niște giuvaeruri

Ultimele cărți citite au fost la extreme: extraordinar de bune sau extraordinar de dezamăgitoare. Despre cele care nu îmi plac nu scriu de obicei, așa că o să mă rezum doar la a spune că Tatuatorul de la Auschwitz e teribil de supraevaluată și probabil singura carte din colecția Raftul Denisei pe care nu am putut-o citi – mi-a părut atît de slab și stîngace scrisă încît nu am putut fi atentă la narațiune din cauza scriiturii. Păcat de poveste, miza ei îmi pare total ratată. Cu siguranță, ar fi meritat mai mult.

Dar să revin la cărți cu adevărat bune. Niște giuvaeruri.

Aviatorul lui Evgheni Vodolazkin – o carte aparent diferită de (marea mea iubire) Laur, însă complementară, abordînd temele esențiale de care scriitorul s-a apropiat și în Laur: timp, memorie, trecut, credință, moarte, iubire. Mai ales iubire, o iubire care, ca și în Laur, transcende timpul și memoria. Mi-am amintit, citind-o, de o afirmație a lui Harrari, care spunea la un moment dat că în ultimul secol tehnologia a luat o asemenea viteză încît dacă cineva s-ar culca la începutul secolului 20 și s-ar trezi o sută de ani mai tîrziu, nu ar ști pe ce lume se află. Or, personajul principal din Aviatorul, Innokenti, taman asta pățește, iar povestea și introspecțiile lui leagă înduioșător și inocent cele două capete ale secolului 20. Scrisul excepțional și definitiv rusesc al lui Vodolazkin m-a năucit iar – eu îndoi marginile paginilor de unde vreau să scot citate sau la care vreau să mă întorc, iar Aviatorul are foarte multe pagini îndoite. Dar am să las doar trei citate aici, căci mi s-a părut că se potrivesc grozav vremurilor pe care tocmai le trăim.

„Întîi am citit Robinson Crusoe, apoi Biblia, pilda Fiului Rătăcitor. I-am spus cîndva Nastiei că mila e mai presus de dreptate. Iar acum m-am gîndit: nu mila, ci iubirea. Mai presus de dreptate e iubirea. „

„Legat de tata, m-am gândit la natura dezastrelor istoriei – revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești.  Iese la iveală ceea ce până atunci era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decât legi exterioare. Interioare nu au. „

„Totul este foarte simplu. În fiecare om există rahat. Atunci când rahatul tău intră în rezonanță cu rahatul altora încep revoluții, războaie, fascism, comunism. Ce este curios: binele nu se repercutează deloc cu aceeași viteză în sufletele celorlalți.”

Cartea e de găsit aici: https://bit.ly/3jwZjfG

Ai toată viața înainte e o carte care s-a potrivit perfect după Aviatorul, fiind tot o bijuterie – chiar dacă din cu totul alt registru. Romain Gary (sau Emile Ajar, căci acesta e pseudonimul sub care Gary semnează romanul ce cîștigă și un Goncourt) devine încet unul dintre acei autori descoperiți mai tîrziu, dar pe care vreau să îi citesc din scoarță în scoarță.

Cartea asta e paradoxală – te face să rîzi și să plîngi în hohote. Și să capeți niște înțelesuri noi ale cuvintelor, ale faptelor aparent anodine, dar și niște cuvinte și expresii noi pe care speri să găsești cu cine le împărtăși complice – înțelesurile și cuvintele proprii lui Momo, unul dintre cele mai înduioșătoare, hazlii, dureroase & minunate personaje din literatură. Momo e un orfan, un fiu de curvă la propriu, după cum își spune frust, așa cum sînt și ceilalți copii pe care madam Roza, o fostă prostituată evreică, îi îngrijește în timp ce mamele lor se branșează. Se poate trăi fără iubire?, pare să fie tema centrală a cărții și dilema micuțului Momo cel precoce, cel care a întîlnit durerea și  cruzimea vieții mult prea devreme în viață – nu sînt copilul dumitale și nu sînt deloc copil. Sînt un fiu de curvă și tatăl meu a ucis-o pe mama și cînd știi asta știi totul și nu mai ești deloc un copil, îi spune el medicului din cartier. Iar Momo cel maturizat înainte de vreme înțelege viața superior și e cel mai fin psiholog care poate exista.

„— Nene Hamil, de ce nu-mi răspunzi?

— Ești foarte mic și, când ești mic, sunt unele lucruri pe care e mai bine să nu le știi.

— Nene Hamil, se poate trăi fără iubire?

— Da, zise, și-și coborî capul, de parcă i-ar fi fost rușine. Am început să plâng.”

„— Aici vin să m-ascund cînd mi-e frică.

— Frică de ce, madam Roza?

— N-ai nevoie de motive ca să îți fie frică, Momo.

Treaba asta nu am uitat-o niciodată, fiindcă e lucrul cel mai adevărat pe care l-am auzit vreodată.”

„Madam Roza numea un copil consternat cînd era lovit de consternare, cum o arată și cuvîntul respectiv. Asta-nseamnă că nu-i pasă deloc de viață și devine antic. E cel mai rău lucru care i se poate întîmpla unui puști, pe lîngă altele.”

 „N-o puteai hrăni nici măcar pe madam Roza cu mai puțin de cinșpe franci pe zi fără să comiți atrocități, chiar dacă o puneai să slăbească. Îmi amintesc că i-am zis asta foarte sincer, trebuie să slăbești ca să mănînci mai puțin, dar e foarte greu pentru o femeie bătrînă care e singură pe lume. Are mai mare nevoie de ea însăși ca ceilalți. Cînd n-ai pe nimeni lîngă tine să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.”

 „Mi-am dat seama imediat că ceva nu e în regulă, căci nu am văzut-o niciodată pe ovreică așa de încîntată. La început a apucat-o o mirare imensă și apoi a fost copleșită de bucurie. M-am temut chiar că nu o să-și mai revină, așa era de transportată. Mie unu mi-e scîrbă de heroină. Mucoșii care se droghează se obișnuiesc toți cu fericirea, iar asta nu iartă, avînd în vedere că fericirea e  cunoscută pentru stările ei de absență. Ca să te droghezi trebuie să vrei într-adevăr să fii fericit și numai tîmpiții au astfel de idei. Nu țin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc.”

A fost genul de carte pe care am citit-o foarte încet, pe îndelete, ca nu cumva să se termine. O să mai stau o vreme, apoi o să o recitesc. Așa de frumoasă e.

Citiți-o, o să îmi fiți recunoscători, promit.

O găsiți aici: https://bit.ly/2PF3vML 

Da, știu, stau des în hamac și citesc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.