nejurnal de pandemie & izolare

0

 

Am zis să strîng aici gîndurile puse aiurea pe internet să am la ce mă întoarce dacă supraviețuiesc, că o a doua pandemie sper să nu mai prind în viața asta.

16 martie

 

În tot acest timp, eu continui să primesc zilnic emailuri care mă încurajează să încerc noile metode de mărire a penisului. Dar am zis să mai stau cu el așa mic o vreme.
Lumea merge înainte, nu v-am zis?

 

18 martie

Am belit-o, prieteni. Sînt în target. Unde mai pui că ieri umblau oamenii în costume prin clădire pe la noi. M-am gîndit, e un moment bun să mor, am scris niște cărți, am crescut niște copii, am iubit niște bărbați, am plantat chiar și niște copaci.
Mai am și niște hîrtie igienică, cîteva suluri.
#jeneregretterien

19 martie

Nejurnal de pandemie. Cine mai știe a cîta zi.
M-am trezit foarte devreme sufocată de căldură, soarele bătea cu toată puterea în peretele meu de geam, era o seră în dormitor de puteai crește și coace căpșuni în doar cîteva ore. M-am tîrît să deschid ușa spre afară, curînd mi s-a făcut frig. Deja nu mai puteam adormi, așa că m-am dus să mă spăl pe mîini, fiindcă noaptea nu pot ști pe unde am umblat, am tot felul de vise ciudate, mai bine să fiu sigură. După ce mă spăl pe mîini, eu mă dezinfectez și cu dezinfectant. Sînt bogată, îmi permit, ieri mi-au încăput pe mînă 10 flacoane de 100 de mililitri de dezinfectant făcut în farmacie. Nu sînt sigură dacă e bine să-l folosesc pe tot prin casă deși nu ies nicăieri, dar nici nu mă pot abține. Apoi mai dezinfectez o dată și toată podeaua, nu a ieșit sau intrat nimeni de azi-noapte de cînd am dezinfectat-o ultima oară, dar am auzit că virușii circulă prin aer și chiar dacă aici sus în pădure unde stau eu e mai rarefiat, nu poți ști niciodată. La final, dezinfectez telefonul și laptopul. Apoi mă spăl iar pe mîini și mă dezinfectez și cu dezinfectant. Gata, sînt și parfumată, duhnesc a dezinfectant de mor de ciudă vecinii.
Azi lucrez din dormitor, nu am chef să îmi iau hainele de living, rămîn așa, că astea sînt dezinfectate. Deschid laptopul să muncesc, dar citesc 12874 de știri și articole științifice și pseudoștiințifice, văd 6353 filmulețe, rîd la 534556 de glume și meme-uri, postez mai departe cîteva. Comand de mîncare de la bistro-ul mei preferat, au făcut sistem de livrare, dar mă gîndesc să-l ameninț pe omul care livrează să lase la ușă și să fugă, eu nu respir același aer coronavirusat cu nimeni!
Trec patru ore, continui să dezinfectez, nu am lucrat nimic. Vorbesc cu mine cu voce tare, mă ameninț, dezinfectez o pară, o mănînc, parcă nu are gustul pe care îl știam. Îmi jur că mă apuc de treabă, dar mă apuc de scris asta. Acum după ce o pun aici, trebuie iar să mă dezinfectez, fiindcă am intrat în contact social media cu voi. Cu ceva curaj, pe după-masă s-ar putea să ies cîteva secunde pe balcon, cu mască și mănuși.
Și toate astea de la un animal despre care nici nu auzisem înainte.
#fmmpangolin

 

