bunicuța

1

Deși au trecut trei zile de la întîlnirea cu ea, încă mi-e greu să mă adun să scriu, atît de tare m-a marcat. Și pe fie-mea, care de atunci numai despre asta vorbește, nu doar cu mine, ci și cu prietenele ei pe care le-a impresionat atît de tare încît au început să strîngă bani pentru un plan pe care îl avem.

Sîmbătă, am pregătit o cutie de cărți. Făcusem curat în bibliotecă și am ales cărți diferite, fiindcă nu o cunosc îndeajuns să știu ce îi place să citească. Am pus și două din ale mele, fiindcă îmi spusese că își dorește mult să citească și ce scriu eu. Nu știam ce au cumpărat voluntarii pentru pachetul de Paște din banii trimiși, dar m-am gîndit că au fost probabil alimente de bază, așa că am mai pus un cozonac, o prăjitură, ciocolată, apă minerală (singurul lucru pe care l-a cerut atunci cînd am întrebat-o ce să îi duc) și un buchet de flori, să simtă și ea că vine Paștele. I-am mai pus și două măști noi, știam că are doar două pe care le tot spală și calcă. Am completat îngrijire bătrîni în declarație și am purces, împreună cu fie-mea, să o găsim.

Curtea în care locuiește e de fapt un gang din centrul vechi, iar în dreptul scărilor pe care trebuie să le urci să ajungi la micuțul apartament unde stă din bunăvoința proprietarei, e un păr bătrîn, perfect înflorit. O sunaserăm înainte, știa că venim. Un geam era deschis, așa că am strigat-o. A ieșit bucuroasă și tremurînd – Parkinsonul pe care îl are se accentuează la emoții. E foarte frumoasă, poți vedea asta deși poartă mască. Are ochi albaștri ca sineala, adînci și triști, iar părul blond, tuns cu breton, îi scoate și mai tare în evidență. Și mama-mare avea ochii albaștri, dar ai ei se decoloraseră tare la bătrînețe. Mă gîndesc la mama-mare în timp ce urcăm scările, cu grijă să nu ne apropiem prea tare, să păstrăm distanța față de doamna Lidia, pe care Sabina deja o numește bunicuța noastră. Și știu că mama-mare nu s-ar simți înlocuită ci ar fi bucuroasă. Mama-mare avea suflet bun și mereu îmi spunea să fac bine, că binele îi e plăcut lui Mniezo Drăguțul. Și știa că sufletul e ca aluatul, sporește cu iubire, se lărgește, se face tot mai mare să îi încapă pe toți.

Doamna Lidia se uită cu atîta drag și recunoștință la noi încît mi se face rușine. Fie-mea stă sfioasă, dar soarbe tot ce zice. Mai tîrziu, după ce vom fi plecat de la ea, îmi va spune: mama, tu ai văzut ce bun-simț avea, cît de la subiect vorbea, fără să bată cîmpii, deși sigur nu are cu cine vorbi? Și are dreptate. Îmi arată buletinul, uitați, să vedeți că chiar sînt născută în 44, că a fost un domn care nu m-a crezut. Fiindcă sînteți așa de frumoasă, îi spun, și păreți mai tînără. Ei, am fost, acum sînt bătrînă și bolnavă, mi-e și rușine cum tremur, nici nu îmi vine să mai ies nicăieri. Știți, înainte de păcătoasa asta de boală, după ce am ieșit la pensie lucram ca femeie în casă, făceam curățenie și îngrijeam de bătrîni, mai suplimentam și eu veniturile… dar acum cum să îi mai pot hrăni cu lingura, cînd tremur mai tare ca ei? Suspină. O întreb de cînd e singură. De cîte ori am vorbit la telefon, am auzit-o după ce ne luam la revedere vorbind singură sau cu cîinele poate, minunîndu-se ba că nu a fost în stare să-mi salveze numărul, ba că ce drăguță sînt, și am sperat că are vreo prietenă prin curte. Dar acum îmi e clar că nu are și că vorbise pentru sine sau poate cu cățelul. De zeci de ani e singură, îmi spune. Zeci de ani înseamnă cam cît viața mea, adică. Din 85, de cînd i-a murit bărbatul, care nu era orfan, așa cum a fost ea, el venea din Buzău și avusese și părinți, și casă. Și o copilărie normală. Din 85 pînă acum sînt 35 de ani, calculez. Mă trece un fior. M-am obișnuit așa, îmi zice. Nu deranjez pe nimeni, dacă am zahăr, pun în ceai, dacă nu am, nu pun. La fel și sare și orice. Nu merg să cer la nimeni și mi-e rușine dacă vine cineva să-mi ceară să spun că nu am. Dar așa e cînd ești foarte sărac… E greu. Cînd vine pensia, iau mai multe pîini și bag la congelator, măcar asta să știu că am.

