne ia o vreme și cîteva glume destul de porcoase, dacă e să spui drept, pînă să ne apropiem și să ne prindem că sînt mușuroaie de termite. Nu găsim și termitele acasă, însă. Din păcate sau din fericire, nu îmi e încă clar. Tîrguim niște chipsuri rîncede de la un magazinaș, pe care ni le schimbă cu greu vînzătoarea cu niște biscuiți aproape buni, facem niște poze mușuroaielor și apoi ne îmbarcăm iar în mașina de safari, fără să avem absolut nicio idee despre ce urmează. Eu sînt foarte dotată: am binoclu profi și pălărie de safari, primite cu împrumut de la Elena, sprayuri de țînțari și insecte, de dimineață m-am înmuiat toată în creme repelente, mă dau și cu spf 50, așa cum fac în fiecare zi de cînd am venit în Africa, așa că unsă și dotată toată mă cred destul de pregătită de aventură.

 

Rocky, întreb încă o dată (îmi făcusem temele, dar simțeam o înțepătură în zona etică și voiam să verific cu cineva care cu asta se ocupă), le facem vreun rău animalelor intrînd în habitatul lor să le observăm?, impietăm cu ceva mersul vieților lor cu prezența noastră? Rocky rîde amar: de fapt, e taman invers, de cînd cu coronavirusul s-au împuținat mult cei care vin și ne temem că viitorul lor e în mare pericol fără banii proveniți din taxele de safari. Cu banii ăștia sînt plătiți rangerii care au grijă ca animalele să nu fie braconate: cu cît mai mulți rangeri, cu atît mai puțini poachers. Acum doi-trei ani, la fiecare cinsprezece minute un elefant era ucis de braconieri în Tanzania, azi moare doar unul pe oră, adică numărul celor vînați se tot împuținează datorită banilor care sînt investiți în asta. Dar dacă albii nu vor mai veni, rangerii vor pleca și ei căci nu vor mai fi bani pentru plata lor, iar animalele nepăzite vor fi împușcate. În plus, animalele știu că oamenii din mașinile de safari nu le fac rău, așa că sînt nepăsătoare față de noi, nici nu se sinchisesc.

Mașina pornește și de abia ce intrăm în savană că și dăm peste o turmă de zebre simpatice nevoie mare, care nu par absolut deloc deranjate de prezența noastră uimită. Ne ignoră superior și își văd de treaba lor de zebre, ba chiar se apropie și trec prin fața noastră rumegînd disprețuitor și fluturîndu-și cozile, care, constatăm, sînt și ele dungate. Nu e mare lucru, sînt doar cîteva zebre, vom vedea sute și sute în zilele astea, dar sînt primele pe care le vedem și sîntem muiați într-un amestec de senzații care se vor accentua în orele următoare; este un sentiment pătrunzător de necrezare, pare ireal și complet neverosimil, de parcă cineva ar derula imagini filmate undeva departe și le proiectează pe un ecran foarte aproape de noi, să ne facă să credem că sînt reale și chiar se întîmplă. Noroc cu muștele țețe (credem noi, căci nu știm cum arată cu adevărat una) care ne mai ciupesc și ne dau trezirea și de care ne ferim ca de altceva (degeaba, avem să aflăm din surse academice, specia din Tanzania e inofensivă, Rocky avea dreptate) – încontinuu ne pulverizăm, noruri de spray toxic inundă la intervale regulate și dese habitaclul mașinii, însoțite de strigăte de războinic (tzetze fly!) și de rîsete isterice, iar Marcel Iureș, cu pălăria lui de Panama luată chiar din Panama, se repede cu coada de girafă să ne apere, fluturînd-o și stîrnind hohote pantagruelice de rîs. Lacrimile curg, de rîs și de la spray, ochii ne ustură, se face tot mai cald, însă arareori m-am simțit mai curioasă și mai vie.

