masaii – jurnal de safari

31 oct, Tarangire & Manyara

(în continuarea jurnalului de aici)

După picnic am parte de una dintre cele mai frumoase și neverosimile imagini din viața mea. Sîntem în vale și în fața noastră se desfășoară o bucată de Africa exact așa cum mi-am imaginat-o dintotdeauna, cînd citeam cărțile cu aventuri din copilărie. Cîțiva arbori verzi presărați în savana uscată, cu ierburi zornăitoare și lungi, arse de arșiță, cotul secat al rîului Tarangire, cu pămînt roșiatic  peste care se ridică un delușor împădurit. Și, de cum cuprinzi cu ochii de la stînga la dreapta, puzderie de animale, ierbivore rumegînd împreună, antilope de trei-patru specii și mărimi, zebre, elefanți, ba chiar și cîțiva facoceri, mistreți de savană. Stau înmărmurită și absorb cu lăcomie imaginea pe retină, fac o poză mentală să nu uit vreodată momentul ăsta incredibil, copleșitor. Rog să se facă puțină liniște și filmez o scurtă panoramă, cu respirația tăiată de atîta frumusețe și sălbăticie.

Ieșim din rezervație după ora 16, îndestulați cu imagini cu ierbivore, mai ales. Îmi dau seama că nici măcar nu fac prea multe poze, ici-colo cîte un cadru care îmi place foarte mult; am observat repede, de la primele apariții ale sălbăticiunilor, că atunci cînd mă concentrez să pozez pierd momentul, nu le observ cu adevărat. Or, eu am nevoie să le privesc îndelung, să le văd mișcările, culorile, privirea, interacțiunile cu ceilalți membri ai savanei.

Firește că sfîrșesc ușurîndu-mă în sălbăticie, printre animale ca pe Discovery Channel, exact ca în imaginea pe care o avusesem înainte să intrăm în Tarangire. Doar că nu lîngă un picior de elefant, ci lîngă un cauciuc al mașinii de safari. Trec asta în topul lucrurilor celor mai periculoase pe care le-am făcut: am urinat în savană, printre fiare sălbatice.

Ne îndreptăm, sub lumina auriu-roșiatică a apusului african, spre lodge-ul unde ne vom petrece noaptea. Ghidul a decis că eu și G sîntem prietene bune, așa că vom dormi în aceeași cameră, și nici măcar nu se înșală. Trecem pe lîngă zeci de sate minuscule de masai, cu colibe rotunde de lut dispuse în cerc, cînd îmi vine o idee și îl întreb pe Rocky dacă nu putem opri să vizităm unul; îmi doresc mult să văd cum trăiesc aici, pe continent, viețile lor de zi cu zi. Beach boy-ii din Zanzibar sînt altă specie, sînt masaii comerciali, puși pe căpătuială cu albe, atunci cînd nu vînd lucrușoarele făcute de femeile din satul lor.  Sure, răspunde prompt ghidul, it will cost you ten dollar per person. Din fericire, toată lumea se învoiește (de altfel, o vizită pregătită din timp, nu inopinantă ca a noastră, cu masă într-un sat de masai, ar fi costat 150 de dolari de persoană, știam de la cei care mai fuseseră înaintea noastră, ne mirăm și bucurăm de preț). Trebuie întîi să vorbesc cu ei, să văd dacă vă primesc, spune Rocky, și oprește, complet întîmplător, la primul sat care ne iese în cale. Cum ne-o fi norocul.

Un masai ce pare mai în vîrstă, cu port albastru și nelipsitul băț în mînă, se apropie și schimbă cîteva replici în swahili cu Rocky, care ne anunță apoi că sîntem primiți. Sînt peste 100 de triburi în Tanzania, fiecare cu graiul și tradițiile lui, complet diferite, însă cei mai învățați din trib vorbesc swahili, limba oficilală a țării, și se pot astfel înțelege cu membrii altor triburi. Coborîm din mașini și trecem printr-un adevărat ritual de primire. Ni se pun pe umeri straie tradiționale (aflăm că nu poți fi primit în sat dacă nu le porți, indiferent dacă ești străin sau de-ai lor) și niște coliere țapene din mărgele la gît. Sătenii încep să iasă: cîțiva bărbați tineri și vreo doi-trei ce par trecuți de 30-40 de ani, copii de ciocolată, uluitor de frumoși, dintre care unul de nici cinci ani poartă în cîrcă, învelit în cîrpe, un bebeluș, cîteva femei rase în cap, cu urechile perforate și străpunse de podoabe. Observ că multe dintre ele nu au dinți, dar am să înțeleg abia mai tîrziu de ce. Masaii ne cîntă și ne dansează, sar în aer și țipă – e ceva foarte sălbatic, tribal, primitiv în cîntecul și mișcările lor, ne invită să sărim și noi cu ei și sărim, rîzînd, ținîndu-ne de mîini cu ei. Simt mîna unei femei, foarte aspră și bătătorită, cu piele îngroșată, în mîna mea.