Are puțin peste 900 de lei pensia. Mai mult de jumătate, mai ales iarna, merge pe căldură, pe întreținere. Ce rămîne, împarte pe medicamente și mîncare. În mînă ține o pereche de ochelari rupți. I-am lipit cu leucoplast, m-am dus la optică, scria că e gratis consultul, dar cînd am auzit cît costă să îi fac, nu am avut din ce, i-am lipit cum am putut. Îi spun că atunci cînd se vor redeschide opticile mergem împreună să îi facem alții. Se uită la mine cumva neîncrezătoare și cu sfială. Nu insist. Mă întreabă dacă noi stăm în Brașov sau altundeva. Îi arăt Tîmpa și îi spun că de partea cealaltă stau eu. A, ce frumos, în Răcădău, am fost și eu o dată acolo… O spune ca și cum ar fi alt oraș și mi se strînge inima. O văd pe fie-mea căutîndu-mi privirea cu același gînd. Și cu ce ați venit cu toate astea, că sînt așa grele? Îi spun cu mașina și i se luminează ochii. Vai, aveți mașină, înseamnă că chiar sînteți înstărite! Fie-mea îmi caută iar privirea, are lacrimi în ochi. În lumea noastră, să ai mașină în leasing nu e semn de înstărire, ci de normalitate, dar în lumea ei, a oamenilor care ajung să nu aibă pîine de la o lună la alta, e semn de mare bogăție. Mi-e rușine iar și îmi vine să plîng. O întreb de copilul ei, despre care îmi spusese că a murit. Era 9 ianuarie, mi-aduc aminte ca acum, avea 12 ani și eu și taică-su munceam în schimburi complementare să putem sta cu el, dar nu reușeam să ne suprapunem o oră, atît rămînea singur, pe timpul zilei, nu al nopții. Era o iarnă foarte grea, foarte ger. Avea de mîncare în frigider, trebuia doar să încălzească. Cred că i-a fost frig, că a dat drumul la gaz să se încălzească, iar comuniștii mereu tăiau gazul, cred că așa s-a întîmplat și atunci. Noroc că era zi, că dacă era noapte și aprindea lumina, sărea în aer tot blocul… L-am găsit asfixiat, în casă. Mort. Și cum ați reușit să vă reveniți?, bîigui. Dar ce, mi-am revenit? Cine zice că îți revii după așa ceva vorbește prostii. La început, eram așa de rău că mi-a zis doctorul la care mă duceam să nu mă mai văicăresc atît, dacă nu suport să îmi pun ștreangul de gît și gata. Ochii fie-mii sînt tot mai largi deasupra măștii. Aveați o depresie severă, dar pe vremea aia nu erau psihologi, îi spun. Ei, asta a fost soarta mea, mai iau cîte o pastilă, altfel aș plînge toată ziua, îndurăm, ce să facem. Apoi îmi povestește de copilărie. Părinții erau refugiați din Basarabia, iar mama a murit cînd aveam eu doi ani și ceva, nici nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat, tîrziu am înțeles că eu nu am mamă… Pe orfanii de după război ne ducea la Timiș, la casa de copii. Dar să știți că am fost tratați cumsecade, da. Ne dădeau mîncare, ne țineau curați, nu ne băteau cum am auzit după aia că se întîmpla în casele de copii. Nu, cu noi au fost omenoși, dar mîncarea nu prea era așa multă după război, mai mergeam în pădure și mîncam jir, ca porcii (rîde) și frunze de fag, le puneam una peste alta și le mîncam, erau acrișoare. Ce să facem, așa a fost să fie, să nu am parte nici de mamă, nici de copil și, apoi, nici de bărbat. Dar uite că am mai dat de oameni buni, cum e proprietara…