21 martie

Sîmbătă dimineață, a 11-a zi de izolare. Nu am mai fost de mult să cumpăr nimic, am vrut să ies ieri la magazin, dar am renunțat. Așa că îmi fac o listă, curaj, mă echipez corespunzător: mască, mănuși de unică folosință, dezinfectant la mine. Afară, în fața clădirii, mă lovește un aer mult mai cald decît mă așteptam. Soare, păsările cîntă zglobii, mugurii stau să pleznească, ai zice că e o zi oarecare de primăvară. Urc în mașină, ies din parcare, pe drumul care urcă pe Tîmpa prin spatele muntelui, zeci de oameni, zglobii ca păsărelele de mai devreme, urcă grupuri-grupulețe. Alții merg în pas săltăreț spre locul de picnic numit La iepure. Zeci de mașini parcate la intrarea în zonă, altele urcă pe drumul forestier. Aglomerație, bucurie, zi de primăvară, cum zic. Arunc un ochi în retrovizoare, eu cu masca mea par de pe altă lume. În cartier, pe stradă, în fața magazinelor, grupuri de oameni în vîrstă sporovăiesc binevoitori, parcurile sînt pline. Nu îi lasă să intre mai mulți în magazine, dar ei nu pierd vremea, socializează la distanță foarte mică, rîd, schimbă știri. Nu are niciunul mască sau mănuși. Sînt din ce în ce mai descumpănită. Merg spre piața Astra, știu un magazin care mai are clor, traficul devine tot mai intens, mai intens decît într-o sîmbătă obișnuită. În piațetă, oamenii în vîrstă și bețivii sînt la soare, la locul lor, în fața farmaciilor coadă mare, se sporovăiește, se glumește, se spun bancuri cu coronavirusul. Nu mai găsesc clor, doar pastile de cloramină, așa că intru și pînă la piață să iau niște verdețuri. Mă gîndesc să caut un vînzător care poartă mănuși, că apoi spăl eu oricum bine acasă ce cumpăr. Piața geme de lume. Arar, cîte un tînăr poartă mască sau mănuși. Iau repede de la prima tarabă mai ferită și fug, aproape că simt virușii cum se așază pe mine.
În parcare la Lidl-ul din cartier, mașini ca într-o zi obișnuită. E coadă, nu ne lasă să intrăm, ce bine, mă gîndesc, mă așez cuminte, la distanță mare, cum mă așez se dă drumul înăuntru, paza oprește intrarea chiar la doamna de dinaintea mea. Poartă mască. După mine, se așază un tip cam de vîrsta mea, apoi vin buluc vreo 4-5 cetățeni de vîrsta alor mei. Nu le convine că trebuie să stăm la coadă și îl călăresc pe tipul din spatele meu, care păstrează corect distanța. Le spune să se răsfire, dar oamenii o pun de o șuetă. Li se mai alătură cîțiva. Coada se face tot mai mare. Unii poartă masca pe post de eșarfă, la gît. Cei în vîrstă nu par deloc în disconfort, se aud comentarii, lasă dragă să vadă și ei ce e viața, noi am stat la cozi toată viața. Zîmbesc pe sub mască. Viteza istoriei le-a tras acestor oameni covorul de sub picioare, iar acum au ocazia să reexperimenteze ceva familiar, ceva ce au știut bine și cu care se pot descurca mult mai bine. Cozile, socializarea de grup în timp ce așteaptă afară, rafturile goale, spaima că nu mai găsești produse, toate astea au făcut parte intim din viețile lor zeci de ani. Pe unii îi simt jubilînd, cu detașarea celor care nu mai au oricum ce pierde. Nici nu termin sinapsa și aud lîngă mine, și dacă mor, mor, cu o moarte toți sîntem datori. Zîmbesc amar pe sub mască. O doamnă a găsit metoda să fenteze coada, cere înăuntru să ia doar o cafea la automat, apoi mă întîlnesc cu ea printre rafturi, deși dacă ar fi stat la rînd ca noi toți nu ar fi intrat deodată. Cînd intrăm, în sfîrșit, am un șoc. Magazinul e plin. Exact ca într-o zi obișnuită de sîmbătă. Ba au fost sîmbete cînd era mai puțină lume aici. Mă feresc cum pot, patiseria nu e ambalată separat așa cum mă așteptam, un domn bagă mîna, ia un corn și mușcă din el sănătos. Îl vede nevasta, îl admonestează că mănîncă acolo, ia produsul și îl pune așa, mușcat, în coș. Nu există anunțuri de semnalizare a distanței sau regulilor în magazin, doar din cînd în cînd cunoscutul: stimați clienți, deschidem casa 6 pentru dumneavoastră, care semnifică că sîntem deja foarte mulți oameni în magazin.
Mă întorc acasă, grătarele fumegă voios, lumea e ieșită la plimbare, eu dezinfectez tot, pînă și dezinfectantul, fiecare manevră de prevenție pe care o fac îmi ia timp și nervi și mă tot întreb dacă eu sînt nebună sau ei sînt inconștienți. Îmi amintesc că prima fază a unei pierderi e negarea, or, ce experimentăm noi zilele astea este o pierdere uriașă: pierderea siguranței, pierderea unui stil de viață, pierderea libertății știute.
Mă trec și lacrimile de ciudă, mă gîndesc la sutele și miile de morți de peste scurtă vreme, la faptul că noi, cei activi, care ținem țara asta în picioare, stăm închiși în case și ne luăm n măsuri de precauție, iar segmentul cel mai expus joacă șah și se plimbă, face grătare. Dar știu și că soluția nu e să facem și noi la fel, oricît de nedrept ar putea părea asta. Că singurul lucru pe care îl avem de făcut e să continuăm și să încercăm prin orice mijloace să îi determinăm și convingem și pe alții să facă asta. Pe părinți, pe bunici, pe mătuși și unchi.
Sau să iasă armata pe străzi.

