kinstugi (embracing damage)

Anul trecut pe vremea asta îmi încolțise în suflet dorința și în minte ideea. Anul ăsta pe vremea asta am terminat primul an de formare și termin primul an de facultate. Sunt cea mai serioasă studentă a două școli. Cel puțin așa mi se spune.

La ultimul exercițiu din formare, condus de formatoarea noastră, am lucrat pe legătura noastră cu psihodrama, în contextul în care colegele de anul patru își luau rămas bun de la noi și zburau în lume, să ajute oameni. Ne-am/m-am întins pe covorul alb a cine știe cîta oară, am închis ochii, am respirat și am urmat instrucțiunile vocii blînde a formatoarei. Trebuia să mă gîndesc la primele dăți în care am luat contact cu forma asta de terapie de grup și apoi să trec prin minte cîteva momente semnificante.

M-am văzut în urmă cu niște ani, la prima ședință a primului grup de psihodramă din viața mea. Fusesem în studioul de psihodramă și înainte, doar eu și terapeuta, și eram familiarizată cu spațiul. Foarte puțin și cu metoda. Eu, cea cu teama teribilă de ridicol, îmi spusesem că nu e pentru mine joaca asta care te face să pari penibil. Dar îmi doream atît de tare să experimentez terapia de grup încît am zis că văd eu cum fentez metoda, ca să nu mă pun în situații ridicole. Așa că eram acolo, în jurul covorului alb și rotund care întruchipează scena, alături de alte 11 femei, niciuna cunoscută, cînd am simțit că mi se face foarte frică și că încep să somatizez anxietatea. Eram pe marginea unui atac de panică, cu vertij și palpitații, mă albisem toată la față, terapeuta m-a simțit și a venit la mine să vadă dacă sunt bine. Nu eram. Nu înțelegeam ce caut acolo, doar era clar că nu era pentru mine din capul locului, cine sunt femeile alea și cum o să pot eu să fiu eu cu ele acolo, mă enervau cu rîsul lor, unele se cunoșteau între ele, mă irita vorbăraia lor, voiam să ies, să fug pe ușă, dar voiam și să rămîn, să văd ce se întîmplă mai departe. Am rămas. Nu a trecut de atunci nici măcar o lună din viața mea fără ședințe săptămînale, bilunare, lunare, weekenduri intensive, module de formare de psihodramă.

Stăteam întinsă pe covor, cu ochii închiși, strînși, simțind cum mă umplu o jale și o sfîșiere mari, iar lacrimile mi se prelingeau, ca un pîrîiaș mic, pe tîmple, picurau pe covor sau îmi umpleau pîlnia urechii. M-am văzut bucăți, așa cum eram în ziua aia cînd am început prima ședință a primului grup. Tristă, speriată, anxioasă, depresivă. Încă nu dădusem ochii cu mine, nu cu adevărat. Ridicasem un zid între mine și lume, dar și între mine și mine, mecanisme de apărare peste mecanisme de apărare. Le vedeam, le știam, dar nu fusesem dispusă să le dărîm. Eram zdrobită pe interior și habar nu aveam cît de mult avea să îmi ia să încep să mă recompun. Cîtă muncă, cîtă durere, cîte lacrimi.

M-am văzut lucrînd pe scena aia în sute de ocazii, toate rupătoare de scenarii și de inimă. M-am văzut scoțînd din mine toate păpușile matrioșkei, certîndu-mă cu ele, repudiindu-le, apoi încet, încet, asumîndu-mi-le și întorcîndu-mă cu drag și compasiune spre ele. Luîndu-le în brațe. M-am văzut dînd ochi cu Umbra mea, într-un modul după care am zăcut un weekend întreg la pat, bolnavă de mine, nevenindu-mi să cred că așa eram eu, cu adevărat, cum mi se revelase în exercițiile alea de grup, întrebîndu-mă dacă mai are rost să continui să trăiesc dacă conțin atîta putreziciune, atîta urît, atîta rău, pe care le-am ținut atît amar de vreme ascunse de mine. M-am văzut lucrîndu-mi frica de moarte, dar și dorința de a muri, fiindcă în spatele fiecărei frici mari e și o dorință la fel de mare. M-am văzut la modulele de sexualitate, față în față cu durerea și trauma, cu rușinea și vinovăția. M-am văzut plîngînd, dar m-am văzut și rîzînd, jucîndu-mă ca un copil, fără teama mea veche de ridicol, m-am văzut experimentînd roluri care m-au adus tot mai aproape de mine. M-am văzut pe mine lucrînd în cercuri concentrice rănile-mi, de pe poziții noi, tot mai consolidate emoțional. M-am văzut ajungînd la lumină, la bucuria de a fi, la un soi de echilibru complet neașteptat și nepresimțit înainte. M-am văzut și recăzînd și apoi ridicîndu-mă la loc, mai întreagă. M-am văzut kinstugi – cu toate fisurile la vedere, îmbrățișîndu-mi dezastrele personale, transformîndu-le în experiențe de creștere.

Și apoi, m-am văzut în cel mai recent dintre roluri, acela de director de psihodramă, de psihodramatist, pe marginea scenei de astă dată, avîndu-mi colegele de formare drept material didactic. Într-o zi, deloc îndepărtată, voi putea fi acolo pentru alți oameni așa cum eram eu la început, să îi ghidez spre drumul către ei. Și mi s-a părut că vin de atît de departe, dintr-o negură atît de deasă, dintr-un loc atît de cumplit și de rece încît e aproape un miracol că am ajuns aici, la lumină și căldură și că am reușit să mă recompun. E aproape un miracol. Și niciodată, în anii aceia de negură și frig interior, nu aș fi crezut că voi ajunge în punctul ăsta în care să mă pot conține pe mine, cu toate ale mele, în compasiune și iubire. Nu am știut, atunci cînd am lipit cu înverșunare, sute de ore după sute de ore, cu lacrimi și sudoare, cu sînge nevăzut, cu durere și groază, bucată de mine cu bucată de mine, că asta fac și că aici voi ajunge. Am lipit în orb, fără încetare. M-am încăpățînat, deși nu vedeam vasul întreg, să continui să asamblez.

Într-o zi, am înțeles că oricît de mult aș munci, nu voi mai fi niciodată vasul care aș fi putut fi dacă nu aș fi fost zdrobită de atîtea ori. Că în procesul ăsta de spargere, așchii fine au dispărut complet, s-au emaciat, iar găurile alea nu vor mai putea fi niciodată umplute. Într-o zi, am priceput din interior, nu din minte, că trebuie să dau drumul speranței la un altfel de trecut decît exact acela pe care l-am trăit și să îmbrățișez vasul nou, imperfect, lipit peste tot, cu toate spărturile la vedere, care am devenit și să-i văd frumusețea și valoarea. Nu, oricît aș munci, nu voi mai putea reface vasul inițial, însă uite ce obiect prețios, cu cicatrici prețioase, la vedere, am devenit.

E aproape un miracol că am reușit să mă salvez. Încă mă uimește, încă am momente de necrezare, ca atunci cînd am fost scoasă de sub avalanșă după ce mă obișnuisem cu gîndul că voi muri sufocată sub un morman de zăpadă.

Lacrimile curg, urechile-mi sunt complet înfundate și umede. Aud vocea formatoarei, ca prin vis: dacă ați reușit să revedeți toate momentele importante ale traseului vostru psihodramatic, căutați un nume pentru acest traseu, o metaforă, iar cînd o aveți în minte, ridicați o mînă.

Kinstugi, mă gîndesc. Kintsugi.