Ne roagă să îi băgăm numărul meu în telefon la omuleți, cum spune ea, că nu se pricepe. Fie-mea ia telefonul și salvează numărul meu. Mai tîrziu, îmi va spune șocată că, cu tot cu numărul meu, are doar trei numere salvate în telefon. Trei. Una sînt eu, una e proprietara care o lasă să stea acolo fără chirie, iar cealaltă, voi afla, e una dintre fetele de la Vă ajutăm din Brașov care se ocupă de ea și a pus-o pe lista unui restaurant din vecinătate de unde primește zilnic o porție caldă de mîncare pe perioada pandemiei. Abia amănuntul ăsta îmi dă dimensiunea reală a singurătății ei. Nu cred că am întîlnit niciodată un om atît de singur. Mă gîndesc la listele noastre de contacte, cu sute de intrări. Dar are cățelul, îmi spune, cît îl mai are. Pe Tara, pe care a găsit-o acum 16 ani în lada de gunoi și a adoptat-o, a crescut-o cu biberonul din sărăcia ei. E singura ei tovarășă, dar acum e bătrînă tare. E așa cuminte, am crezut că va deranja vecinii cînd am luat-o, că va lătra, dar ea nu latră nici cînd vin străini, dacă mă pomenesc cu vreun hoț, e prima care dă bir cu fugiții. Vai, dar știți ce mîncare bună ne dă de la Deane’s? Am zis prima oară că o să ne dea ce rămîne de la alții, dar e așa bună mîncarea și îmi ajunge de două ori și pentru Tara, o hrănesc și pe ea. Dumnezeu să le dea sănătate, ce oameni buni!

O întreb dacă să o ajut cu cutia cu cărți și zice da, că tare vreau să intrați puțin. Intrăm. Să știți că de voi nu îmi e rușine, că așa săracă cum sînt, curat e. Are dreptate, totul strălucește de curățenie. Zugrăveala e veche, are 30 de ani, nu am mai avut cu ce, am mai dat eu singură pe unde am putut… și frigiderul are 40 de ani, mi-aș fi dorit și eu unul mai nou, dar de unde, oricît aș vrea nu am putut pune deoparte pentru așa ceva. Îl deschide, e pe jumătate gol, dar e cel mai plin de cînd își amintește. Uitați, am de toate, am și ouă roșii că am găsit în pachetul trimis de voi și vopsea. Dormitorul e foarte mic. Pe perete, cîteva icoane. În pachetul de cărți are și o icoană pictată de mama unui prieten, i-am pus-o știind că o să îi aducă bucurie. O dormeză, un fotoliu pe care se odihnește Tara, un convector cu care să facă căldură, cîteva ziare, dar totul în mare ordine și curățenie. Scrisoarea pe care i-am scris-o e la capul patului. Ce bine că am cărți, se bucură, că mie îmi place mult să citesc, de cînd am vîndut cărțile la anticariat am învățat ziarele astea pe de rost. Că așa e bine, să ții mintea ocupată, să te exprimi corect, să înveți, ce dacă sînt bătrînă!

La plecare, îi spun că o voi suna de cîte ori mă duc la cumpărături pentru noi să îmi spună ce nevoi are, să îi aduc și ei. Scutură din cap, nu ar îndrăzni așa ceva. Îi spun că e mai bine să știu ce are nevoie decît să iau după capul meu și să nu folosească și nu mai contenește cu mulțumirile. Nu înțelege că mulțumirea e a mea, a noastră.

Plecăm cu inima și grea, și ușoară. Am văzut îndeaproape cum arată singurătatea lucie. Și sărăcia lucie. Sabina spune încontinuu: mama, doamne, ce drăguță e, ce mă bucur că o ajutăm, să nu o lăsăm, bine, să avem grijă de ea, te rog, e așa de drăguță și așa de singură și săracă, eu nici nu știam că există oameni care trăiesc așa.  Și ne facem o promisiune că, după ce trece pandemia, să facem mai mult decît atît. De-acum, spune fie-mea, e bunicuța noastră, avem iar o bunicuță.

În prima zi de Paște, mă sună să îmi zică Hristos a înviat! și să îmi mulțumească iar, vorbește puțin, mereu cu grijă la timpul meu, să nu deranjeze, oricît i-aș spune cît de mult mă bucur să o aud. Poate că nu m-am bucurat destul de față cu fetița de florile pe care mi le-a adus, iar azi cînd le schimbam apa am zis că neapărat să îi spun ce mare bucurie mi-a făcut, am și eu flori în casă. Vă iubesc!

(Spun iar, ca ea mai sînt 1500 de bătrîni singuri în Brașov doar. Cei de la Vă ajutăm din Brașov au extins programul de ajutorare a lor și după Paște. Eu prin programul acesta am ajuns la doamna Lidia. Dacă vreți să ajutați, o puteți face aici.)

 

părul din curtea bunicuței
părul din curtea bunicuței
Articolul anteriornejurnal de pandemie & izolare
Articolul următordopamina
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

1
Lasă un mesaj

avatar
1 Discuții
0 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Alex
Utilizator
Alex

Un articol de suflet. Imi pune din nou greul si singuratatea in perspectiva. Voi dona la linkul de mai sus. Multumesc ca vezi dincolo de aparente si ca ajuti oamenii uitati.