24 martie

Cîtă vreme cîrcotașul omniprezent care îmi atrage atenția că scriu cu î nu pare să dispară oricît dezinfectant aș folosi, totul e în regulă, prieteni. Nu ne ucide virusul, doar ne foote grija.

25 martie

Pe pagina mea, împreună cu cîteva sute de oameni, am făcut mărturisiri de grup despre faptul că bem de stingem de cînd cu izolarea și coronavirusul. Personal, estimez că dacă mai durează mult ajung ca Sue Ellen. Am și propus două amendamente importante, să înlocuim, noi bețivii, haștagul #fmmpandemie cu #JeSuisSueEllen și să redenumim boala Alcovid. Așa să ne ajute Dumnezeu!

1 aprilie

Mici bucurii de mare pandemie.

a. Am decis că dacă am pădurea în geam și legea îmi permite, să ies puțin la mișcare în pădure, în spatele casei practic, corect, corespunzător, regulamentar. Să vezi mindfulness, nene, după atîta stat în casă. Cum auzeam fiecare păsărică, fiecare zumzet, ce culori avea cerul, cîți centimetri iarba, floricelele, susurul apei, mugurul cum pleznea pe ramură. Manual de mindfulness sînt, vă spun. Cred că nu am fost așa prezentă în viața mea niciodată ca în minutele astea. Iată că bagă capra în casă funcționează. Je suis Ițic.

b. Azi-dimineață m-am trezit foarte fericită că pot să mă culc la loc încă puțin. Ceea ce am și făcut. După zeci de ani în care, din copilărie și adolescență, am făcut naveta la ore imposibile dimineață, am avut jurnale la 6 pentru care trebuia să ajung la 4.30 la muncă să le pregătesc, am muncit toate weekendurile, am dormit noaptea cu telefonul pe pernă și m-am trezit și aruncat în mașină la fiecare apel să fug la o știre, eu am mare nevoie de somn. Dacă vrei să mă ucizi, mă pui să mă trezesc dimineața devreme. Așa că de la o vreme profit și mă trezesc cît de tîrziu pot. Asta nu înseamnă prînz, dar poate fi, ca azi, ora 10. Știu, știu, oamenii de succes se trezesc la 6 dimineața, lasă să fiu eu om de insucces, dar odihnit. Doamne, ce bine a fost azi-dimineață cînd m-am întors pe partea cealaltă și am adormit la loc.

