sîntem orbi

„— Dar tatăl meu nu era alcoolic, doar foarte agresiv! Bea rar, numai la ocazii, iar agresivitatea lui nu mai avea unde să crească atunci, fiindcă era oricum la maximum… Cînd am plecat de acasă, am jurat că am să ucid în somn bărbatul care va îndrăzni să ridice mîna asupra mea. Dar asta nu s-a întîmplat, niciodată nu am fost atinsă cu un deget…

Bogdana asculta și dădea din cap. Alexa se aștepta să o audă zicînd, ca de foarte multe ori, bine-le acela specific al ei, cu i-ul lui lung, ușor cîntat, care suna ca un bravo. Dar nu-l zise.

— Alexa, în afara cazurilor în care nu sunt atît de crunte încît au și urmări fizice grave, bătăile sunt tot o agresiune asupra psihicului mai mult. Există studii care arată că între un copil abuzat psihologic, verbal și unul abuzat fizic nu există diferențe. Amîndoi sunt la fel de afectați. Fiindcă bătaia fizică, durerea, trece, o uităm. Ce nu uităm este întreg arsenalul cu care vine: umilință, abuz, punerea în poziție inferioară, desconsiderarea și toate celelalte valabile și în lipsa loviturii fizice. Știu că tu crezi că, dacă nu ai fost lovită, ai fost la adăpost de abuz, însă uită-te puțin prin comparație, chiar e așa? Nu vezi asemănări? Că diferențele sunt clare: bătută fizic nu ai fost. Abuzată psihologic, însă, din plin. Iar asta îți e familiar, te descurci cu abuzul foarte bine, ai toate skill-urile, căci le-ai dezvoltat de mică. Iar noi căutăm inconștient să recreăm situațiile de viață cunoscute, familiare.

Nu ai căutat o relație în care să fii bătută, dar ai ajuns într-una care semăna enorm cu ce ai învățat în copilărie. Este grozav că ai ieșit din ea și ai căutat ajutor, însă munca abia acum începe. Tot ce ni se imprimă emoțional de mici, toate lucrurile cu care trebuie să ne confruntăm, plus ce preluăm de la părinți fără să știm, sunt ca niște programe care rulează în subsidiar și ne controlează deciziile și viața, pînă la urmă. Ca să le putem schimba, tre- buie să devenim conștienți de ele. Asta e o parte grea. Apoi vine și cea mai grea, în care încercăm să le schimbăm cu tipare mai sănătoase. Vorbește-mi despre mama ta, cum era în raport cu tatăl tău? Era fericită, cum o vedeai tu cînd erai mică?

Cînd vorbi, glasul îi gîlgîi de lacrimi.

— Nu am foarte multe amintiri, mi-e foarte greu să mă duc acolo, în copilăria mică. Am citit undeva că uităm pentru că creierul vrea să ne pro- tejeze de durere, mă gîndesc că asta e… dar nu, nu cred că era fericită. O vedeam plîngînd, adesea. Îmi spunea că se sacrifică pentru mine, să am un tată, să nu cresc a nimănui, însă eu exact asta îmi doream, să fiu a nimănui, să moară tata, să dis- pară. Uneori, seara, cînd mă obligau să-mi spun rugăciunile, asta îl rugam pe Dumnezeu: să-l facă pe tata să dispară.

Bogdana o opri, cu mîna.

— Alexa, ce mi-ai spus că îți doreai în timpul căsniciei cu Călin?

Alexa făcu ochii mari.

—Să dispară! Îmi doream să dispară! Incredibil… Nu mi-am dat seama, nu am făcut legătura niciodată…

Lacrimile izbucniră, dar ea vorbi mai departe, cu glasul înecat de plîns.

— Nu înțelegeam de ce stă cu el, cum putea să se mulțumească cu viața aia, nu făcea decît să muncească, să ne servească pe noi, chiar era un sacrificiu totul. Nici nu îmi amintesc să o fi vă- zut vreodată radiind de bucurie sau fericire. Poate cînd am intrat eu la liceu… sau la facultate.

Alexa căuta febril în memorie, dar nu găsi nimic mai mult acolo. Ridică din umeri, neputincioasă.

— Fetele care trăiesc alături de o mamă captivă în relație, nefericită, de cele mai multe ori se identifică cu ea. Te-ai gîndit vreodată că nu ai vrut să fii fericită pentru că asta însemna că o trădezi e mama ta?
— Nu. Dimpotrivă, am vrut să fac totul exact invers decît ea, i-am purtat pică toată viața, nu cred că am iertat-o vreodată pentru că nu l-a îndepărtat pe tata din viața noastră. Uite, un lucru pe care nu l-am înțeles niciodată la Călin era faptul că el parcă nu era conștient de cît rău îi făcuseră ai lui, îi apăra mereu și se supăra cînd eu ziceam chestii de felul ăsta. Adică, era așa de evident…

— Ce anume era evident?

