Cînd scrii mult, aproape non-stop, nu mai poți citi la fel de mult. Am reușit, totuși, să apuc să citesc cîteva cărți, care mi-au și plăcut foarte mult. Le iau în ordine cronologică.
Foe – J. M. Coetzee. Îmi place scriitorul ăsta sud-african, nu e prima carte a lui pe care o citesc, însă tot ce citisem pînă la Foe se întîmpla în spațiul african. Foe mi-a plăcut teribil, m-a atins foarte tare fiindcă este povestea nașterii unei cărți, scrisă dintr-o perspectivă cu totul neașteptată, și nu a oricărei cărți, ci a lui Robinson Crusoe. Am citit în adolescență povestea lui Crusoe și a fost una dintre acelea care a rămas înfiptă multă vreme în mintea mea. Zău că aș reciti-o și acum, după lectura asta, sunt curioasă cum s-ar simți. Ce face Coetzee e să ia o femeie tare limbută (al cărei discurs seamănă izbitor cu cel al unei prietene de-ale mele), pe care o plasează pe insula neprietenoasă a lui Cruso (fără e), o pune să trăiescă o vreme cu el, pentru ca apoi, după moartea lui, să plece cu Vineri pe continent unde îl găsește pe Daniel Foe, un scriitor preocupat de naufragii și supraviețuiri spectaculoase, căruia încearcă să-i vîndă povestea. Dar povestea nu e destul de incitantă ca să vîndă, așa că scriitorul vrea detalii picante, iar dacă nu sunt în realitate, e dispus să le fabrice.
Cică au fost odată doi netoți, pe o stîncă în mare, care-și treceau timpul scoțînd pietre din pămînt – cine și-ar dori să citească așa ceva? Cît despre mine și despre cum tînjeam să fiu salvată, ți se apleacă de atîta tînjit la fel de iute cum ți se apleacă de la zahăr. Începem să înțelegem de ce domnul Foe a ciulit urechile când a auzit cuvîntul canibal, de ce își dorea să fi avut Cruso o muschetă și o trusă de dulgher.
Cartea asta, apărută 267 de ani mai tîrziu decît Robinson Crusoe, mie mi-a vorbit mai degrabă despre rostul scrisului și al scriitorului, despre geneza unei povești și viața ei complicată, iar faptul că am citit-o în timp ce eu însămi scriam o carte mi-a apropiat-o și mai mult.
O puteți găsi aici.
Zgomotul lucrurilor în cădere, Juan Gabriel Vasquez. E prima carte a lui Vasquez pe care o citesc, în traducerea lui Marin Malaicu Hondrari, dar pentru mine literatura sud-americană este o necontenită bucurie și mirare. Cartea asta e deopotrivă una istorică și de suspans, fiindcă vorbește despre Columbia lui Pablo Escobar, cu asasinate și droguri, de o violență feroce și nu seamănă cu cărțile celorlați autori sud-americani pe care îi citesc eu. În centru se află povestea prieteniei a doi oameni și două lumi: a unui profesor de universitate și a unui ins destul de misterios, a lumii literaților și a lumii rău-famate a celor din cartelul drogurilor. Zgomotul care apare în titlu este, de fapt, zgomotul morții (și nu orice fel de moarte, veți vedea), care ajunge să-l obsedeze pe profesor.
Se aude un ţipăt întrerupt, sau ceva ce seamănă cu un ţipăt. Se aude un zgomot pe care nu reuşesc, niciodată nu am reuşit să-l identific; un zgomot care nu e omenesc sau e mai mult decît omenesc, zgomotul vieţilor care se sting, dar şi al materialelor care se rup. E zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămîne mereu suspendat în memoria mea, atîrnînd acolo ca un prosop într-un cui.
Foarte bine scrisă și tradusă această carte, care nu are cum să nu vă placă și pe care o puteți găsi aici.
Și, pentru că ultimele două săptămîni de vară le-am petrecut la Sulina (despre care îmi fac curaj să mă apuc să scriu cîte ceva), ce altceva puteam citi pe plaja nesfîrșită de acolo, decît Europolis-ul lui Jean Bart, o figură omniprezentă în Sulina (școală, pensiuni, străzi îi poartă numele).
A fost cu adevărat o experiență lectura acestei cărți despre o Sulină de acum 100 de ani, cosmopolită, vie, vibrantă, pestriță, care are în centru povestea tragică a Evantiei, o femeie de culoare, transplantate din Guyana pe insula Sulinei, prea frumoasă și exotică pentru a nu fi pedepsită pentru asta, așa cum se întîmplă în literatură și în viață cu toate femeile prea frumoase. Un profesor din Sulina mi-a povestit că abia în ultimii trei ani (deși se caută de 100) a fost găsit mormîntul Evantiei în fascinantul cimitir maritim (sau cimitirul cosmpolit, cum i se mai spune) din Sulina, fiindcă, firește, Jean Bart (numele lui însuși fiind un pseudonim) nu a păstrat onomastica reală, chiar dacă o parte dintre întîmplări și personaje vor fi fost adevărate în perioada cînd scriitorul, Eugeniu Botez după numele lui real, era căpitan al portului Sulina.
Limba veche în care e scrisă cartea (limba lui Caragiale, a lui Călinescu, a lui Mateiu Caragiale și atîtor alții) a fost ca un balsam pentru mine, m-am oprit de nenumărate ori să recitesc o frază, zîmbind, făcînd adnotări și semne la mine în cap sau pe carte. Cred că e o carte care merită mai multă atenție, fie și numai pentru subiectul tratat: viața și moravurile unui oraș-port însemnat altă dată, azi o umbră palidă și dezmembrată a ce a fost.
Din fericire, este reeditată și poate fi găsită aici.
