o mie și una de nopți

Suflarea vipiei arde obrazul și așa supraîncins al orașului. Strada dormitează toropită. Puradeii stau ascunși prin case, moleșiți de soare, după ce bătrînele țigănci turcoaice au ieșit să-i strige cît le țin bojocii, de-a lungul străzii: Efeeee, Gihaneee, Giavid, Ertaneeee, iar ei se răspîndiseră ca potîrnichile, fiecare la casa lui, care mai de care mai împodobită cu pături strident colorate peste mobile și oglinzi mari, ovale, cu rame aurite, care se întrevăd printre perdelele lucioase de afară. Unul dintre ei, smead și rotunjor, micuț de înălțime, care părea că nu împlinise nici 10 ani, ne ceruse cu o seară înainte o brichetă. Înaintase semeț, cu o țigară de contrabandă atîrnîndu-i dintre buzele necoapte și urlase după bărbatu-meu: n-ai să-mi dai o brichetă? Un foc, vrei să zici, îl corectase el, doar nu vrei să îți dau toată bricheta. Nu, vreau să aprind. Și trăsese cu nesaț primul fum. Auzi, mă, da’ tu cîți ani ai de tragi așa, ca un șarpe, din țigara aia? Paișpe am, nene, da’ par mai mic de la țigări, am rămas mai mic de la fumat… Pleacă, mă, de aici, că tu nu ai paișpe ani! Paișpe ani, mă jur, am rămas mic de la țigări. Și s-a îndepărtat, trăgînd cu sete din țigară, mic de abia îți ajungea pînă la brîu, către gașca care îl aștepta pe bordură, rîzînd și vociferînd, zi adevărul, Efe, că nu ai nici doișpe ani!

O singură babă cu năframa albă desfăcută la capete se oprise într-o poartă să explice oarece cuiva, aflat în casă, în spatele unor perdele ce străluceau în soare, în limba aceea a telenovelelor turcești la care obișnuiau mama și tușă-mea să se uite în fiecare după-masă, într-o vreme. Mergem încet, căutînd umbra teilor și numărînd limuzinele negre, aliniate lîngă trotuare, BMW seria 7 lîngă Touareg, lîngă Cayenne, lîngă Passat CC. Curțile în fața cărora tronează sunt betonate, lipsite de flori, pline de scaune de plastic și mese, care după-masa sunt așezate chiar în fața porții și transformate în locuri de întîlnire pentru femeile de pe stradă, unde se sparg semințe, se discută tare, puradeii mici trîntiți în fața unei pungi cu pufuleți urlă cît îi țin gurile, iar ținuta obligatorie, parcă, e halatul de baie în culori mai pastelate sau mai țipătoare, uni sau cu model, după placul fiecăreia, numai halat de baie să fie. Noaptea, cînd gălăgia se stinge, în urma lor rămîn mormane de coji de semințe, ambalaje și pahare de plastic, zeci de pufuleți storcoșiți de asfalt, martori scuipați și abandonați aidoma bîrfelor și certurilor dintre țigăncile turcoaice.

Imediat după colț, în ușa unei dughene împietrite în timp, cu o plăcuță pe care scrie Frizerie cu litere pictate manual acum cîteva decenii, machidonul care l-a tuns pe bărbatu-meu 15 ani la rînd își așteaptă mușterii. Nu pare să-l recunoască, însă e bucuros că îi călcăm pragul. Nu are fața știută de armîn, ci ochi mici și un nas potrivit pe o față comună. Țadar, zice bărbatu-meu, iar el atunci pare că știe de unde să-l ia. Mă așez pe o banchetă din vinilin, iar el pe un scaun tipic de frizer din secolul trecut. Totul pare să fi înghețat undeva la sfîrșitul anilor ’70-’80. Cum te tund? Ca pe soldații americani. Aici e singurul loc unde frizerii știu ce înseamnă asta. Dar cu barba asta mare ce e? O bărbierim? O scurtăm doar. Cum, și nu vrei obrazul ras, curat? Nu, că lu’ nevastă-me îi place așa. Machidonul se întoarce și-mi aruncă o privire scrutătoare, mă evaluează să vadă cum arată femeia aia care-și preferă bărbatul cu obrazul neîngrijit, plin de păr. El, frizerul, are pielea netedă, perfect bărbierită. Așa trebuie să fie un bărbat adevărat, nu cu flocii ăia pe față. Vin vremuri grele, mă, băiatule, oftează el, în timp ce apropie mașina de tuns de capul lui, o mașină de tuns din prima generație care hîrîie și vibrează din toate încheieturile. Eu nu mai apuc, mi-am trăit traiul, dar la ăștia tineri ca voi mă gîndesc, vin vremuri tare grele. Și mîinile dextere tund mai departe freza a la soldatul american. Părul scurtat pică pe jos, indiferent. Dintotdeauna e aici, dintotdeauna tunde așa. Era mai gras înainte, gras de-a binelea, apoi deodată s-a îmbolnăvit de cancer și a dispărut șase luni, lăsîndu-și mușterii netunși și nebărbieriți, speriați că rămîn fără frizerul lor preferat. S-a întors, însă, așa slab cum e acum, și a rămas aici, să-i tundă mai departe.

