o scenă domestică. de violență domestică.

Adormisem, era trecut de miezul nopții, cînd am auzit-o pe fie-mea că bate în ușă și mă strigă. M-am ridicat buimacă.
– Mama, mama, fă ceva, o femeie sau un copil țipă foarte tare și se aud lovituri, cineva bate pe cineva și la noi în baie se aude tot.
Dau fuga în baie. Urlete prelungi, disperate, bubuituri, țipete, iarăși urletele oribile. Niște pocnituri, care păreau lovituri. Fie-mea plîngea, speriată.
– Mama, trebuie să facem ceva, tu auzi?
– Aud, dar mai mult decît să sunăm la poliție, nu avem ce face.
M-am surprins tremurînd tare. Țipetele erau așa de puternice, zgomotele tot mai asurzitoare, gîndul că o femeie pățește ceva îngrozitor și nimeni nu intervine… Nu eram capabilă nici să formez 112, nu îmi aduceam aminte cifrele, mi le-a dictat fie-mea. Am vorbit cu operatoarea, apoi cu un polițist de la secție, apoi am dat fuga pe holuri să văd de unde se aude balamucul. Mai întîi m-am dus sus, nu era de acolo, pe hol domnea liniștea. Înapoi, pe casa scării, țipetele răzbăteau iar. Am urcat și mai sus, nici de acolo nu era. Am coborît. Am identificat ușa, dar nu m-am putut apropia, nu știam ce aș fi putut eu face. Am auzit niște urlete de femeie, ceva cu omorît, nu am înțeles ce, m-au trecut fiori de groază. În clădire, nimeni nu părea să fi auzit nimic, nicio mișcare.
M-am întors să aștept poliția, sperînd că femeia nu va păți ceva mai grav pînă ajunge echipajul. Au ajuns repede polițiștii, niște băieți tineri, dezghețați, le-am deschis. De cîteva minute, patru-cinci, se lăsase liniștea, iar mie mi-a fost teamă pentru vocea care țipa atît de sfîșietor mai devreme. I-am îndrumat la apartamentul de unde se auzea scandalul, apoi am așteptat cu fie-mea, pe terasă, frîngîndu-ne mîinile.
În scurt timp, am văzut polițiștii plecînd, singuri. M-au sunat să îmi mulțumească pentru sesizare și să îmi spună că nu au avut ce face, femeia a zis că totul e în regulă, a avut un conflict cu prietenul ei, nu e nevoie să intervină.
– Știți, dacă femeia zice că e în regulă, noi nu avem ce face, ne confruntăm în fiecare noapte cu astfel de situații… Dacă se repetă, vă rog să ne anunțați.
Am închis telefonul descumpănită. Mă așteptam la asta. Cunosc bine, am studiat fenomenul îndeaproape.
– Mama, dar de ce femeia aia nu a zis nimic, de ce nu s-a dus cu ei, ai auzit doar cum țipa și ce bătaie lua?, a întrebat copilul, cu lacrimi de frustrare în glas.
– Pentru că nu poate, i-am zis. Fiindcă nu știe că poate. Și pentru că asta e singura realitate pe care o cunoaște, probabil. Noi am făcut tot ce ne-a stat nouă în putință, mai departe e alegerea ei, nu avem cum să facem nimic mai mult, îmi pare tare rău. Faptul că a venit poliția la ușă poate va ajuta să se calmeze în seara asta, măcar știm că e în siguranță acum. Mîine… nu știm.

Am adormit gîndindu-mă la toate femeile care au reușit să iasă din cercul violenței domestice și pe care le-am cunoscut prin centre sau prin grupuri de susținere. Dar și la cele care au pierdut lupta, și care acum zac în pămînt. La indiferența oamenilor. Mi-am amintit de Nicoleta și de ce am scris atunci (aici) despre codependență. E prima oară, însă, cînd aud atît de aproape. Și prima oară cînd eu însămi sunt atît de neputincioasă, asistînd la o astfel de scenă. Și nu ai cum rămîne impasibil, e cumplit să auzi groaza din țipetele unei femei și să nu faci nimic. Și totuși, am fost singura care a făcut ceva. În România, o femeie ia bătaie la fiecare 30 de secunde, dar nimeni nu aude nimic. Nici măcar victima.