Ni se permite să facem fotografii: pozez, cu sfială, chipuri și expresii diverse, sperînd să găsesc ceva acolo care să mă ajute să înțeleg nici eu nu știu ce, poate lumea asta atît de dramatic diferită de tot ce îmi e familiar, despre care doar am citit în cărți pînă acum. Sîntem împărțiți în trei grupuri și ne este alocat fiecărei diade un masai care să ne conducă în sat și case. Satul are doar nouă colibe rotunde, ridicate din lut și acoperite cu nuiele și lut, dispuse concentric. De jur împrejur, vălătuci de plante uscate cu spini mari constituie un soi de gard de proiecție împotriva intrușilor și animalelor: sînt varianta naturală și ingenioasă a sîrmei ghimpate, e imposibil de trecut prin sau peste ei.  În mijloc, un alt cerc de pămînt înconjurat de aceeași protecție se constituie în staulul pentru vaci, acum plecate la păscut. Masaii sînt păstori, averea lor cea mai mare sînt vacile și nevestele. Sîntem invitate, eu și G, într-una dintre case. Intrarea nu se face direct, ci lateral și cîș, ca într-o cochilie de melc: colibele nu au uși, așa că o astfel de intrare e o găselniță la fel de ingenioasă pentru a împiedica vîntul și intrușii să intre. E foarte joasă, ne aplecăm și ne strecurăm înăuntru ca niște umbre. Ne ia o vreme ca ochii să se obișnuiască cu întunericul pentru a putea zări ceva. Singura lumină care pătrunde este un fir subțire printr-o gaură minusculă în peretele colibei, chiar deasupra vetrei de foc, făcută anume pentru a elimina fumul. Lîngă vatră, pe cenușă, stau două trei vase și obiecte de gătit. Restul colibei e împărțit în două printr-un zid subțire, despărțitor, făcut așijderea din lut, lăsînd loc de două încăperi cît două paturi de o persoană mai mare, unde se află doar pămînt bătătorit pe jos și cîteva obiecte de îmbrăcămite. Nimic altceva.

În colibe, aflu după ce mă apuc de investigații, dorm doar femeile și copiii. Cele nouă colibe aparțin celor nouă neveste ale lui papa, tatăl lor (Baba Lao începe să aibă mai mult sens decît oricînd pentru mine aici) la propriu, căci toți locuitorii acelui sat (aproape cincizeci la număr, dacă scoatem de la socoteală cele nouă neveste) sînt frați de diferite vîrste, de la cîteva luni de viață la aproape cincizeci de ani. Singurul bărbat care doarme înăuntru e papa, în fiecare noapte în altă colibă, după pofta inimii. Papa are 70 de ani și acum e plecat la sfatul bătrînilor, nu apucăm să îl vedem și să îi admirăm virilitatea. Restul masailor masculi tineri sînt denumiți warriors, dorm afară și fac cu rîndul ronduri de noapte, să apere satul și familia. Ne spun că așa își fac ucenicia să devină bărbați, iar uneori asta poate dura mult pînă după 35 de ani. Un alt semn de bărbăție e felul în care îndură circumcizia, care se face pe viu, cu aceleași cuțite cu care spintecă carnea, cînd au între 7 și 11-12 ani. Ritualul se face o singură dată la cîțiva ani pentru toți băieții crescuți, de asta vîrsta la care sînt tăiați împrejur diferă de la unul la altul. Dacă plîng, e semn de lașitate și lipsă de bărbăție, așa că majoritatea îndură stoic, fără un scîncet, deși sînt doar niște copii. Cînd au terminat ucenicia și se consideră că sînt îndeajuns de bărbați și au adunat și destule vite, își pot lua și ei neveste; dacă au doar una o aduc în sat, dar dacă au mai multe vite și își permit mai multe, își pot întemeia propriul sat. Unul dintre ei are o zgîrietură adîncă pe umăr, făcută de leu. Animalele vin deseori pînă aproape de sat, la nicio aruncătură de băț e lacul Manyara, un habitat propice pentru sălbăticiuni și nu o dată sînt nevoiți să le țină piept la propriu. Nu mă pot abține să nu mă gîndesc la băiețașii noștri epilați, pensați, cu gleznuțele lor goale în pantofiorii în nuanțe rozalii (m-au molipsit doctorițele de diminutive) și mă umflă rîsul. Totuși, ce drum lung a parcurs umanitatea (și totuși, iată, că nu l-a parcurs deloc în unele locuri) de la înfruntarea leului pentru a-și apăra familia pînă la programarea la epilat. Mă uit ca prostită în jur la satul ăsta în care totul este exact ca la începuturile istoriei, muiat în lumina sîngerie a crepuscului –  ora de aur pe pămînturile roșiatice ale Africii și e ca și cum aș fi călătorit în timp cîteva mii de ani; carevasăzică stau aici, e real sau ar trebui să fie, însă uneori am senzația că îmi implodează creierul de atîta informație și emoție aproape imposibil de procesat la cald. Mă gîndesc că de asta și simt urgența asta de a scrie, ca să pot integra tot ce simt și văd aici.

Noi nu mîncăm legume, îmi spune masaiul care ne-a condus în casă, ne hrănim cu carne mai ales, aici nu crește nimic. Și nu mergem la spital aproape niciodată, toate doctoriile de care avem nevoie cresc aici, cunoaștem toate ierburile vindecătoare, toate rădăcinile, femeile nasc aici, ne tratăm copiii cum știm. Zîmbesc amar: unul dintre tratamentele tradiționale pentru copiii fete, deși interzis ferm prin lege, este excizia genitală, extirparea clitorisului, pe care o practică dintotdeauna pentru a le purifica. O fac și azi, pe ascuns, chiar dacă e ilegal. Fetele sînt excizate tot cu cuțitul, în condiții extrem de precare de igienă (cea mai apropiată sursă de apă e la zeci de kilometri), iar apoi sînt cusute și li se lasă o gaură mică, prin care să poată urina. Ele au voie să plîngă.

Dar femeile voastre nu sînt geloase?, întreabă G, cum faceți cu concurența între neveste. O, they love each other, răspunde, we all are a family. Iar dacă apar probleme, ele sînt rezolvate de papa, el face sfat și decide cum să le împace, ce soluții sînt, uneori iese scandal și trebuie să se mute cîte una din sat, dar asta e rar. Problema e, însă, aflăm de la ghid, gelozia bărbatului, dar au găsit soluții pentru a fi prevenită: femeile, odată luate de nevastă, sînt urîțite imediat, li se tunde părul pînă la scalp, luîndu-li-se astfel puterea feminină, li se scot niște dinți (așa de explică de ce majoritatea sînt știrbe), totul pentru a nu tenta alți bărbați.

Sîntem apoi conduse să vedem produsele pe care le manufacturează: mici suveniruri cioplite sau sculptate din piatră, reprezentînd fidel animalele savanei, mărgele și brățări; cumpărăm fiecare cîte un lucrușor, știind că le ajutăm asfel pe femeile care trăiesc aici. Regula e să alegi de pe mesele unde le păstrează, apoi să mergi să negociezi cu femeia care le-a meșterit. Negocierea se întîmplă însă mai mult de formă cu femeia, tot bărbatul e cel care decide ce preț poți plăti. Îmi amintesc de mine acum o lună, mirată de felul în care Ralu se tîrguia cu localnicii și mă observ acum – am învățat regulile, negocierea face parte din proces, din tîrg, așa se procedează aici și se simt jigniți dacă nu urmezi regulile. Îmi iau o mică casetă de bijuterii din mărgele colorate și o țin în palmă în lumina de miere, gîndindu-mă că o voi pune acasă, pe comodă, și că de fiecare dată cînd îmi voi lua cerceii din ea îmi voi aminti de acest capăt al unei zile aproape inexplicabile, în care am stat aproape de lei și am povestit cu masaii, în ținutul lor.