2 aprilie

Dintre lucrurile cel mai greu de suportat în perioada asta e lipsa florilor luate din piață. Singurul loc de unde mai am de unde lua flori în Brașov e Lidl, o dată la 8-10 zile cînd mă duc, iar alea nu țin atît. Îmi plac florile, am nevoie de ele, mă știți de ucigașă în serie prin păduri, ucid fără milă viorele, toporași și liliac, flori de mărgăritar, ba și păpădii și sînziene. Să jumulesc tufele de liliac din curtea altor mei și de pe coclaurii din satul în care m-am născut e una dintre cele mai mari bucurii ale primăverilor mele. Să vin acasă cu brațul încărcat de flori și să îmi miroasă casa toată a liliac și a narcisele pe care le-am plantat cînd eram mică în grădină ca să am ce culege și mirosi și la bătrînețe. Anul ăsta nu cred că voi ajunge la ai mei cîtă vreme va fi înflorit liliacul. E mai prudent așa pentru ei.
De ziua mea, îmi place să ucid margarete, ochiul boului și sîngele voinicului. E cadoul meu pentru mine, să merg pe dealurile înverzite și pline de flori și să îmi culeg singură florile. Mă tem că anul ăsta nu va fi posibil nici asta. Îmi vine să plîng cînd mă gîndesc că primăvara asta nu voi vedea copacii și florile înflorind și nu voi culege florile cîmpului. Și nici nu am de unde le cumpăra/ comanda.
Da, știu că lumea are probleme mai grave de atît și că poate părea o alintătură.

 

later:

Două sunete mi-au devenit extrem de familiare in perioada asta: poc-ul dopului de plută și tîdiiiim-ul de la Netflix.

3 aprilie

Ce mai cumpăr de pe internet:
– pijamale de zi, mai office așa
– cărți
– pijamale de noapte
– trening office
– foarfece de tuns
– încă un aparat de epilat
– vin
– spirt sanitar
– flori
– pijamale sexy
– cărți

Nu vă spun ce cumpăram înainte.

5 aprilie

Ziua 36272 de izolare: azi m-a tuns fiică-mea cu foarfeca cumpărată zilele trecute. A zis că arătam ca Elvis Presley. Nimeni nu vrea să arate ca Elvis Presley, credeți-mă.
În timp ce mă tundea și eu o rugam „don’t ciopîrțeit me”: mama, zi drept, ți-ai fi putut imagina că o să ajungi să te tund eu?

Gînduri tîmpite din izolare, că nu are cum să nu îți vină și din astea:
Păi eu, dacă iau virusul, no way, Jose să plec undeva cu izoleta. Mai bine mor acasă decît să mă bage în chestia aia. Voi ați văzut ce mică e, un sicriaș de plastic cu vizetă? Fmm izoletă. Eu sînt claustrofobă cu acte după avalanșă, m-ai băgat în aia m-ai ucis pe drum pînă la spital, nu mai ai ce salva, ai cheltuit degeaba o plimbare cu izoleta pe o decedată, nu se face. O singură dată m-am lăsat convinsă să intru într-un tunel din ăla de RMN, am apăsat butonul de urgență după două minute, convinsă că oricum e prea tîrziu, am murit deja. Sînt așa de claustrofobă că prefer și după moarte să mă ardă decît să mă bage în pămînt, dacă mă trezesc ca Uma în Kill Bill?
Nu, frate, un nu hotărît izoletei.

7 aprilie

Stăm la soare pe terasă, fie-mea vorbește pe video cu prietena ei.
– Să îți arăt cum m-am făcut de neagră în 20 de minute de stat la soare, deja am dungă. Mama e roșie pe o parte de picior, cred că s-a ars deja. Ke să fakem, așa sîntem noi, africane. Haha, știi ce a pățit mama cînd am fost în ianuarie la Roma? Ne plimbam noi așa, pe străzile din Roma, mama o ardea cu ceva rochie de-a ei de designer de pune ea poze cu wear romanian designers și alte figuri, era așa ca o tunică prinsă ciudat și la gît avea un colier cu multe straturi din piele, și o oprește un negru din ăla de vinde chestii pe stradă, gen, și o întreabă: where are you from, Africa? A dreacu negresă, ei se recunosc între ei, vezi, de aia sîntem noi africane și voi nu.

Uite așa cresc statisticile de violență în familie.