— Păi, de exemplu, taică-su a fost un alcoolic din ăla clasic, de manual. De trebuia cules din crîșme, care își bea tot salariul în ziua în care îl lua, care filtra spirtul Mona prin tifon și așa mai departe. El, mă-sa și cei doi frați îl aduceau acasă prin rotație, mort de beat, îi ștergeau voma… Toți trei sunt varză, sunt doi băieți și o fată, băieții sunt alcoolici, fata e depresivă, e mereu internată în vreun sanatoriu, însă nu cumva să zici ceva de ta-su, că sunt gata să te ia la bătaie. Ta-su e sfînt, înțelegi? Și maică-sa, dar mai ales taică-su, dom’ Piticu, cum i se mai zice și acum în familie, adică mă-sa așa zice cînd vorbește despre el, a murit de ciroză acum mulți ani, eu l-am văzut doar în poze. Ei bine, toată chestia asta mie mi se pare complet schizoidă, cum să venerezi un părinte care ți-a făcut atîta rău, din cauza căruia ești, la rîndul tău, un ratat, un alcoolic, cum să nu poți să admiți măcar că acolo au fost probleme mari, cum să îți mistifici propriul trecut? Că te mistifici pe tine, nu? Explică-mi.

Bogdana zîmbea din nou așa cum zîmbea ea atunci cînd Alexa se revolta și îi cerea explicații: înțelegător și cumva înțelept, de parcă ar fi conținut toate răspunsurile lumii, de parcă ar fi cunoscut-o perfect pe Alexa și nu numai că se aștepta ca ea să fi eliberat toată tirada aia, dar avea și răspunsul dinainte pregătit.

— E simplu, cei mai mulți oameni aleg asta fiindcă, pentru ei, părinții sunt fundamentul. Să admită că e ceva în neregulă acolo ar însemna să admită că e ceva în neregulă cu ei, cu întreagă via- ța lor, or, asta e insuportabil, nu pot duce. Ca să poată merge mai departe, trebuie să nege față de ei realitatea asta și să-și zeifice părinții. Dacă neg că părintele meu mi-a făcut rău, că nu a fost tocmai un om ok, că a băut, că m-a bătut, că a bătut-o pe mama și așa mai departe, atunci mă protejez pe mine și de efectele posibile ale unor astfel de comportamente, neg și consecințele, adică faptul că eu nu sunt bine. Cei mai mulți oameni nu pot admite că nu sunt bine. Și atunci se mint. Toți oamenii se mint, Alexa. Ne mințim în fiecare zi de nenumărate ori ca să ne justificăm și cele mai mici alegeri. Un fumător, de exemplu, se minte de cîte ori aprinde o țigară că nu e mare lucru, că nu are ce păți, că se va lăsa mai încolo, că acum e inofensiv dacă trage un fum, totul ca să nu fie nevoit să-și asume consecințele faptului că fumează și că își face rău cu bună, pardon, nebună știință chiar în acel moment. Ne mințim în cele mai banale situații de viață, suntem prizonierii minții noastre care ne livrează tone de bullshit ca să putem trăi cu noi și cu alegerile noastre. Gîndește-te cum ar fi viața dacă am fi conștienți de tot ce facem, spunem, alegem. Imaginează-ți cît de imposibil de gestionat ar fi o zi dacă nu ne-am minți aproape continuu. De cînd faci ochi dimineața pînă seara la culcare, nu obosești să te minți. Jumătate din gesturile noastre inconștiente, alea de rutină, fac rău cuiva, într-un fel, pînă și faptul că spălăm vase cu detergent ne-bio, că irosim apa, că folosim mașina ca să ajungem la serviciu, ca să nu mai zic de micile sau marile răutăți ale unei zile, de in- toleranță, de faptul că mereu reușim să rănim pe cineva, pe copii, pe părinți, pe colegi, partenerul de viață, manipulăm, tot ce facem are consecințe pe care nu ni le asumăm, despre care nu vrem să știm, pe care le negăm. Și fiecare justificare e o minciună pe care ne-o spunem ca să putem trăi cu noi, căci altfel traiul în mintea noastră ar fi in- suportabil. Iar pentru cei mai mulți oameni, astea devin adevărurile după care își ghidează întreagă viața.”

Acesta este un fragment din romanul Orbi (pag 132-138), publicat în 2017 la editura Herg Benet. Cartea poate fi comandată de aici. 

foto: getty images.