În spatele gardului de spini observ niște copii pe o bancă, alături de o femeie tînără, încă frumoasă. E grădinița lor, cîndva au avut o baracă de lemne, dar au dărîmat-o vînturile puternice. Copiii cîntă cîntecelul tradițional de bun venit al tanzanienilor – jambo buana. Apoi aud în apropiere că unul dintre masai turuie într-o engleză extrem de fluentă; mulți știu o engleză destul de rudimentară, învățată de pe la turiști, adaugă un y la finalul celor mai multe cuvinte, dar e inteligibilă, trebuie să se descurce căci așa își suplimentează veniturile, însă acesta vorbește corect. Îl întreb, surprinsă, de unde știe să vorbească atît de bine și răspunsul lui mă ia prin totală surprindere: a învățat la universitate, are master în antropologie culturală. E un masai la fel ca toți ceilalți, îl cheamă Melel, a trăit ani mulți în Dar Es Salaam, plecat din acest sat ca să studieze, căci guvernul încearcă să îi educe și le dă burse celor mai inteligenți și studioși dintre ei. Și cum de te-ai întors să trăiești aici, așa, îl întreb? Păi am venit să fiu profesorul fraților mei, vreau să îi educ și pe ei și să le arăt cît de importantă este educația. Iar apoi, cine știe, voi pleca iar la oraș, să găsesc un job și să trăiesc acolo. Strînge bani pentru o școală mai acatării, pe care să o ridice din cărămizi de data asta, să nu mai poată fi dărîmată. Îmi povestește că fetele care reușesc să meargă la școală și se educă trăiesc vieți mai bune, își aleg singure cu cine să trăiască, nu mai sînt la fel de supuse și că vieților lor se schimbă mult. Îi mulțumesc pentru explicații – ne urcăm înapoi în mașină tulburați de tot ce am văzut și am auzit. G ne spune că masaii au vrut să o cumpere, i-au oferit lui Baba Lao niște vaci, dar nu au căzut la învoială. Rîdem o vreme, destul de amar, totuși, despre asta – am putea avea unde veni în vacanță, un apartament de lut, nu de lux, cu două camere, în sat și niște capucino mici (metiși) cu care să ne jucăm, dar G ar trebuie să renunțe la niște dinți și nu e dispusă.

Lodge-ul se află undeva în apropierea lacului Manyara; e păzit și arată ca o fortăreață, ne simțim în foarte siguranță cînd intrăm. Camerele sînt decente, paturile au plase de țînțari, e curat, iar mîncarea care ne e servită foarte bună. Rocky ne povestește despre tribul lui, Iraqw – noi toți provenim din triburi în Tanzania, chiar dacă ne vezi îmbrăcați occidental, toți aparținem unui trib, unei culturi, unei limbi diferite, iar cînd mergem acasă, lepădăm hainele europene și ne reluăm portul, căci altfel nu sîntem primiți. Uite, eu, de Crăciun cînd merg acasă, merg așa cum am învățat de mic. Nu voi ține cont de multe reguli, de exemplu îmi aleg singur soția, nu o aleg ai mei pentru mine cum ar fi tradiția, dar sînt unele pe care nu am cum să nu le respect. Ne arată brațul: are trei tăieturi, simbolul tribului lui. I le-au făcut cu cuțitul înroșit în foc cînd era mic, iar el a strîns din dinți și a suportat ca un bărbat. E semnul că aparține unei mari familii. Bătrînii, așa cum e bunicul meu, adesea orbesc, însă atunci cînd merg acasă, mă cheamă aproape, îmi simte cu degetele brațul și tatuajul, și știe că sînt al lui.

Peste savană se lasă noaptea, o noapte strălucitoare, cu lună dolofană ce se ițește printre frunzele de palmier, înmuind totul în argint. Mergem la culcare devreme, mîine ne trezim la cinci. Ascult suntele nopții: cicade, cîteva țipete, de hienă, poate. The lions sleep tonight.