Ne urnim iar, după ce pozăm pe săturate sărmanele zebre de care nici nu ne vom mai entuziasma la fel pînă la final, click-clack-ul aparatului de fotografiat se aude la foc automat, la fel și gurile unora dintre noi, unele pline cu diminutive care ne fac să rîdem pînă devenim stacojii, iar Rocky ne arată pe marginea drumului niște steaguri formate din trei fîșii de pînză, una neagră pe mijloc și cîte una albatră de fiecare parte, despre care ne spune că sînt steaguri împotriva mult temutelor muște țețe: sînt atrase de culoarea neagră (toți ne scrutăm rapid, cu îngrijorare jucată să vedem ce purtăm, eu am niște pantaloni de doc cam închiși la culoare, un albastru închis), vin să se așeze pe steag, dar pînza e înmuiată în otravă și le ucide, guvernul și-a propus să scape de tot de bietele muște țețe, chiar dacă de boala somnului (ah, asta îmi amintește de Macondo și de familia Buendia!) a scăpat. Peisajul e înțesat de arbori de acacia și baobabi dintre cei mai maiestuoși, unii înfloriți chiar – boboci galbeni și rozalii extrem de delicați se ițesc inocent la capătul crengilor dolofane, ca niște pulpe de luptători sumo. Unele trunchiuri depășesc diametrul de zece-cinsprezece metri. Tarangire e patria baobabilor și a elefanților; numele îi vine de la rîul Tarangire care străbate ținutul și a cărui albie e acum aproape secată; apele curg aici învolburate numai cînd plouă abundent în sezonul umed, dar nu e cazul acum. Baobabi am văzut din plin, încă niciun elefant, însă imediat după niște tufe dăm de niște baby-girafe ce ronțăie tacticoase niște frunze de acacia, trufandaua lor preferată. Sînt prea mici, am trăit noi în minciună pînă acum, ne întrebăm rîzînd, însă imediat se aude un țipăt de uimire și ne întoarcem cu toții: o girafă imensă, pe dreapta, umple complet văzduhul. Stă imperturbabilă și măreață sub un arbore de acacia care o protejează de soare ca o umbrelă. Mașina oprește și noi o privim cu răsuflarea tăiată. Nu se sinchisește de noi nici cînd încep ciripiturile inevitabile. Se desprinde cu o mișcare elegantă și pornește cu un pas indiferent, tacticos, trece drumul fără să ne acorde nici măcar o privire, fluturîndu-și coada a nepăsare, cu gîtul ridicat disprețuitor. Uite așa aș vrea să umblu și eu, mă gîndesc, să învăț din eleganța indiferentă a girafei.

Stația lui Rocky bîzîie întruna, voci grăbite ale altor ghizi turuie în swahili și schimbă rapid informații despre locurile unde pot fi observate animalele, are you ready for a big surprize?, ne întreabă și pornește într-o cursă nebunească spre un loc numai de el știut, mașina ne zguduie capetele și ne amestecă mirările înăuntru, trecem în viteză pe lîngă alte turme de zebre, pe lîngă girafe și soiuri diferite de antilope din care vom vedea îndestulător în orele următoare, dar Rocky se grăbește să ne ducă undeva anume și nu ne spune nimic despre asta, sporind tensiunea și curiozitatea. Un pîlc de mașini de safari oprite apare la orizont, oameni cu binoclurile scoase privesc cu atenție dincolo de albia secată a rîului către un trunchi de baobab uscat și răsturnat. Ajungem și noi, Rocky oprește mașina și constatăm cu un fior că bucăți de trunchi par mișcătoare și că acolo se ascunde, leneșă, la umbră, o familie de lei, perfect camuflată. Sînt, poate, o sută de metri pînă la ei și cumva în mintea mea nu încape nicidecum informația asta, creierul refuză să o proceseze așa brută și brutală cum este. Îmi verific respirația și corpul, caut să văd dacă simt vreo spaimă, vreo încordare, însă respirația îmi e liniștită, corpul relaxat, oi fi în negare, însă nu mă simt deloc în nesiguranță. Leii sînt leneși și toropiți – căldura crește cu fiecare minut, e tot mai copleșitoare – nu ne acordă, nici ei, absolut nicio atenție pentru o vreme. Doi dintre ei, două leoaice, se văd bine, ceilalți se ascund eficient sub crengile a căror culoare o imită. Iau binoclul și le observ mai bine, taman cînd una se ridică în capul oaselor și întoarce capul spre noi, privind fix spre mine. Prin binoclu văd toate detaliile: privirea hipnotică, capul mare, de pisică uriașă, corpul masiv, musculos. Leoaica se uită spre mine și nu am nicio tresărire. Din cînd în cînd mă încearcă senzația aceea de irealitate, suprarealitate, plusrealitate, îmi e la fel de dificil să integrez întîmplarea că stau față în față cu un leu în libertate, într-o mașină deschisă, preț de cîteva salturi distanță, însă continui să mă simt în siguranță, să nu îmi fie frică.

Cînd felina se întoarce plictisită și se întinde, căscînd leneș, aproape făcîndu-ne nevăzută sub trunchiul de baobab, Rocky ne mai întreabă o dată: are we happy, are we OK?, cu satisfacția celui care știe că ți-a împlinit o dorință, apoi o pornește, de data asta fără vreo grabă, mai departe. E timpul să ni se arate elefanții, ne spunem, iar ei nu ne dezamăgesc, o întreagă turmă aflată în mișcare ni se revelează, la doar cîțiva metri distanță. Imaginea cu pachidermele defilînd, cu trupurile lor gigantice mișcîndu-se legănat sub pielea zbîrcită, e strivitoare. Un pui aleargă după mama lui, care îi cuprinde trompa cu trompa ei, ca într-o îmbrățișare, atunci cînd o ajunge din urmă. Șirul ține pasul alene, se duc să caute de mîncare, au nevoie de sute de kilograme de mîncare pe zi, ne spune Rocky, apoi urmărim cum unul rupe sub ochii noștri o creangă de acacia și începe să o devoreze. Colții de fildeș li sînt îngălbeniți și privindu-i mă gîndesc la prețul fildeșului pe piața neagră, la toți elefanții omorîți pentru bucățile alea atît de asemănătoare cu silexul, la inumanitatea umanității și mă întristez, în timp ce ei continuă să treacă pe sub privirea mea, tratîndu-mă cu la fel de multă indiferență precum confrații lor.