Pe perete, într-o ramă veche, cu geam îngălbenit și plin de căcat de muște, tarifele armînului stau scrise pe o hîrtie prinsă cu scotch maro, sub care încă se mai vede o autorizație de funcționare și mai veche, bătută la mașina de scris. Lista datează din 2009 și cuprinde servicii precum Tuns modern Bross, Tuns persoane cu calviție (chelie), Frecție colonie și uscat, totul la prețuri modice de 9, 10 sau 15 lei. Într-adevăr, pe masa de lucru, stau întinse toate cele trebuincioase, ce par să dateze cu mult dinainte de listă: un pămătuf mare și unul mic, așa cum avea tata-mare, brici cu lamă și mîner de fildeș, subțiat de la atîtea ascuțiri, care și-a plimbat tăișul pe mii de fețe, recipiente din care îmi amintesc că se găseau doar în comunism, pe care scrie Balsam Vernon sau Colonie, o cremă Nivea și, sub o sticlă, niște poze sepia care îl înfățișează tînăr mire alături de o femeie îmbrăcată în mireasă sau un alt bărbat, fercheș și el, și o bancnotă de 100 de lei. Hehei, zice cînd mă vede că îi studiez lucrușoarele, cu aia mergeai în oraș, mîncai o friptură, beai o sticlă de vin, petreceai toată noaptea și te întorceai acasă cu bani, ești prea tînără să știi tu… Nu sunt, murmur, nu e, întărește și bărbatu-meu, deși nu am avut niciodată în mîini o bancnotă de 100 de lei, eram prea mică.

Cînd soldatul american din baza de la Kogălniceanu e tuns, luat cu briciul la spate, fricționat cu apă de colonie, machidonul îi spune scurt doar un: să trăiești!, pe care el îl aștepta cu sufletul de adolescent imberb la gură.

