o mie și una de nopți (continuare)

***

Terasa-grădină e surprinzătoare. Se temuse să mă aducă aici, e totuși doar o crîșmă din cartier, cea în care și-a petrecut orele chiulite în liceu și, apoi, nenumărate ore ale unui timp în care existențele noastre nu doar că nu se intersectaseră încă, dar nici măcar nu se bănuiau una pe cealaltă. Grădina nu exista pe atunci, doar barul mic, cu mese și scaune din lemn lustruit de timp; încă se fuma, nu era nevoie de ea. În anii din urmă, locul curții proprietarilor a fost luat de terasă. Cîteva mese de lemn, lampadare din sticlă groasă prinsă în ochiuri de sîrmă, pereți ticsiți de ghivece, talgere vechi, ruginite, oale de lut, din care se revarsă mușcate curgătoare înflorite și plante verzi ale căror denumire nu o cunosc, ba chiar și niște cactuși. Deasupra, grinde de lemn sub care se încolăcește o vie care, atunci cînd va crește, se va transforma într-un acoperiș verde și umbros.

Mă seduce imediat, așa eclectică și atît de potrivită întregii imagini a Constanței pe care mi-am făcut-o pînă acum. De altfel, locul poartă numele unui roman celebru din secolul 19, un roman în care seducția este personaj principal, așa că îmi imaginez că nimic nu e întîmplător. Bel Ami.

Ne așezăm la o măsuță mai mică, comandăm cafele turcești și limonadă. Seara cade peste oraș caldă și moale. Lîngă noi, cîțiva tineri gălăgioși rîd tare, la o altă masă o doamnă fumează și bea vin povestind ceva cu o voce aspră, tabagică, ce pare să acopere tot zgomotul terasei. E patroana, o turcoaică de o vîrstă incertă, pe care nu și-o arată, poate avea 50 sau 60 de ani la fel de bine, cu un chip plăcut și părul vopsit blond închis, retezat pînă la umeri, trup încă viguros și suplu, și o vervă de zile mari. Se ridică, trece pe lîngă noi, îl salută pe bărbatu-meu, apoi se așază dezinvoltă la masa tinerilor, care o primesc cu aclamații. Totul îmi atrage atenția la ea, este personaj fără să aibă nevoie de cineva ca mine ca să o transforme într-unul, așa cum rareori se întîmplă cu oamenii pe care îi întîlnesc. Vorbește tare, întărind senzația că este stăpîna atotputernică a locului. Frazele viguroase, un amestec surprinzător și fermecător (aidoma locului unde ne aflăm) de cult și vulgar, îmi ocupă complet atenția, așa că eu și bărbatu-meu ne pomenim stînd față în față și ascultînd în tăcere vocea ei groasă care umple tot aerul din jur. Din cînd în cînd, ca într-un comedy-show, auditoriul format din tinerii de la masă izbucnește într-un rîs general, din care se distinge într-o notă mai înaltă rîsul unei fete grăsuțe și foarte înveselite, pe fața căreia poate citi și un orb admirația nețărmurită.

…ăsta o înșală pe nevastă-sa cu prietena cea mai bună, asta a aflat, tragedie mare, ce să zic, că o părăsește și ea ce să facă, păi cum ce să facă? Pe mine să mă înșele bărbatu-meu, uite, acum i-aș zice, hai, mersi că m-ai făcut o femeie liberă, stau zece ca tine la coadă, cum să stau eu să plîng, da’ unde n-am eu norocul ăsta să mă lase? Mîine mă mărit cu altul! Mîi-ne!

V-am povestit, anul trecut era unul tinerel aici, pe terasă, eu băusem ceva, ăla se dădea la mine, l-am luat la trei păzește, mă, băiatule, oi fi eu cam matoală, dar tu vezi că eu sunt cît mă-ta? Păi sunt cît ea, dar nu sunt ea, doar nu vrei să i-o tragi lu’ mă-ta? (rîsetele se întețesc), mă, puișorule, mă, eu nu mă leg la cap cu din-ăștia cu caș la gură ca tine, de trebuie să le arăt și pe unde să o bage, mă, du-te și plimbă ursul…

Auzi, cică se duce Arghezi la curve, la casa de toleranță, era deja bătrîn și avea Parkinson, strigă din ușă la matroană (iar cînd zice asta mi-o imaginez pe ea, așa trebuie că erau matroanele din bordelurile vremii): dă-mi cinci fete, cinci fete! Și urcă în cameră cu ele și le zice: tu, asta, hai să mă ții de un picior, tu – de celălalt, încă două fete fiecare de cîte o mînă, tu, asta brunetă, urcă-te pe mine, așa, iar acum, astelalte patru dați-mi drumul! Audiența rîde în hohote, gata să se înece, turcoaica, după ce îl imitase cu atîta succes pe Arghezi, se limitează să fumeze și să își savureze succesul. Noi ne abținem cu greu să ne uităm spre masa lor.

…păi eu nu am învățat limbile astea fortuit, eu vorbesc 5 limbi, domnule, toate învățate la școală, eu nu vorbesc turca asta prăpădită de Dobrogea, eu vorbesc turca de Istanbul, de aia sunt și cea mai scumpă ghidă, pe mine dacă mă vrei, scoți banul, că eu nu sunt ieftină, așa să știți de la mine, eu sunt educată, nu am învățat pe străzile din Constanța să vorbesc atîtea limbi ca alții. Păi turca are gramatică grea, nu alta, și nici la română nu mă prinde nimeni, chiar dacă mai bag eu o pi#dă și o p#lă, eu vorbesc româna literară, să nu mă faci să te-njur, că nu te înjură nimeni ca mine… și nici nu mi-e frică de cuvinte tari!

Continuă să bea, să fumeze și să-și distreze auditoriul, eu îi mai trag cîte o ocheadă, mă fascinează, mi-ar fi plăcut să aibă parteneri de conversație sau măcar niște ascultători de alt nivel, să o aud și în alt discurs, acum înțeleg numele locului mai bine…  Îmi propun să revin în fiecare seară cît sunt aici să o văd performînd, îmi e clar că personalitatea ei histrionică are nevoie de o audiență permanentă în fața căreia să se producă, bărbatu-meu rîde cu drag de mine, de felul straniu în care mă atașez de imagini și oameni, mă gîndesc că poate are dreptate, poate e nefiresc să văd în fiecare om întîlnit un personaj, să îmi doresc să absorb totul în felul ăsta.

A doua zi dimineață, revenim, cu tot cu laptopuri (căci trebuie să muncim), petrecem ore în șir în grădina ei cu nume livresc, dar o zărim pentru cîteva minute doar, nu e în starea potrivită și nu are nici audiență. Și nici în altă seară nu o mai întîlnesc pe acea Șeherezadă ce spune bancuri cu Arghezi, și-a denumit crîșma după numele unui roman, vorbește româna literară și încă patru limbi învățate la școală și nu se teme de cuvinte tari.

(prima parte, aici)