Urmează babuinii, cu fundurile lor roșii și indecente; o întreagă familie traversează prin fața noastră, pui abia născuți atîrnă de piepturile mamelor lor, în timp ce masculii fac mare gălăgie. Se opresc sub un baobab la o distanță foarte mică de noi – auziserăm că sînt furăcioși și că te atacă pentru mîncare, dar îi doare în fundul lor chel de noi și pe ei. Scurmă ceva în pămînt preocupați, apoi duc la gură, însă la un moment dat un babuin tînăr dă alerta printr-un țipăt și întreaga gașcă se pune pe fugă, în cîteva secunde dispar absolut toți.

Vipia amiezii e tot mai puțin suportabilă și începe să ni se facă tot mai foame. Totul se desfășoară cu mare lentoare; la asemenea temperaturi (acum se apropie de 40-45 la soare) totul încetinește, viața se desfășoară la ralanti, se tîrăște, nu are putere să zboare. Pole-pole. Rocky ne promite că vom ajunge curînd la locul de picnic, continuăm să trecem pe lîngă turme de antilope gnu și zebre, pe lîngă cîte o girafă, ba chiar zărim de foarte aproape o familie de porci alergători, cărora ei le spun pumba, apoi interceptăm o turmă de elefanți aflați în căutare de apă. Rocky abandonează drumul spre locul de picnic și întoarce, le vom ieși în față să îi vedeți cum beau apă, ne spune, și într-adevăr peste mai puțin de două minute dăm de ei în albia secată: nu au găsit apă, așa că traversează ușor nemulțumiți. Facem poze superbe, din nou, iar la un moment dat un mascul tînăr se desprinde de turmă și pornește în pas foarte hotărît direct spre noi. Desigur că auziserăm poveștile cu mașinile de safari răsturnate de vreun elefant supărat, așa că îl întrebăm pe Rocky ce să facem. Just sit quiet and it will be OK, ne spune și, pentru prima dată de cînd sîntem aici, cu toții, se face cu adevărat liniște, doctorițele nici nu mai șoptesc, nu se mai entuziasmează ușor fals, nu mai exclamă, nu mai diminutivează, nu mai scot nelipsitul lor cartonaș cu lamulțianimaria cu care fac selfiuri nesfîrșite la fiecare animal pe care îl vedem. Acum aș putea face și eu un video unde să nu se audă doar ele pe fundal, însă nu îmi arde de asta: e singurul moment în care nu mă simt tocmai în siguranță, elefantul aproape s-a lipit de mașină. Mă așez în scaun și îmi pun centura de siguranță. Stăm așa o vreme, ne privește, apoi se îndepărtează și se alătură turmei. Acum chiar ne e foame.

Locul de picnic e așezat chiar deasupra văii secate, într-un loc spectaculos de unde poți cuprinde cu privirea tărîmul elefanților. E plin de maimuțici hoațe, care abia așteaptă să îți ia din mînă mîncarea. Alte trei-patru mașini de safari sînt oprite. Fără curenții produși de mișcarea mașinii, aerul fierbinte ne taie răsuflarea. Există o baie amenajată cu tot ce ai nevoie și mese la relativă umbră unde să poți mînca în relativă liniște, dacă stai cu ochii pe maimuțe. Rocky scoate din refrigerator porții de hrană rece și apă rece pentru fiecare. Am băut deja peste doi litri și nu simt nevoia să merg la baie, într-atît transpir. Mîncăm rapid, cu poftă, însoțiți iar de senzația de neverosimil: mai jos de noi o turmă de elefanți iau și ei prînzul lor de ierbivore. Lunch with the elephants se numește scena în care jucăm, într-un documentar din care nu înțelegem prea bine cum am ajuns să facem parte.

(to be continued)

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Marius
Marius
4 noiembrie 2020 20:18

Cum de sunt asa de multi romani acolo? E doar o coincidenta sau a fost promovata tara (Zanzibar) in Bucuresti?

Marius
Marius
4 noiembrie 2020 20:34

Daca ajungi (sau ajungi din nou) si in Florida in una din calatoriile tale prin lume, este aici o comunitate mica de romani care si-ar dori sa te cunoasca (meet and greet, gen).

trackback

[…] (în continuarea jurnalului de aici) […]