***

Turcoaicele și nelipsitele lor scaune de plastic au dispărut, deși afară s-a răcorit, s-a scuturat mai devreme o ploaie rece care a mai stins fierbințeala străzilor. Miroase a asfalt ud, iar pe cer a răsărit o lună țanțoșă, căreia îi lipsește un singur ciob ca să fie plină. De undeva, din apropiere, ar putea fi oriunde, văzduhul se umple de sunet oriental, despre care la prima vedere un neinițiat ar putea spune că sunt manele, apoi insinuarea clarinetului devine mai clară, sunt ritmuri turcești, vorbe turcești. E nuntă de țigani turci, îmi zice bărbatu-meu, sigur s-a închis vreo stradă și petrec. Astea durează trei zile, încep joi și se termină duminică, scot tot în stradă, dansează, beau, mănîncă, vrei să vezi? Dau din cap neîncrezătoare, parcă nu îmi vine să iau de bun ce-mi zice el, cum să faci nuntă în stradă, în plin oraș, între două bulevarde centrale, să închizi o stradă ca să petreci? El mă ia de mînă și mă conduce înspre zona de unde se aude muzica. Din capătul unei străzi nici late, nici înguste, zăresc o adunare mare, mese întinse de-a dreptul pe șosea, cîntec, voie-bună, femei gătite care dansează languros pe ritmurile orientale. Lîngă noi, un negricios care șchioapătă, are un defect la picior vizibil, se ceartă în turcește cu trei fete. Taptuc, zice bărbatu-meu, nu te-am văzut de atîta amar de vreme, ce faci? Turcul îl privește surprins, apoi îi scutură mîna cu afecțiune. Mai cînți? Taptuc are vocea răgușită, se apucă să ne cînte ceva, ne obligă să ne încleștăm mîinile și zice ceva despre despărțire, tînguit. Numai din astea triste, ce e cu tine? Mi-a murit mama în 2011, tu știi cît o iubeam eu pe mama, uite (și întinde brațele vînoase și tatuate, pe brațul stîng scrie Mirem, pe cel drept FC Barcelona, la fel ca pe tricoul cu care e îmbrăcat, în dungi roșii și albastre), mi-am tatuat numele ei, eeeh, dincolo l-am șters pe tata, tu știi de ce, să nu mai aud de el cîte zile oi avea. Auzi, salvează-mă și pe mine, mi-e și rușine să-ți cer, tu știi că banii ți se întorc, de unde dai de acolo faci mai mulți, te rog frumos salvează-mă și pe mine, dar zi, omule odată, de cît ai nevoie, să știi că mi-e și rușine să-ți cer, mi-aduc aminte de taică-tu, ce om bun și generos era, tu semeni cu el, așa mi se pare, zi odată Taptuc, bine, omule, salvează-mă și pe mine cu 6 lei. Bărbatu-meu scoate 11, o bancnotă de zece și una un un leu, și i-i pune în palmă. Taptuc are ochii în lacrimi, șchiopătează spre locul unde are loc nunta, mă duc și eu să ascult melodia asta, închide ochii și șuieră, lacrimile îi curg pe obraji.

Înaintăm și noi, bărbatu-meu îmi povestește că îl știe de mic, taică-su îi sucise picioarele ca să cerșească, îl bătea crunt cînd nu îi aducea destui bani, îl lăsa flămînd cu zilele ca să fie mai credibil și mai motivat, a avut viață tare grea, îmi zice, săracul, mi-e tare milă de el.

Nunta e exact așa cum zisese: pe mijlocul străzii se întinde o masă lungă, în capătul căreia a fost ridicat un cort împodobit cu flori. Pirandele turcești, gătite ca niște prințese, cu rochii strălucitoare, strînse pe corp gata să le crape și să le reverse nurii, machiate strident, își unduiesc corpurile amintindu-mi de versul din Zaraza: și ai trupul de șarpe felin. Copiii aleargă primprejur, mulțime de gură-cască, bărbați îmbrăcați în tricouri albe, mulate, și jeanși strîmți se alătură și ei dansului. Mulțimea care dansează are același ritm, nu e dans din buric, nu e manea, e ceva ce eu nu am mai văzut de aproape niciodată. E doar prima zi de nuntă, nunta miresii, îmi șoptește bărbatu-meu, mîine e nunta mirelui, iar sîmbătă e nunta amîndurora, atunci iese iureș mare. Mireasa are rochia cea mai strălucitoare dintre toate și o coroană de prințesă pe cap, dansează neobosită, sunetul oriental urcă și coboară, o limuzină albă își face loc cu greu printre nuntași, mulțimea unduiește într-un singur ritm, strigă niște cuvinte ininteligibile în turcește, îi fac semn lui bărbatu-meu dacă pot filma, el îmi răspunde că da, dau rec, cadînele arse de soarele aspru al Dobrogei își continuă dansul șerpesc în timp ce muzica umple toate cotloanele străzii, iar eu nu mai știu unde sunt, poate într-o poveste de stradă din O mie și una de nopți. E ceva care îmi amintește, vag, și de Chira Chiralina, de ciulinii înfloriți ai Bărăganului lui Panait Istrati, de caravanseraiuri și povești orientale, de toate lucrurile pe care nu le-am văzut și auzit niciodată, doar citit și închipuit cu mintea de copilă.

(continuarea, aici.)