child in time

Nu ești niciodată prea bătrîn să ajungi noaptea în Vamă ascultînd Doors și Deep Purple tare – ce altceva poți să asculți? – și alunecînd pe șosea pînă în dreptul semnului de intrare într-o localitate pe care o știi de pe vremea cînd anii tăi se numărau cu cifra 1 în față și care s-a schimbat exact la fel de mult ca tine, chiar dacă în altă direcție. Nu ești niciodată prea bătrîn să ai pielea găinii într-o noapte oarecare de joi cînd sunetele de la Riders on the storm ți se așază tandru între scăriță și nicovală și devin madlene urieșești în timp ce mașina rulează pe lunga stradă principală din 2 Mai, celălalt loc-cochilie, unde ai aterizat pentru prima dată într-o altă noapte oarecare cînd aveai doar 18 ani și abia îți luaseși bacul (așa ca fie-ta mică care dormitează pe bancheta din spate a celei mai sigure mașini din lume), într-o Volgă veche condusă de un tătar scund cu care ați avut o discuție extrem de stranie, iar răposatul a zis că e o scenă pe care ar fi putut-o scrie Tarantino.

Și îți trec prin minte toate nopțile – și au fost atît de multe în cei 24 de ani care au trecut de atunci – în care  ai ajuns în Vamă sau în 2 Mai, așa cum ai ajunge acasă, cu muzicile tinereții țîșnind din difuzoare, ai virat stînga, întotdeauna stînga, spre micul golf sau spre plajă, ai coborît și ai fugit să o vezi, să îți înmoi picioarele în ea, în sunetele muzicii de la stuf sau din golf, să îi spui bine te-am găsit, frumoaso, nu e așa că și ție ți-a fost dor de mine, cîtă nevoie aveam să te știu aici, și uneori – deseori –  ai avut inima zdrobită, bucățele ai avut-o, iar ea a știut să te oblojească mereu, marea vindecă, obișnuiai să spui și să i te arunci în brațele lichide, ar trebui să trăiești pe țărmul ei pentru totdeauna la cîte ai de vindecat, obișnuiai să spui, și ea te primea ca o mamă. Ai venit la ea în doliu, ai venit purtîndu-ți copiii în pîntece, ai venit cu ei agățați ca niște mici liane de tine, ai venit singură, ai venit cu bărbatul pe care îl iubeai, ai venit cu copiii mari, ai venit cu cîte o prietenă dragă, ai venit cu morți, ai venit cu vii, ai venit tunsă chilug, slabă moartă sau cu niște kilograme în plus de la antidepresive, ai venit cu moartea în suflet, dar ai venit și cu viața zvîcnind în tine nebunește, iar ea te-a primit, te-a înfășurat în îmbrățișarea ei fluidă, te-a ascuns ca să plîngi, ca să iubești, ca să rîzi.

S-au schimbat locurile astea, m-am schimbat și eu. Și totuși, și ele, și eu, am rămas în atît de multe feluri aceleași. Uite, aici am dansat pînă dimineața în atîtea nopți, am băut și am rîs cu prietenele mele nebune, moarte acum, pe bucata asta de plajă am făcut dragoste sub luna invers cînd încă locul ăsta era descoperirea unei mîini de oameni, în golful ăla de sub unitatea militară m-am logodit cu răposatul, tot noaptea, dincolo am înotat mult după miezul nopții, aici am plîns amarnic, ascunsă de zgomotul valurilor, în partea aia mi-am așezat cortul de nenumărate ori și am stat în fața lui, întinsă pe un sac de dormit și m-am uitat la stele pînă nu a rămas din mine decît un praf de nisip. Locurile astea au fost – le-am simțit – ale mele, într-un fel atît de intim că nu poate fi povestit decît cu oameni care și-au trăit așijderea verile și viețile. Care i-au iubit pe Jim, pe John, pe Janis, pe Tom, pe Roger, pe Manu cum i-am iubit eu, care au iubit libertatea și au simțit durerea în feluri asemănătoare. Care revin aici așa cum revin eu, pentru o stare pe care nu o poți recăpăta, regăsi altundeva, fiindcă este indisolubil legată de locurile astea și de o atmosferă de libertate pură. Atîta muzică, atîtea discuții, atîtea întîmplări, toate țintuite definitiv în memoria mea afectivă cu eticheta Vamă și 2 Mai. Mulți ani, aici mi-a fost mai acasă decît oriunde, fiindcă aici am simțit întotdeauna că pot fi eu exact așa cum sunt. Goală, cu nisip în păr și pe piele, arămită de prea mult soare, scufundată în mine, în mare și în cărți, cu cioturi de aripi mereu în regenerare, cu rochii colorate, cu inele și brățări de argint încolăcite pe mîini negre cu palme albe, cu moartea și viața în ochi deopotrivă, cu doruri neostoite și dureri scrise cu cerneală în piele, cu o poftă dementă de viață și de libertate.

Și anii trec, locurile se schimbă, eu mă schimb, dar continui să revin aici ciclic, fiindcă e ca și cum aș reveni la mine. Acasă. Anii trec, eu îmbătrînesc, dar continui să o port pe ondina asta în mine, pe fiica mării, și niciodată, în niciun context, oricine aș deveni și oricît aș avea, nu voi spune: noi mergem doar în resorturi, fiindcă închisorile, cu osebire cele de lux, nu-s pentru mine.

Foto: Vlad Eftenie.