8 aprilie

A trebuit să vină pandemia asta, cu pericolul invizibil pîndind de pe clanța ușii sau ambalajul pe care ți l-a adus curierul ca să îți dai seama că fiecare dimineață în care deschizi ochii în patul tău și ești sănătoasă este un mare dar și o binecuvîntare și să fii recunoscătoare pentru asta.

later.

La soare cu fie-mea, două zile pe terasă și m-am cam prăjit. Facem amîndouă exerciții fizice, ne batem pe camera soru-sii pe care am transformat-o în sală de sport. Să vezi ce bronzate și fit ieșim din pandemia asta, zice. Dacă ieșim, adaug eu. Eu sînt și în grupa de risc, dar e OK, le fac o bucurie băieților ălora de te bagă în sacii de plastic negri, să vadă și ei un cadavru fit și bronzat înainte să tragă fermoarul ăla. O să se uite unul la celălalt, o să clatine din cap și o să zică: ce cadavru bine…

Mi-am făcut bilet de voie să ies în pădurea din spate să alerg. Mereu iau și masca cu mine, deși nu pot alerga cu ea pe față că mă sufoc. Încep să înflorească zarzării, am reușit să fac o poză care să-mi placă și mie cu florile lor. Miroase a flori toată pădurea. Asta e prima veste bună, a doua e că încă am miros. Peste tot frunzulițe mici se ițesc din mugurii plesniți, într-o săptămînă o să fie totul verde. Dincolo de toate astea, sînt o norocoasă să am pădurea sub nas. După un copac, un bărbat ascuns îmi dă o tresărire, ce naiba face acolo, trec mai departe, la izvor nu e nimeni, doar pe dig stă cineva la soare și în capăt o femeie a încălecat lemnul căzut pe potecă, lemnul meu, unde făceam exerciții pentru brațe. Traversez digul prin soare, cobor alergînd spre izvorul de pe versantul celălat printre rădăcini împletite. Mă dezinfectez bine cu șervețelul înmuiat în spirt pe care îl am în buzunar, apoi las apa rece să curgă din belșug peste mîini. Cînd consider că sînt destul de curată, fac palmele căuș și apoi beau apa rece și bună și îmi trece prin cap că de zece ani de cînd alerg pe aici niciodată nu m-am gîndit cînd am băut apă dacă sînt destul de bine dezinfectată. Nu se aude niciun alt zgomot în afară de cel al vîntului printre ramuri și de ciripitul păsărilor. Din cînd în cînd, cîte o mierlă sare prin frunzele uscate rămase de azi-toamnă printre care iarba verde reușește să se ițească. E o liniște încremenită și stranie în cer. Nu am mai văzut sau auzit un avion de multe zile. Stau ghemuită pe bușteanul rămas după tăierea unui fag gros și miros văzduhul. Nu știu cît stau acolo, în soare, privind pieziș printre crengile încă goale ale copacilor, ascultînd zgomotele pădurii. Stau să mă satur. Mă uit la rețeaua de rădăcini care unește toți copacii ăștia și mă gîndesc că niciun om nu e o insulă, dar e copac, și pe toți ne unește o rețea invizibilă de rădăcini noduroase. Apoi fug, îmi fug în jos și sus scările de pe dig, le alerg cu obidă, vreau să-mi simt mușchii zvîcnind, să mă doară, să simt că sînt vie. Înapoi spre casă, văd de pe potecă pentru prima oară în zece ani terasele apartamentelor pline de oameni, soarele bate pe partea asta acum, doi vecini ciocnesc de la distanță, despărțiți de peretele de plexiglas, stau de vorbă aplecați peste balustrade, niciodată nu am mai văzut asta, niciodată nu era nimeni, zîmbesc și îmi zic uite ce face social-distancing-ul, apropie oameni. Acasă, reiau ritualul de dezinfectare, fac duș, îmbrac pijamalele noi, diseară avem party în pijamele cu prietenele pe zoom, ce mai dezmăț. Mă gîndesc la ziua de azi, nu am făcut nimic important, dacă m-ar întreba cineva eu cu ce m-am ocupat toată ziua, aș răspunde: doar am trăit.

Articolul anteriorînvățare (educated)
Articolul următorbunicuța
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru